Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 269/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.269 /
Ședința publică din 24 februarie 2010
PREȘEDINTE: Maria Cornelia Dascălu
JUDECĂTOR 2: Adina Pokker
JUDECĂTOR 3: Diana
GREFIER:
S- luat în examinare recursul declarat de recurenta împotriva sentinței civile nr.880/6.11.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu intimatele Autoritatea Națională a Vămilor B și Direcția Națională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru intimatele Autoritatea Națională a Vămilor B și Direcția Națională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, consilier juridic, lipsă fiind recurenta.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta intimaților solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată la această instanță sub nr-, la 25.06.2009, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, solicitând obligarea acestora la plata drepturilor bănești constând în suplimentul postului, în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, la calcularea și plata retroactivă a acestor drepturi salariale, actualizate cu rata inflației, începând cu data de 01.01.2004 și până la data de 01.12.2006, precum și la plata diferențelor dintre sumele cuvenite cu titlu de prime de 10% din fondul de salarii, premiu anual (al 13-lea salariu) și prime de vacanță, în intervalul menționat și cele efectiv achitate.
În motivare, s-a arătat că reclamanta avea calitate de funcționar public la data de 01.01. 2004, astfel încât era îndreptățită să beneficieze de plata drepturilor bănești constând în suplimentul postului, în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, prevăzute de art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Se susține că aceste drepturi au fost suspendate ilegal prin efectul unor acte normative succesive, respectiv, OUG nr. 92/2004 și OG nr. 2/2007, însă această suspendare a avut ca efect suprimarea dreptului însuși, contrar dispozițiilor art. 41 și 53 din Constituția României și art. 18 din Codul Muncii, cu care se completează Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, potrivit celor menționate în art. 117.
Se menționează că suspendarea astfel operată a avut ca efect și suspendarea dreptului la acțiune pentru plata sumelor corespunzătoare, astfel încât, termenul de prescripție a început să curgă abia după încetarea sa, la 01.01.2007, potrivit art. XIII din Legea nr. 25/2006, astfel încât reclamanta este îndreptățită să solicite la acest moment plata lor, angajatorul refuzând în mod abuziv să le achite.
Reclamanta mai face referire la jurisprudența anterioară a instanțelor de judecată, care a confirmat dreptul funcționarilor publici de a beneficia de plata drepturilor bănești astfel solicitate.
În probațiune, s-au depus la dosar următoarele înscrisuri: copia carnetului de muncă al reclamantei, cererea dresată Autorității Naționale a Vămilor pentru plata drepturilor bănești menționate în acțiune.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Tas olicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 nu stabilește în ce cuantum se cuvin sporurile solicitate funcționarilor publici, astfel încât sunt, în fapt, inaplicabile, spre deosebire de drepturile salariale de la lit. a și b din același articol, care sunt reglementate prin legea specială de salarizare a funcționarilor publici (în prezent - OG nr. 6/2007), fiind acolo cuantificate. O atare prevedere legală nu s-a adoptat, însă, pentru drepturile bănești constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, astfel încât trebuie dedus că nu pot fi acordate nici de către pârâte și nici de către instanță, fiind stabilite arbitrar de către reclamantă la nivelul de 25% din salariul de bază.
Pârâta subliniază că, potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, "salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici", legiuitorul urmărind ca, printr-o lege viitoare să stabilească nivelul sporurilor salariale în discuție, un astfel de act normativ nefiind, însă, adoptat până în prezent, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care s-a și dispus suspendarea efectelor art. 31 alin. 1 lit. c și d, prin ordonanțele la care reclamanta a făcut referire, această măsură vizând nu doar exercitarea drepturilor consacrate de aceste texte, ci normele legale însele, astfel încât se poate considera că, raportat la efectele măsurii, rezultate din art. 64 alin. 2 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, drepturile de care se prevalează reclamanta nici nu au existat pentru acea perioadă.
La termenul de judecată din 06.11.2009, instanța a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională a Vămilor, excepție care, conform art. 137.pr.civ. se cuvine a fi analizată cu prioritate față de fondul cauzei, urmând a fi respinsă, față de următoarele considerente:
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, în special, copia carnetului de muncă de la filele 8-20, reclamanta și-a desfășurat activitatea, până la data de 01.12.2006, când a fost propusă pentru pensionare, în cadrul Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale T, unitate subordonată a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, conform art. 7 al. 1 din HG nr. 110/2009. Deși, în conformitate cu art. 1 al. 1 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, raportul de serviciu dedus judecății a fost legat între reclamantă și unitatea subordonată menționată, după cum rezultă din art. 1 alin. 1 din HG nr. 110/2009, doar Autoritatea Națională a Vămilor are personalitate juridică, funcționând ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu buget și patrimoniu proprii, în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, în cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T este doar unitate subordonată a acesteia, fără personalitate juridică, astfel încât plata pretinsă de către reclamantă ar reveni Autorității, în calitatea sa de ordonator de credite, în raport cu aceasta fiind realizată și procedura prealabilă promovării acțiunii.
Astfel fiind, se poate constata că în speță se verifică identitatea dintre această pârâtă și subiectul pasiv din raportul juridic dedus judecății, excepția invocată apărând neîntemeiată, astfel încât va fi respinsă, iar conform art. 137.pr.civ. cauza va fi cercetată în fond.
Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr.880/CA/6.11.2009 a respins cererea promovată de reclamanta, împotriva pârâtelor Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale
Tribunalul a reținut că, reclamanta a fost funcționar public, calitate pe care o avea și la data de 01.01.2004, începând cu care se solicită prin acțiune plata drepturilor bănești constând în suplimentul postului, în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază.
Fostul art. 29, devenit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, după republicarea acesteia în temeiul art. III din Legea nr. 251/2006, stabilește că "pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
În perioada 2004 - 2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.
Față de această stare de fapt, cererea promovată de reclamantă apare neîntemeiată. Astfel, se constată că, pentru perioada în care a operat suspendarea prevederilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, dreptul reclamantei la plata sumelor pretinse prin acțiune nu a existat, astfel încât acestea nu i se cuvin.
Într-adevăr, prin definiție, dreptul subiectiv civil este o posibilitate de a avea o anumită conduită ori de a pretinde altora o conduită corespunzătoare, în limitele normelor juridice civile, adică, în limitele în care aceasta este recunoscută de lege. Ca atare, dreptul subiectiv nu poate exista în măsura în care o dispoziție legală în vigoare nu îl recunoaște.
Dreptul la sporurile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, a fost consacrat prin textele legale invocate de reclamantă, însă prin art. 44 din OUG nr. 92/2004 și art. 48 din OG nr. 2/2006 s-a suspendat aplicarea acestor dispoziții normative. Or, după cum rezultă din interpretarea per a contrario a art. 64 alin. 2 din Legea nr. 24/200 privind normele de tehnică legislativă, pe durata suspendării aceste norme legale nu se aflau în vigoare și, deci, nu puteau să producă efecte juridice, reintrând de drept în vigoare doar la data la care suspendarea a încetat. Ca atare, pentru acel interval de timp, nu poate fi identificată o dispoziție legală care să recunoască posibilitatea reclamantei de a pretinde de la pârâte plata sumelor de bani corespunzătoare suplimentelor salariale pretinse în acțiune, dreptul ce face obiect al acțiunii fiind, deci, inexistent, iar cererea promovată - neîntemeiată.
Contrar celor susținut de reclamantă, dreptul în discuție nu poate fi pretins nici după încetarea suspendării, pentru perioada menționată, căci o atare interpretare ar încălca dispozițiile constituționale din art. 15 alin. 2 privind neretroactivitatea legii civile, căci ar permite ca o dispoziție legală să se aplice unor fapte ce au luat naștere și s-au stins anterior intrării sale în vigoare (conform art. 64 alin. 2 din Legea nr. 24/2000, prin încetarea suspendării). Așadar, acțiunea apare neîntemeiată și din acest punct de vedere.
În fine, s-a constatat că, trecând peste aceste considerente, apreciind chiar că dreptul în discuție ar fi continuat să existe pe durata suspendării art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, astfel cum pretinde reclamanta, cererea sa nu apare întemeiată în lipsa unor dispoziții legale care să individualizeze sporurile pretinse, cuantificându-le.
Astfel cum cu temei susține pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T prin întâmpinarea depusă la dosar, art. 31 alin. 1 lit. c și d nu stabilește care este cuantumul sporurilor pretinse de reclamantă și nici nu poate fi identificată o altă dispoziție legală care să conducă la concluzia că acestea pot fi dimensionate la procentul de 25% indicat în cererea de chemare în judecată.
Conform art. 31 alin. 3 din menționatul act normativ, "salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici". Or, spre deosebire de componentele salariului indicate la alin. 1 lit. a și b din art. 31, pentru suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare nu au fost incluse în legile de salarizare ale funcționarilor publici dispoziții care să le cuantifice.
lor de către instanță nu este posibilă, în aceste condiții, căci legiuitorul și-a rezervat dreptul exclusiv de a proceda la această măsură prin art. 312 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, astfel încât admiterea solicitării făcute implicit de reclamantă în acest sens ar presupune imixtiunea instanței în atribuțiile puterii legislative, prin încălcarea principiului separației puterilor în stat, astfel cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 838/27.05.2009, referitoare la sesizarea formulată de Președintele României privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte.
De asemenea, instanța a constatat că stabilirea nivelului drepturilor bănești menționate nu este posibilă nici prin raportare la prevederile Contractului Colectiv de muncă încheiat la nivel național pentru anii 2006, respectiv, 2007-20010, căi, după cum rezultă din dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot încheia pentru salariații instituțiilor bugetare doar în mod excepțional, iar "prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale". Or, cum drepturile salariale ale funcționarilor publici sunt stabilite prin lege specială, respectiv, prin Legea nr. 188/1999 și, în prezent, prin OG nr. 6/2007, trebuie dedus că prevederile Contractului Colectiv de muncă încheiat la nivel național privind diferite drepturi salariale nu au incidență în caz6ul categoriei de salariați din care a făcut parte reclamanta.
În atari condiții, trebuie dedus că nu poate fi identificată o normă legală care să constituie temei pentru admiterea acțiunii reclamantei. De asemenea, se constată că nu ar putea constitui un atare temei jurisprudența anterioară a instanțelor judecătorești, la care face trimitere reclamanta, pe de o parte pentru că aceasta nu a fost ilustrată prin depunerea la dosar a unor hotărâri judecătorești, dar, mai ales, pentru că nu s-a dovedit că o atare jurisprudență ar fi unitară, pentru a se aprecia că ar corespunde cerințelor de accesibilitate și previzibilitate impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a putea constitui o bază legală a dreptului pretins.
Dimpotrivă, împrejurarea că jurisprudența menționată este neunitară este dovedită de faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a înțeles să se pronunțe asupra acestei probleme de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii, stabilind prin Decizia nr. 20/21.09.2009, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, că "în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Conform art. 329 alin. 3 teza ultimă pr.civ. această dezlegare dată problemei de drept în discuție de către Înalta Curte se impune cu caracter obligatoriu instanțelor judecătorești, astfel încât acestea nu mai sunt îndreptățite să dea o altă interpretare dispozițiilor legale analizate în recursul promovat în interesul legii.
Impotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal reclamanta, solicitând modificarea sentinței recurate și obligarea pârâtei la acordarea drepturilor salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare începând cu luna aprilie 2004 și până la 1.12.2006, în procent de câte 25% fiecare, sumele urmând a fi actualizate în raport cu rata inflației la data plății efective.
In motivarea recursului se arată că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, întrucât aceasta deși a admis că reclamanta este îndreptățită la acordarea sporurilor solicitate, a admis în parte acțiunea apreciind că nu se impune acordarea sporului în procentul solicitat deoarece procentul nu este prevăzut în nici un act normativ.
Această soluție este criticată de recurentă din perspectiva art.40 alin.2 lit. din Codul Muncii ce instituie angajatorului obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, iar dacă nu s-ar fi dorit acordarea acestor drepturi ele nu ar fi fost prevăzute într-un act normativ.
Respingerea acțiunii reclamantei aduce atingere dreptului acestuia la respectarea proprietății private conform art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului întrucât aceste drepturi salariale reprezintă un drept de creanță și deci un bun în sensul art.1 din protocolul menționat anterior.
Recurenta mai arată faptul că în cauze identice instanțele judecătorești au statuat în mod favorabil, iar legislația națională cuprinde norme care interzice discriminarea directă sau indirectă față de un salariat conform art.5 din Codul Muncii cu raportare și la art.41 și 53 din Constituția României.
In drept, s-au invocat disp.art.3041și art.304 pct.8 pr.civ.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, a probelor administrate și dispozițiilor legale incidente, inclusiv art.3041.pr.civ. Curtea constată că recursul este neîntemeiat după cum urmează:
Prima instanță a respins acțiunea reclamantei având ca obiect acordarea drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de câte 25% din salariul de bază, reținând în esență faptul că deși aceste drepturi salariale sunt cuprinse la art.31 lit.c și din Legea nr.188/1999, nu pot fi acordate în lipsa unor dispoziții legale care să individualizeze sporurile pretinse, iar cuantificarea lor de către instanță nu este posibilă întrucât ar presupune imixtiunea instanței în atribuțiile puterii legislative prin încălcarea principiului separației puterilor de stat așa cum a reținut și Curtea Constituțională în decizia 838/27.05.2009.
Curtea mai adaugă faptul că, problema de drept vizând posibilitatea acordării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în temeiul art. 31 aliniatul 1 litera c și d din Legea nr. 188/199 republicată, a fost tranșantă definitiv de către Înalta Curte de Casație și Justiție care prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii, nr. 20/21.09.2009 publicată în nr. 880/16.12.2009 a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 aliniatul 1 litera c și d din Legea nr. 188/1999 republicată în lipsa unei cuantificării legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare."
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut astfel că " în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul a suplimentului postului și al suplimentului treptei de salarizare sunt în prezența doar a unei intenții a legiuitorului de a acorda funcționarilor publici două drepturi de natură salarială, intenție nefinalizată deoarece nu este stabilit cuantumul acestora sau criteriile pe baza cărora pot fi calculate".Nefiind creat astfel cadrul funcțional de acordare a drepturilor, acestea rămân doar "drepturi virtuale" iar acordarea pe cale judecătorească înseamnă fie obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat iar eventuala cuantificare de către instanță în raport de diverse criterii aplicate prin analogie echivalează cu o substituire în atribuțiile legiuitorului ori ale executivului.
Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că neacordarea acestor sporuri nu încalcă prevederile art. 1 din Protocolul I la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât nu suntem în prezența unui "bun" în înțelesul Convenției, câtă vreme nu se poate vorbi de existența unei "speranțe legitime" a reclamantei noțiunea care presupune fie o bază suficientă în dreptul intern fie confirmarea existenței sale printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale, or, drepturile salariale în discuție nu au o suficientă bază în dreptul intern în absența criteriilor legale de cuantificare a acestora.
Raportat la interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție dispozițiilor legale cuprinse la art. 31 aliniatul 1 litera c și d din Legea nr. 188/1999 prin decizia anterior menționată și ținând cont și de prevederile art. 329 aliniatul 3.pr.civ. potrivit cărora dezlegarea dată prin recursul în interesul legii asupra problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, Curtea reține că acțiunea reclamantei este neîntemeiată și ca atare hotărârea primei instanțe prin care s-a procedat la respingerea acțiunii acesteia pe considerentul lipsei cuantificării suplimentelor solicitate este temeinică și legală, ținând cont astfel de interpretarea dată prin recursul în interesul legii.
Decizia astfel pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție a pus capăt practicii neunitare a instanțelor judecătorești în privința interpretării disp.art.31 alin.1 lit.c și d din Legea nr.188/1999 republicată, astfel încât nu mai subzistă argumentul reclamantei referitor la practica judiciară favorabilă cererii astfel formulate și nici considerentele legate de încălcarea prev.art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, întrucât pentru ca drepturile salariale ce reprezintă drepturi de creanță să fie cuprinse în noțiunea de "bun" în sensul Convenției este necesar ca reclamanta să se bucure de o "speranță legitimă" în realizarea acestor drepturi care s-ar putea justifica printr-o jurisprudență unitară instanțelor în această materie.
Ori, această problemă de drept a fost definitiv tranșată prin recursul în interesul legii pronunțat de Inalta C de Casație și Justiție care a avut tocmai rolul de a unifica practica judiciară în acest domeniu.
Recurenta nu se poate prevala nici de dispozițiile cuprinse în Codul muncii referitoare la obligația angajatorului de a acorda salariatului toate drepturile ce decurg din lege, întrucât reclamanta a pretins acordarea unor drepturi salariale în virtutea calității sale de funcționar public, astfel încât, îi sunt aplicabile în totalitate prevederile cuprinse în Legea nr.188/1999 republicată privind statutul funcționarilor publici și care se completează cu dispozițiile privind salarizarea funcționarilor publici, nefiind incidente prevederile Codului muncii a căror aplicabilitate este redusă la situațiile nereglementate de Statutul funcționarilor publici.
Pentru considerentele de fapt și de drept anterior menționate, Curtea constată că se impune respingerea recursului declarat de reclamantă ca neîntemeiat conform art. 312 aliniatul 1 Teza II - Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta împotriva sentinței civile nr.880/6.11.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu intimatele Autoritatea Națională a Vămilor B și Direcția Națională pentru Accize și Operațiuni Vamale T.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24 februarie 2010.
PRESEDINTE, JUDECATOR, JUDECATOR,
- - - - - -
GREFIER
Red.AP/12.03.2010
Dact.GK/2 ex./18.03.2010
Tribunalul Timiș: jud.
Președinte:Maria Cornelia DascăluJudecători:Maria Cornelia Dascălu, Adina Pokker, Diana
