Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 645/2010. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA COMERCIALĂ și de
CONTENCIOS ADMINISTRATIV și FISCAL
DOSAR NR. - -
DECIZIA nr.645 /CA/2009 -
Ședința publică
din 26 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Filimon Marcela Judecător
- - - Judecător
- - - Președinte secție
- Grefier
S-a luat în examinare recursul în contencios administrativ formulat de recurentul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI și LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 împotriva Sentinței nr. 315/CA/13.05.2009 pronunțată de TRIBUNALUL SATU MARE în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații reclamanți, toți cu domiciliul ales în S M,-, intimații pârâți MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR cu sediul în B,-, sector 5, CURTEA DE APEL ORADEA, cu sediul în Parcul nr. 10 și TRIBUNALUL SATU MARE, cu sediul în S M,-, având ca obiect - LITIGIU PRIVIND FUNCȚIONARII PUBLICI (Legea nr.188/1999).
La apelul nominal făcut în cauză lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei în sensul celor de mai sus, învederându-se instanței că recursul este la primul termen de judecată, este scutit de plata taxelor judiciare de timbru, s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsa părților, conform art.242 Cod Procedură Civilă după care:
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Constată că prin Sentința nr.315/CA /13.05.2009 TRIBUNALUL SATU MAREar espins excepția prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității sale procesual pasive invocată de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și a dmis acțiunea în contencios administrativ înaintată de reclamanții, și împotriva pârâților MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR B, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR B, CURTEA DE APEL ORADEA, TRIBUNALUL SATU MARE, în sensul că, au fost obligați pârâții la alocarea în buget și plata către reclamanți sumelor de bani reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din ul de bază și suplimentul corespunzător treptei de zare în procent de 25% din ul de bază începând cu data de 01.01.2004 și până la data pronunțării prezentei, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, din analiza actelor normative, a constatat că acestea nu cuprind vreo referire la eventualitatea desființării dreptului la cele două sporuri, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Această suspendare a exercițiului unui drept nu înlătură existența dreptului la sporul privind suplimentul postului și suplimentul treptei de zare cuvenită funcționarilor publici pentru că, astfel, s-ar contravenit atât art. 53 din Constituția României revizuită privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al ția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative "în cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de același nivel sau de nivel superior. În această situație, se vor prevedea în mod expres data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată.
La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare.
Prelungirea suspendării ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziției suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziții exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării".
Reținând ca esențială această dispoziție legală în interpretarea actelor normative incidente în cauză, instanța a constatat că suspendarea aplicării prevederilor prin care s-au stabilit drepturi ale în favoarea reclamanților a fost dispusă prin actele normative amintite pe o durată determinată 2004-2006, iar prelungirea duratei acestei suspendări nu a fost dispusă în mod expres prin actele normative ulterioare prin care s-a dispus din nou suspendarea exercițiului dreptului.
Prin urmare, potrivit art. 62 alin. 2 din Legea nr. 24/2000, la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de această suspendare reintră de drept în vigoare, după cum, din acest moment reintră în vigoare dreptul la acțiune al reclamantului, suspendat la rândul său pe durata suspendării exercitării dreptului a cărui realizare se solicită pe calea acțiunii în justiție.
Prin art. 38 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ că, drepturile peroanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
De aceea, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, suplimentul postului și suplimentul treptei de zare nu puteau fi anulate pe calea unor acte normative de suspendare a aplicării acestora.
În situația dată, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o normă lipsită de conținut trebuie reținut că, suspendarea exercițiului dreptului la cele două sporuri, nu echivalează cu însăși înlăturarea acestora, cât timp existența acestora nu a fost înlăturată prin vreo dispoziție legală.
Întrucât actele normative care au reglementat suspendarea exercițiul dreptului funcționarilor publici la suplimentul postului și suplimentul treptei de zare prevăzute de legea privind Statutul funcționarilor publici au fost adoptate pentru perioade de timp determinate datorită unor condiții financiare deosebite, respectiv pentru anul bugetar în curs, acestea și-au încetat aplicabilitatea la expirarea perioadei de timp pentru care au fost adoptate.
Prin urmare, instanța a apreciat că solicitarea formulată de funcționarii publici, în sensul constatării îndreptății acestora la plata retroactivă a celor două sporuri începând cu data nașterii dreptului și până la zi, la valoarea actualizată a acestor drepturi a fost formulată în termenul general de prescripție și este întemeiată.
În privința cuantumului celor două sporuri cuvenite funcționarilor publici, instanța a constatat că acesta nu a fost prevăzut de lege sau de vreun alt act normativ emis în aplicarea legii, reclamanții solicitând plata acestora în cuantum de 25 % din ul de bază pentru ambele sporuri, justificând această solicitare prin prisma altor dispoziții legale care reglementează sporuri ale, prin raportare la proiectul de act normativ ce urma să cuantifice acest spor și prin cea a existenței unor hotărâri judecătorești irevocabile prin care aceste sporuri au fost acordate în cuantum de 25% fiecare.
Respectarea principiului statului de drept presupune și implică asigurarea aplicării legilor adoptate, în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive astfel că este necesar ca titularii unor drepturi (și cu atât mai mult titularii unor drepturi ale) să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.
În acest sens, se constată că, deși dreptul funcționarilor publici la suplimentul postului și suplimentul treptei de zare prevăzute de legea privind Statutul funcționarilor publici a reintrat de drept în vigoare, iar aceștia sunt îndreptățiți la plata retroactivă a acestor drepturi, exercitarea drepturilor ale ale acestora este îngrădită de lipsa preocupării autorităților statului de a adopta reglementări minimale în domeniu, respectiv de a stabili cuantumul sporurilor la ul de bază prevăzut de art. 31 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999.
Din această perspectivă, instanța a constatat pe de o parte că, potrivit art. 3.civ, judecătorul este obligat să judece chiar și în cazul în care " legea nu prevede, este întunecată sau neîndestulătoare" și că, potrivit hotărârilor judecătorești depuse la dosarul cauzei de către reclamanți, în situații litigioase identice, instanțele judecătorești din România au pronunțat hotărâri judecătorești irevocabile, prin care au stabilit cuantumul celor două sporuri cuvenite funcționarilor public ca fiind de câte 25% fiecare din ul de bază.
Față de existența unui număr considerabil de hotărâri judecătorești adoptate în sensul amintit și care au dobândit puterea de lucru judecat, instanța a apreciat că, deși practica judecătorească nu constituie izvor de drept în sistemul de drept românesc, aceasta poate crea justițiabililor o speranță legitimă în sensul îndreptățirii acestora la un drept recunoscut de instanțele judecătorești unor persoane aflate în situații identice cu aceștia, în cuantumul indicat în hotărârea judecătorească.
În practica Curții Europene privind Drepturile Omului, încălcarea acestei speranțe legitime de către instanțele judecătorești a fost apreciată ca o atingere adusă unui bun și ca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 ( Cauza Stere împotriva României din 26.02.2006).
De asemenea în practica aceleiași instanțe europene, Cauza Beian împotriva României nr. 1 din 06.12.2007, s-a statuat că divergențele de jurisprudență pot crea insecuritate juridică și reducerea încrederii publicului în sistemul judiciar care are ca efect lipsirea reclamantului de efectele unei legi, în timp ce altor persoane care s-au aflat în situație identică li s-a recunoscut același drept prevăzut de lege.
Față de existența unei jurisprudențe majoritare în sensul admiterii acțiunilor reclamanților, instanța a apreciat că, pentru apărarea unui drept al recunoscut de lege al cărui cuantum este stabilit prin hotărâri judecătorești irevocabile, cuantum care astfel constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la ția Europeană a Drepturilor Omului și pentru recunoașterea acestui bun este necesară aplicarea cu prioritate a ției Europene privind Drepturile Omului și a practicii anterior amintite a Curții Europene privind Drepturile Omului în această materie în sensul recunoașterii dreptului funcționarilor publici la sporul privind suplimentul postului și la sporul treptei de zare în cuantumul recunoscut și altor funcționari publici aflați în situații juridice identice.
În ce privește autoritatea publică ce poate fi obligată la plata acestui drept al instanța constată că, alături de autoritatea publică cu care funcționarul public se află în raport de serviciu direct este necesar a fi obligate și autoritățile publice care au tea de ordonatori secundari și principali de credite, deoarece acestea răspund de constituirea bugetelor autorităților publice ordonatori terțiari de credite.
Față de considerentele de mai sus, instanța de contencios administrativ a apreciat că excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei invocate de aceasta sunt neîntemeiate și că acțiunea reclamanților este întemeiată motiv pentru care, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. d), art. 137.proc.civ. art. 8,10,18 din Legea nr. 554/2004, art. 109 din Legea nr. 188/1999, art. 20 din Constituția României și a textelor de lege anterior amintite, a obligat pârâții la alocarea și plata către reclamanți a sumelor de bani reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din ul de bază și suplimentul corespunzător treptei de zare în procent de 25% din ul de bază începând cu 01.01.2004 și până la data pronunțării prezentei, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal a formulat recurs recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, solicitând modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii formulate.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, un prim motiv de recurs fiind acela că în mod greșit s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pe perioada anterioară lunii aprilie 2006, potrivit art. 3 din Decretul 167/1958 și art. 283 alin. 1 lit. c) din legea 53/2003.
În al doilea rând, în mod greșit instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților, față de prevederile art. 10 lit. n) din Regulamentul de ordine interioară l instanțelor judecătorești și art. 44 din Legea 304/2004. De asemenea, potrivit art. 31 din OG 6/2007, intimaților-reclamanți, care sunt încadrați la TRIBUNALUL SATU MARE, ordonatorul de credite le stabilește ile și le soluționează contestațiile.
Ministerul Justiției și Libertăților, potrivit HG nr.83/2005 de organizare șu funcționare a acestuia, nu are atribuții stabilite în sarcina sa în legătură cu încadrarea și stabilirea drepturilor ale ale personalului departamentelor economico - financiare și administrative ale instanțelor judecătorești, astfel încât nu se poate reține în sarcina acestuia vreo culpă în ce privește drepturile ale la care au dreptul aceștia potrivit dispozițiilor legale aplicabile.
Pe fondul cauzei apreciază că în mod greșit instanța a reținut incidența art.1 al Protocolului nr. 1 al și că suspendarea dreptului la suplimentul postului și a suplimentului corespunzător treptei de zare nu produce efecte.
În legătură cu incidența dispozițiilor art.1 al Protocolului nr. 1 adițional la ția pentru apărarea drepturilor omului, pe care instanța de fond a reținut-o în mod eronat în motivarea soluției sale, învederează că s-a stabilit de către Comisie că acest protocol nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile " actuale" ale reclamantului, care nu se poate plânge de o atingere a dreptului său de proprietate, câtă vreme p. nu demonstrează existența lui. ( Lupuleț c/a României, DR nr.126).
Mai mult, nu poate fi reținută susținerea instanței privind faptul că drepturile solicitate"un bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1, deoarece Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atâta timp cât acțiunile reclamanților se află " pendinte " pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe.
Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că: " o creanță nu poate fi consideratăbunîn sensul art.1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută de puterea lucrului judecat " (decizia din 18 octombrie 2002, și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de către intimații-reclamați, nefiind constată printr-o hotărâre irevocabilă, nu intră sub incidența art.1 din Protocolul 1 la.
De asemenea Statul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, astfel că procentul de 25 % pe care instanța l-a acordat este arbitrar și fără susținere legală. Din toate aceste aspecte se trage concluzia că prin art.13 alin.1 se stabilește cadrul general al zării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor ale să se stabilească ulterior.
Apreciază că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă, în considerarea principiului separației puterilor în stat.
Pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi ale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Astfel în ședința din 27 mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, pe de o parte, și Paramentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 146 din Constituția României.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.3 din Constituție, ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE I are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României.ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate a acestora.
Față de aceste împrejurări, acordarea drepturilor solicitate, într-un cuantum ales arbitrar de instanța de judecată, consideră că echivalează cu o adăugare la lege, încălcându-se astfel limitele puterii judecătorești.
În drept au fost invocate dispozițiile art.299, 304 pct.9 și art.312 Cod Procedură Civilă.
Intimații nu și-au precizat poziția asupra recursului.
Examinând sentința recurată, raportat la motivele de recurs invocate, precum și sub toate aspectele, potrivit art. 304/1 Cod procedură civilă, instanța apreciază că recursul este fondat, urmând a fi admis și modificată sentința recurată, în sensul respingerii pe fond a acțiunii reclamanților, pentru următoarele considerente:
eclamanții au tea de funcționari publici în cadrul Tribunalului Satu Mare.
În această te, reclamanții au solicitat în prezenta cauză obligarea acestei instituții la plata suplimentului postului în procent de 25% și a suplimentului corespunzător treptei de zare în procent de 25%.
Curtea constată că temeiul acordării suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de zare a fost indicat de reclamant ca fiind art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, conform căruia "pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un u compus din:
a) ul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de zare".
În perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de zare au fost suspendate prin nr.OUG 92/2004 privind reglementarea drepturilor ale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin nr.OG 2/2006 privind reglementarea drepturilor ale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, Curtea a reținut că în numerotarea anterioară republicării din anul 2007, art. 31 din Legea nr. 188/1999 era numerotat ca art. 29.
În aplicarea dispozițiilor actualului art. 31 (fost art. 29 din Legea nr.188/1999) - text introdus prin Legea nr. 161/2003 - Agenția Națională a Funcționarilor Publici a elaborat un proiect de act normativ privind zarea funcționarilor publici, proiect care instituia, conform dispozițiilor art. 29 din Legea nr.188/1999, mecanismul de stabilire a ului funcționarilor publici, compus din cinci componente: ul de bază, suplimentul postului, sporul de vechime, suplimentul corespunzător treptei de zare, alte prime și sporuri.
Instanța a observat însă că acest proiect de act normativ nu a fost promovat până în prezent, astfel că nu există baza legală pentru calcularea (cuantificarea) și acordarea suplimentului postului și a suplimentului treptei de zare.
Astfel, obligarea pârâtei la plata sporurilor respective în procent de 25% este lipsită de temei legal, neexistând nici o reglementare în baza căreia să se poată identifica acest cuantum.
Pentru a fi posibilă cuantificarea (calcularea) suplimentului postului și a suplimentului gradului, ca părți componente ale ului funcționarilor publici este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea (executarea) art. 29 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective din Legea nr. 188/1999.
Prin deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 și nr. 820/2008, (toate fiind publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008), Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, "sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Instanța apreciază că - în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului gradului - acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar, pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii, reprezintă o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, în cuprinsul căreia s-a reținutexpressis verbiscă "instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
În raport cu dispozițiile deciziilor Curții Constituționale menționate mai sus, Curtea a apreciat că instanțele judecătorești nu au posibilitatea de a acorda un spor al al cărui cuantum nu a fost determinat de autoritățile competente.
Chiar dacă nu se poate lua în considerare suspendarea legală a aplicării textului art. 31 din Legea nr. 188/1999, nu se poate face în cauză o analogie cu situația litigiilor având ca obiect plata primelor de concediu cuvenită funcționarilor publici, întrucât în cazul acordării primei de concediu, dispozițiile Legii nr. 188/1999 erau lipsite de orice echivoc, sub aspectul cuantumului primei respective, dispozițiile art. 34 alin. (2) - devenit ulterior art. 35 alin. (2) - din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, prevăzând că "funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu ul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Or, în cazul suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de zare nu există nici o dispoziție legală care să permită instanțelor să stabilească un cuantum al acestor sporuri, în condițiile în care instanțele nu au competența de a stabili ele însele acest cuantum, conform deciziilor Curții Constituționale menționat mai sus.
În speță, nu se poate invoca " legitimă", de care se prevalează intimatul, raportat la jurisprudența CEDO și la contextul admiterii de către unele instanțe de judecată din țară a acțiunilor având ca obiect acordarea suplimentului postului și a treptei de zare, întrucât, chiar in cauza Beian, Curtea a arătat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale."
S-a mai arătat, într-o altă cauză (Jantner c/Slovakia, nepublicată), că nu se poate trage concluzia existenței unei "speranțe legitime" în situația în care există o controversă privitoare la modul de interpretare și aplicare a normelor de drept intern. În aceeași cauză, Curtea a ajuns la concluzia că, atunci când un interes patrimonial în discuție ar părea că aparține categoriei juridice de "creanță", el nu poate fi considerat ca "valoare patrimonială" și implicit ca "speranță legitimă" decât dacă are o "bază suficientă în dreptul intern", spre exemplu dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale.
Pe de altă parte, în cauza Driha, Curtea de la Strasbourg a apreciat că, pentru a se verifica dacă interpretarea dată de instanța națională satisface cerințele ției, trebuie analizată îndeplinirea cerințelor ției privitoare la tea legii. Principiul legalității înseamnă "existența de norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile".
Or, în speță, aceste cerințe nu sunt îndeplinite, căci în condițiile nereglementării cuantumului sporurilor prevăzute de lege pentru funcționarii publici, nu se poate afirma existența unor norme de drept precise și previzibile, ci din contră, există o incertitudine de natura legislativă, pe care o instanță de judecată nu o poate acoperi, decât cu încălcarea principiului separației puterilor în stat. În condițiile în care sporurile recunoscute de lege pentru funcționarii publici nu sunt cuantificate, se poate spune, practic, că acestea nici nu sunt efectiv reglementate și susceptibile de a fi acordate reclamanților, iar instanța de judecată nu poate, într-o asemenea situație, să își aroge puterile legislativului sau ale executivului.
În consecință, Curtea consideră că instanța de fond a pronunțat soluția recurată cu aplicarea greșită a legii, reținând în mod nefondat existența obligației de plată a suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de zare către reclamanți- funcționari publici în cadrul Tribunalului Satu Mare, fiind, așadar, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.proc.civ.
În ceea ce privește excepțiile invocate de recurent prin cererea de recurs, acestea sunt nefondate.
Astfel, excepția prescripției dreptului material la acțiune nu este întemeiată, raportat la faptul că, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006, pe perioada 2004-2006, dreptul reclamanților-intimați la plata sporurilor solicitate a fost suspendat. Abia începând cu data de 01.01.2007, dispozițiile art. 31 alin. 1 lit. c) și d) din Legea 188/1999 au intrat în vigoare, astfel cum prevede art. XIII din legea 215/2006. Prin urmare, pe perioada 2004-2006, reclamanții au fost în imposibilitate temporară de a-și realiza dreptul, prin formularea unei acțiuni în justiție, din moment ce prevederile legale care reglementau acordarea celor două sporuri fuseseră suspendate pe perioada respectivă.
Având în vedere această împrejurare, termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 din Decretul 167/1958 începe să curgă, potrivit art. 83 alin. 1 lit. c) din Codul muncii și art. 7 alin. 1 din Decretul 167/1958, de la data când se naște dreptul la acțiune, or nu se poate aprecia că dreptul la acțiune a început să curgă pe perioada anterioară intrării în vigoare a prevederilor art. 31 alin. 1 lit. c) și d9 din Legea 188/1999, respectiv 01.01.2007. Este evident că dreptul la acțiune este strâns legat de momentul intrării în vigoare a prevederilor legale care reglementează acordarea sporurilor, reclamanții neavând deschis dreptul la acțiune pe perioada suspendării dispozițiilor legale incidente în speță.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților, nici această excepție nu este fondată, întrucât în speță nu sunt incidente prevederile art. 31 OG 6/2007, invocate de recurent, căci reclamanții nu contestă prin acțiunea formulată un act administrativ de stabilire a drepturilor lor ale, pentru simplul motiv că un asemenea act administrativ nu există. Reclamanții sunt în situația în care nu li s-au plătit sporurile solicitate, astfel că solicită, pe calea acțiunii în contencios administrativ, plata acestor sporuri, iar raportat la această solicitare, pârâtul, în te de ordonator principal de credite, are tea procesuală pasivă în cauză, având în vedere prevederile art. 21 alin. 1 din Legea 500/2002, în conformitate cu care ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu si pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Se va lua act de faptul că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către recurent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
ADMITE ca fondat recursul declarat de recurentul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI și LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5 împotriva Sentinței nr. 315/CA/13.05.2009 pronunțată de TRIBUNALUL SATU MARE în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații reclamanți, toți cu domiciliul ales în S M,-, intimații pârâți MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR cu sediul în B,-, sector 5, CURTEA DE APEL ORADEA, cu sediul în Parcul nr. 10 și TRIBUNALUL SATU MARE, cu sediul în S M,-, pe care o modifică în totalitate în sensul că:
RESPINGE ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții, contradictoriu cu pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI și LIBERTĂȚILOR, MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR, CURTEA DE APEL ORADEA și TRIBUNALUL SATU MARE.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 noiembrie 2009.
Președinte Judecător Judecător Grefier
- - - - - -
Jud. fond -
Red.dec. M - 15.12.2009
Tehnored. - 17.12.2009- 14 exemplare
Emis 12 comunicări predate la expediție - 21.12.2009
1. recurentul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI și LIBERTĂȚILOR, B,-, sector 5
2. intimații reclamanți,
3. ,
4. ,
5. ,
6. ,
7. ,
8. ,
9., toți cu domiciliul ales în S M,-,
10. intimații pârâți MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR B,-, sector 5,
11. CURTEA DE APEL ORADEA, Parcul nr. 10
12. TRIBUNALUL SATU MARE, S M, str. - nr.8
Președinte:Filimon MarcelaJudecători:Filimon Marcela, Marinescu Simona, Băltărete Savina
