Anulare proces verbal de contravenţie. Hotărâre din 26-02-2015, Tribunalul ALBA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul ALBA la data de 26-02-2015 în dosarul nr. 944/298/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL A.
SECȚIA DE C. ADMINISTRATIV, FISCAL ȘI DE INSOLVENȚĂ
Dosar nr._
DECIZIE Nr. 122/A/2015
Ședința publică de la 26 Februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. C. M.
Judecător C. C.
Grefier M. U.
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de petentul G. C. I. împotriva Sentinței civile nr.721/2014 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI A., având ca obiect: anulare proces verbal de contravenție.
La apelul nominal făcut în ședința publică s-a constatat lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefier, după care:
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la termenul din 12.02.2015, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 26.02.2015. Încheierea de la termenul din 22.02.2015 face parte integrantă din prezenta decizie.
TRIBUNALUL
Asupra apelului de față:
Prin plângerea contravențională formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei S., la data de 05.06.2014, sub dosar nr._ petentul G. C. I. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI A. anularea procesului-verbal de contravenție . nr._, încheiat la data de 04.06.2014.
În motivare s-a arătat că prin procesul verbal de contravenție agentul constatator a consemnat că în ziua de 04.06.2014, ora 17.15., autoturismul petentului a efectuat o manevra de depășire . care această manevră este interzisă.
Față de situația reținută de agentul constatator, petentul a formulat obiecțiuni, pe care acesta le-a menționat în procesul verbal așa cum prevede legea.
În fapt, la data de 04.06.2014 în jurul orelor 17.10 petentul a plecat de la muncă Parcul Industrial S. si a virat dreapta pe DN 7. În scurt timp a ajuns în spatele unei alte mașini, cu număr de înmatriculare_ . A mers după aceasta cu viteza de aproximativ 55 km/h circa 600 metri. La un moment dat, în zona sediului nou a firmei Savinidue mașina din față a frânat și a tras dreapta. Exact în acel moment, pe axul drumului a apărut marcaj discontinuu, făcut recent, pentru a permite . si de la noul sediu a firmei Savinidue pe o lungime considerabilă.
Petentul a arătat că a trecut pe lângă mașina din față care frânase și trăsese dreapta, cu aproximativ 50 km/h si și-a continuat drumul spre D.. După circa 1,5 km. a observat că din spate vine o mașina de politie în misiune, motiv pentru care a tras dreapta.
Mașina de Politie a oprit lingă petent, acesta fiind persoana vizată, i s-a adus la cunoștință că a efectuat depășire în zona interzisă, fapt pe care petentul l-a considerat un abuz deoarece din partea petentului nu a existat nici un moment o asemenea intenție. Manevra de depășire presupune o intenție anterioară.
Dovada a acestui fapt este că petentul a circulat după mașina din față pe durata drumului cât acesta avea marcaj continuu. Nu a avut nici un moment intenția de a o depăși.
Momentul în care mașina din față a frânat ușor și a tras dreapta l-a luat pe petent prin surprindere, întrucât nu a semnalizat anterior
S-a mai arătat că zona în care s-a întâmplat incidentul, pe o lungime mare prezintă marcaj discontinuu, petentul cunoscând foarte bine zona făcând naveta la D. și nu și-ar fi permis să depășească pe linia continua, riscându-și dreptul de a conduce .
În drept petentul a invocat dispozițiile art. 118 alin. 1 din OUG nr. 195/2002.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul a solicitat respingerea ca neîntemeiată a plângerii îndreptată împotriva procesului verbal de contravenție . nr._, încheiat la data de 04.06.2014.
În motivare s-a arătat că prin manevra de depășire efectuată, petentul a încălcat dispozițiile art. 120, alin. 1, lit.h și i din H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, text de lege care stabilește anumite interdicții pentru conducătorii auto, respectiv: „Se interzice depășirea autovehiculelor: h) în zona de acțiune a indicatorului „Depășirea interzisa", i) când pentru efectuarea manevrei se încalcă marcajul continuu, simplu sau dublu, care desparte sensurile de mers, iar autovehiculul circulă, chiar și parțial, pe sensul opus, ori se încalcă marcajul care delimitează spațiul de interzicere ".
Incriminarea și sancționarea faptelor vând ca obiect nerespectarea regulilor privind depășirea este prevăzută în art. 100, alin.3, lit.e din OUG 195/2002 republicată: "art. 100 (3) Constituie contravenție și se sancționează cu amendă prevăzută în clasa a Il-a de sancțiuni si cu aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioada de 30 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte: e) nerespectarea regulilor privind depășirea;" De asemenea, petentul a încălcat prevederile art. 147 alin.l din HG 1391/2006.
S-a mai arătat faptul că ,contravenția reținută în sarcina petentului a fost constatată direct de agentul de poliție aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, competent să constate și să sancționeze contravenții. Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor se bucură de prezumția relativă de autenticitate și veridicitate până la proba contrară, dacă fapta a fost constatată direct de agentul constatator care aplică sancțiuni contravenționale,iar potrivit normelor procesuale civile, „cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească.
Referitor la măsura complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce și implicit măsura tehnico-administrativă a reținerii permisului de conducere, norma de incriminare și sancționare a faptei privind depășirea, respectiv art.100, alin.3, lit.e din OUG 195/2002 republicată, impune agentului constatator obligativitatea aplicării sancțiunii complementare, indiferent de sancțiunea principală aplicata si indiferent de pericolul social concret al faptei comise, legiuitorul prezumând un pericol social suficient de mare care sa atragă sancțiunea complementară respectivă.
In probațiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv copia procesului-verbal contestat,raportul agentului constatator,cazierul auto al petentului emis de către Serviciul Rutier.
În drept, intimatul a invocat prevederile O.G.2/2001, ale OUG nr.195/2002 republicată.
Prin sentința civilă nr.721/2014 prima instanță a reținut că prin procesul verbal . nr._, întocmit de IPJ A., s-a constatat că, în data de 04.06.2014, ora 17,30, petentul a condus autotrenul cu nr. de înmatriculare_, pe . a efectuat manevra de depășire a autoturismului cu nr. de înmatriculare_, în zona de depășire interzisă, semnalizată corespunzător. De asemenea, s-a reținut că nu avea asupra sa permisul de conducere.
S-a reținut că petentul a săvârșit contravenția prevăzută de art. 120 lit h și i din HG nr. 1391/2006, fiind sancționată cu 4 puncte amendă în cuantum de 340 lei, precum și cu reținerea permisului de conducere pentru o perioadă de 30 de zile, conform prevederilor art. 100 alin.3 lit.e din OUG nr. 195/2002 pentru nerespectarea regulilor privind depășirea și cu amendă contravențională în cuantum de 510 lei (6 puncte amendă) pentru lipsa documentelor prevăzute de lege.
Sub aspectul temeiniciei, instanța a reținut că, deși O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art. 34 rezultă că procesul verbal contravențional face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară.
Forța probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanța fiecărui mijloc de probă, însă instanța are obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează și apreciază probatoriul (cauza Bosoni contra Franța).
În analiza principiului proporționalității, trebuie observat că dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002 au drept scop asigurarea desfășurării în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietății publice și private.
Persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. contra României).
Cu toate acestea, veridicitatea constatărilor personale ale agentului constatator nu poate fi pusă sub semnul întrebării în lipsa unor minime indicii că situația de fapt reținută în procesul verbal nu ar corespunde realității. Aceste indicii trebuie furnizate și dovedite de către petentul care susține netemeinicia procesului verbal, neputându-se reduce la o simplă afirmație a acestuia.
Cu privire la fapta contravențională având ca obiect depășirea interzisă, în drept, instanța a reținut că, potrivit art. 120 alin.1 lit. h din HG nr. 1391/2006, depășirea este interzisă în zona de acțiune a indicatorului "Depășirea interzisă" precum și atunci când pentru efectuarea manevrei se încalcă marcajul continuu, simplu sau dublu, care desparte sensurile de mers, iar autovehiculul circulă, chiar și parțial, pe sensul opus, ori se încalcă marcajul care delimitează spațiul de interzicere, iar potrivit art. 45 alin.1 din OUG nr. 195/2002, depășirea este manevra prin care un vehicul trece înaintea altui vehicul ori pe lângă un obstacol, aflat pe același sens de circulație, prin schimbarea direcției de mers și ieșirea de pe banda de circulație sau din șirul de vehicule în care s-a aflat inițial.
Instanța a reținut că, deși prin plângerea formulată petentul a precizat că a efectuat manevra de depășire într-o zonă în care marcajul era discontinuu, aceste apărări nu pot fi reținute, dat fiind faptul că afirmațiile nu sunt susținute de nicio altă probă administrată în cauză. Petentul a precizat în cuprinsul plângerii că linia discontinuă este trasată pentru a putea permite . la sediul unei societății de pe acea stradă. Astfel, petentul cunoștea împrejurarea că linia discontinuă nu viza posibilitatea efectuării manevrei de depășire.
Astfel, instanța, analizând credibilitatea probelor prezentate, în lumina circumstanțelor particulare ale cauzei, a constatat că procesul verbal cuprinde mențiuni care permit încadrarea juridică a faptei sub toate aspectele, iar petentul nu a făcut în vreun fel dovada că fapta s-ar fi desfășurat într-un alt mod.
Întrucât din probele administrate nu rezultă o altă situație de fapt decât cea consemnată în procesul verbal, pe baza probelor aflate la dosar, instanța a reținut că petentul nu a răsturnat prezumția de veridicitate a constatărilor agentului constatator reținute în procesului-verbal și nici circumstanțe personale care să permită o altă individualizare a sancțiunii.
În ceea ce privește individualizarea sancțiunii contravenționale, instanța a reținut că potrivit art. 100 pct. (3) “Constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa a II-a de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a următoarelor fapte (…) e) nerespectarea regulilor privind depășirea.”.
Ținând seama de cele reținute, instanța a apreciat că aplicarea și individualizarea sancțiunilor contravenționale s-a realizat în mod legal și proporțional cu faptele săvârșite. Sancțiunile aplicate reprezintă o justă individualizare a răspunderii contravenționale, în raport cu criteriile stabilite de art.21, alin.3 din O.G. nr.2/2001 și au fost în mod corect stabilite de către agentul constatator, astfel că a respins plângerea ca neîntemeiată.
Petentul G. C. I. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 721/2014 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, solicitând ca prin decizia ce se va pronunța să se dispună modificarea în totalitate a hotărârii atacate, în sensul admiterii plângerii contravenționale si anulării procesului-verbal de constatare a contravenției nr._ încheiat la data de 4.06.2014 de IPJ A., cu exonerarea de la plata amenzii aplicate si înlăturarea sancțiunii complementare, respectiv suspendarea dreptului de a conduce pentru 30 zile, iar în situația menținerii actului de constatare a contravenției, admiterea în parte, în sensul înlocuirii amenzii contravenționale cu avertismentul si înlăturarea sancțiunii complementare.
Se învederează că motivarea instanței de fond vizează doar temeinicia aplicării sancțiunii amenzii în raport cu dispozițiile legale și nu modul de individualizare a sancțiunii contravenționale aplicate în raport cu fapta săvârșită. Este adevărat că sancțiunea contravențională prevăzută pentru fapta reținuta in sarcina petentului este cea dispusa prin procesul verbal, insa potrivit prevederilor art. 5 alin. 5 din O.G. nr. 2/2001, „sancțiunea stabilită trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite".
Chiar dacă textul sancționator reținut în cuprinsul actului constatator nu prevede sancțiuni alternative, dispozițiile art. 7 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, normă generală aplicabilă în materie, prevede că "avertismentul se poate aplica și în cazul în care actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune".
Din acest punct de vedere, instanța de fond doar a confirmat faptul că amenda contravențională si sancțiunea complementara stabilită de agentul constatator a fost aplicată în limitele legale, fără a proceda la analizarea modului de individualizare a respectivei sancțiuni.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a apreciat că în speță, săvârșirea faptei de către petent a fost dovedită iar procesul-verbal contestat a fost încheiat de către intimată în mod temeinic si legal, sancțiunea fiind aplicată în limitele legale.
Se apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală si netemeinică pentru următoarele considerente:
Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal, trebuie menționat că un proces-verbal de constatare și de sancționare a contravenției nu poate face, prin el însuși, dovada existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, acest proces-verbal fiind doar actul prin care o X, persoană este acuzată de săvârșirea contravenției.
Prin urmare, petentului nu i se poate reține sarcina dovezii celor constatate in procesul-verbal a cărui anulare o solicită, si mai mult deși a solicitat in mod expres instanței sa dispună efectuarea unei adrese către intimata prin care aceasta sa fie obligata sa depună la dosar probe cu care sa dovedească cele reținute in procesul verbal contestat (înregistrarea efectuata cu aparatul radar instalat pe autospeciala MAI_ așa cum rezulta din Raportul agentului constatator), acesta cerere a fost respinsa, pe același considerent, că petentul trebuie sa își dovedească nevinovăția, nu intimata să dovedească temeinicia acuzațiilor.
In sprijinul susținerilor sale se află atât dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituția României.
Astfel, în raport de prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau l legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001, conține prevederi contrare și mai puțin favorabile față de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
In lumina jurisprudenței CEDO, contravențiile referitoare la circulația pe drumurile publice sunt încadrate în sfera "acuzațiilor în materie penală" la care se referă primul paragraf al art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudența sa (Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancționează astfel de fapte au caracter general și că urmăresc un scop preventiv și represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuție are, in sensul art. 6 din Convenție, caracter penal.
Ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 din Convenție prezentul litigiu trebuie să ofere și garanțiile procesuale recunoscute și garantate de acest articol. Pe cale de consecință trebuie recunoscute și garanțiile specifice in materie penală din art. 6 al Convenției, printre care și prezumția de nevinovăție.
Beneficiind de prezumția de nevinovăție, rezultă că petentul nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, sarcina probei revenind intimatului, acesta fiind partea in litigiu care trebuie să facă dovada că aspectele consemnate in procesul verbal de contravenție sunt întemeiate și corespund realității.
Prin urmare, intimatul trebuie să facă dovada celor reținute în procesul-verbal.
De asemenea, se menționează că în mod netemeinic, au fost înlăturate toate apărările formulate în cauză, referitoare la viciile de formă ale actului constatator (lipsa mențiunilor obligatorii prevăzute de art. 16 alin. 1 și 6 din O.G. nr. 2/2001) sau nearătarea tuturor împrejurărilor care pot servi la aprecierea gravității faptei potrivit prev. art. 16 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001.
In probațiune s-a solicitat obligarea intimatei să depună la dosarul cauzei înregistrarea video menționata in Raportul agentului constatator.
În drept, invocă disp. O.G. nr. 2/2001 și art. 466 si următoarele din N. C.pr.civ.
Apelul este legal timbrat (fila 6).
Intimatul nu a depus întâmpinare.
Procedând la analizarea apelului formulat,Tribunalul reține următoarele:
Apelantul critică soluția primei instanțe prin prisma faptului că aceasta nu a analizat viciile de formă ale actului de sancționare contravenționala, legate de nerespectarea disp. art.16 din OG nr.2/2001, in sensul ca nu au fost mentionate toate imprejurarile care pot servi la aprecierea gravitatii faptei precum si celelalte elemente prevazute de acest text normativ.
Insă, prima instanța nu avea cum să verifice din oficiu aceste aspecte, încălcarea acestor dispoziții legale fiind sancționată cu nulitatea relativa a procesului verbal. Așadar, doar petentul putea invoca aceste neregularitati ale întocmirii procesului verbal, or in fata primei instanțe nu a făcut acest lucru. In tot cazul, Tribunalul retine ca aceste sustineri ale apelantului sunt neintemeiate in conditiile in care descrierea faptelor contraventionale este realizata in mod complet, fiind indicate locul savarsirii faptelor, precum si imprejurarile comiterii acestora, iar pe de alta parte, s-au specificat si obiectiunile formulate de catre contravenient cu ocazia incheierii procesului verbal.
Sub aspectul temeiniciei procesului verbal atacat, Tribunalul reține că petentul menționează că sarcina probei revine intimatului, conform disp. art. 6 CEDO și Cauza A. contra României.
Petentul a semnat procesul verbal, în care s-a consemnat la rubrica „Alte mențiuni” obiecțiunile acestuia cu privire la stare de fapt descrisă ,, Nu sunt de acord pentru ca nu a fost manevra de depasire. Am trecut de masina respectiva care a franat si a tras dreapta”.
Dispozițiile speciale cu aplicabilitate în domeniul contravențional, respectiv cele cuprinse în OG nr. 2/2001, nu conțin reglementări exprese referitoare la forța probantă a procesului verbal de constatare a contravenției.
Cu toate acestea, fiind vorba despre un act întocmit de un agent al statului aflat în exercițiul funcțiunii, trebuie să i se recunoască valoare probatorie sub aspectul constatării stării de fapt. Astfel, în favoarea conținutului actului constatator încheiat ca urmare a percepțiilor proprii ale agentului constatator există o prezumție simplă relativă că reflectă adevărul.
În acest sens, este de remarcat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se reține în mod constant că prezumțiile nu sunt, în principiu, contrare Convenției. Astfel, în Hotărârea pronunțată în cauza Salabiaku c. Franței, Curtea a reținut ca prezumțiile sunt permise de Convenție, iar în special, art. 6 par. 2 impune statelor să aibă în vedere aceste prezumții în limite rezonabile, ținând seama de gravitatea mizei și prezervând drepturile apărării (paragr. 28). În materie de circulație rutieră, art. 6 par. 2 nu se opune aplicării unui mecanism care nu face altceva decât să instaleze o prezumție relativă de conformitate a unui proces verbal la realitate, prezumție fără care ar fi practic imposibilă pedepsirea încălcărilor cu privire la circulația rutieră (Stevens împotriva Belgiei, nr._/00, (dec.), 9 decembrie 2004 și, mutatis mutandis, Bosoni împotriva Franței, nr._/97, decizia din 7 septembrie 1999 și Adoud împotriva Franței, nr._/97, decizia din 7 septembrie 1999).
De altfel și în cauza I. P. c. României (cererea nr._/04, decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011), Curtea a apreciat că invocarea de către instanță a prezumției de legalitate și validitate a procesului-verbal de contravenție, cu consecința obligării petentului la răsturnarea sa, nu putea avea un caracter neașteptat pentru acesta, având în vedere dispozițiile naționale incidente în materia contravențională.
Garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție în materie penală, printre care se numără dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție, sunt aplicabile pentru proceduri referitoare la contestarea procesului verbal, care au atras, pentru contravenienți, sancționarea cu amendă, cu aplicarea de puncte de penalizare și/sau suspendarea permisului de conducere (Malige împotriva Franței, 23 septembrie 1998,pct. 39-40).
Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului menționează în mod expres că prezumția de nevinovăție nu este una absolută, ca, de altfel, nici obligația organului constatator de a suporta întreaga sarcină a probei. Limitele de apreciere mai largi sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție sunt justificate în măsura în care Curtea a decis ca faptelor contravenționale le corespunde și o posibilitate de investigare mai restrânsă din partea autorităților, numărul acestora fiind extrem de mare.
Prin urmare, prezumția de nevinovăție nu are caracter absolut, după cum nici prezumția de veridicitate a faptelor constatate de agent și consemnate în procesul verbal nu are caracter absolut.
Dar prezumția de veridicitate nu poate opera decât până la limita la care prin aplicarea ei s-ar ajunge în situația ca persoana învinuită de săvârșirea faptei să fie pusă în imposibilitatea de a face dovada contrarie celor consemnate în procesul verbal deși din probele administrate de acuzare instanța nu poate fi convinsă de vinovăția acuzatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă.
În speță, prima instanță a arătat că are în vedere asigurarea unui just echilibru pe de o parte între prezumția de nevinovăție ce îi este garantată de dispozițiile convenționale anterior evocate și dreptul la apărare garantat de par. 1 al art. 6 și pe de altă parte prezumția de legalitate și temeinicie de care se bucură procesul verbal atacat. Și, plecând de la premisa enunțată, a apreciat că prezumția de nevinovăție ce îi este garantată petentului conform art. 6 par. 2 din CEDO, aplicabil prin prisma disp. art. 11 și ale art. 20 din Constituția României, nu este absolută, iar petentul nu a înțeles să-și probeze în nici un fel afirmația conform căreia ceea ce a fost consemnat în procesul verbal nu ar corespunde realității.
Așadar, câtă vreme petentul prin plângerea formulată si ulterior, prin raspunsul la intampinare, a recunoscut ca a ocolit autoturismul din fata care a tras dreapta si nu poate preciza daca a depasit sau nu cu rotile din stanga axul drumului, iar din plansele foto depuse de petent la dosarul primei instante rezulta in mod clar faptul ca in zona respectiva depasirea era interzisa prin indicator si marcaj longitudional continuu, iar linia discontinua era trasata pentru a permite accesul in incinta societatii situata in zona respectiva, Tribunalul apreciază că actul de sancționare contravențională nu poate fi anulat, neputându-se reține nici măcar existența unor dubii cu privire la temeinicia constatărilor ex propriis sensibus ale unor agenți constatatori învestiți cu prerogative de putere publică.
Referitor la cealalta contraventie retinuta in sarcina petentului, se constata ca acesta, prin raspunsul la intampinare, a mentionat ca nu avea asupra sa actul solicitat de agentul de politie, respectiv permisul de conducere, asa incat nici sub acest aspect nu se poate retine netemeinicia sanctionarii sale.
Cercetând în continuare proporționalitatea sancțiunilor principale amendă in cuantum total de 850 lei aplicata petentului prin procesul verbal de contravenție, Tribunalul apreciază că nu se impune înlocuirea acestei sanctiuni cu avertisment.
Potrivit art. 21 alin. 3 din OG nr.2/2001, sancțiunea contravențională aplicată în concret contravenientului trebuie să răspundă imperativului proporționalității acesteia cu gradul de pericol social al conduitei adoptate de petent, dispozițiile legale oferind o . criterii relevante din această perspectivă, anume: împrejurările în care s-a săvârșit fapta, modul și mijloacele de săvârșire ale acesteia, scopul urmărit, urmarea produsă și circumstanțele personale ale contravenientei. De asemenea, potrivit art. 7 alin. 3 din același act normativ prevede că avertismentul se aplică și în cazul în care actul normativ de stabilire a contravențiilor respective nu prevede în mod expres această sancțiune.
Având în vedere faptul că scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligativității conducătorilor auto de a respecta indicatoarele privind circulatia pe drumurile publice, se traduce într-o măsură de protecție a celorlati participanti la trafic, consecintele atitudinii contrare fiind de foarte multe ori de o gravitate extrema pentru viata si integritatea corporala a tuturor persoanelor implicate in astfel de evenimente rutiere, instanța reține că sancțiunea avertismentului nu este suficientă pentru a i se atrage atenția petentului asupra obligațiilor care îi revin în calitate de conducător auto.
In ce privește sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile, instanța de apel apreciază că soluția primei instanțe de mentinere a acestei sancțiuni nu este corectă.
Astfel, se constata că art.100 alin.3 lit.e din OUG nr. 195/2002, prevede că "(3) Constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa a II-a de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte: (…) e) nerespectarea regulilor privind depasirea . "
Această dispoziție legală impune agentului constatator obligativitatea aplicării sancțiunii complementare, indiferent de sancțiunea principală aplicată și indiferent de pericolul social concret al faptei comise, legiuitorul prezumând un pericol social suficient de mare care să atragă sancțiunea complementară respectivă.
Tribunalul retine că o interpretare gramaticală a 100 alin. 3 lit. e din OUG nr. 195/2002 conduce la concluzia că, în dreptul român, suspendarea dreptului de a conduce se aplică în mod automat și absolut, cu titlu de sancțiune complementară, oricărei persoane căreia i s-a aplicat o amendă contravențională pentru săvârșirea faptelor contravenționale enumerate de textul menționat, în absența oricărui control exercitat de către instanțele judecătorești și fără a lua în considerare niciunul dintre criteriile de individualizare prevăzute expres de art. 5 alin. 5 și alin. 6 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
O astfel de interpretare a dispozițiilor legale nu poate fi acceptată.
Primul argument rezultă din prevederile art. 5 alin. 5 și alin. 6 din OG nr. 2/2001, potrivit cărora sancțiunea stabilită trebuie sa fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite; sancțiunile complementare se aplică în funcție de natura și de gravitatea faptei. Textele legale menționate impun respectarea principiului proporționalității și stabilesc că proporționalitatea se evaluează prin raportare la natura și gravitatea faptei contravenționale. Deoarece alin. 5 nu face distincție după cum sancțiunea este principală sau complementară, urmează să conchidem în spiritul legii că această aplicare proporțională trebuie să vizeze ambele categorii de sancțiuni. Obligația aplicării proporționale a sancțiunii, în funcție de natura și gravitatea faptei contravenționale, incumbă atât organului constatator, cât și instanței de judecată sesizată cu o plângere contravențională, cu distincția că, în temeiul art. 34 din OG nr. 2/2001, instanța de judecată are competența de a analiza legalitatea procesului verbal de contravenție contestat din toate punctele de vedere, inclusiv din perspectiva proporționalității sancțiunii.
Al doilea argument pe care se fundamentează este jurisprudența CEDO în materie contravențională.
În cauza Malige c. Franței, (hotărârea din 23 septembrie 1998), Curtea s-a pronunțat în sensul că deși în dreptul intern (în speță, cel francez) sancțiunea complementară constând din aplicarea punctelor de penalizare se încadrează în dreptul administrativ, ea are totuși caracter penal în sensul art. 6 și art. 7 din Convenție, de vreme ce, acumularea unui anumit număr de puncte, poate să aibă ca rezultat pierderea dreptului de a mai conduce. Or, Curtea a decis că, în condițiile existenței umane actuale, dreptul de a conduce este foarte util vieții de zi cu zi, precum și vieții profesionale, astfel că, deși aplicarea punctelor de penalizare are caracter preventiv, aceasta dobândește totodată și un caracter punitiv similar unei sancțiuni penale. Aplicând aceste principii la dreptul intern, atâta timp cât sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce are un caracter penal în sensul Convenției, a fortiori se impune individualizarea acestei sancțiuni, excluzându-se o aplicare automată a sancțiunii.
În considerarea celor două argumente anterior expuse, trebuie ca instanța să procedeze, în limitele în care a fost investită de contravenient, la individualizarea sancțiunii complementare aplicate petentului prin procesul verbal de contravenție contestat. În acest sens, este de remarcat că aprecierea gravității faptei contravenționale trebuie să se realizeze în funcție de circumstanțele reale și personale în care aceasta a fost săvârșită, așa cum sunt reglementate de art. 21 din OG nr. 2/2001.
În fapt, petentul a fost sancționat contravențional pentru că a efectuat o depasire neregulamentara, insa contextul in care a fost efectuata aceasta manevra denota ca este vorba despre o culpă foarte ușoară a petentului, neputandu-se retine că acesta, in mod intentionat, ar fi depasit autoturismul din fata sa . acest lucru nu era permis. Astfel, chiar la momentul intocmirii procesului verbal petentul a specificat ca depasirea s-a datorat faptului ca autoturismul din fata sa a franat brusc si a tras dreapta, imprejurare care nu este de natura sa-l exonereze pe petent de raspundere contraventionala deoarece avea obligatia sa conduca astfel incat sa poata evita orice pericol. Insa, fiind vorba despre o culpa usoara a petentului, Tribunalul retine că sancțiunea complementară aplicată, respectiv reținerea permisului de conducere în vederea suspendării pentru o perioadă de 30 de zile nu este proporțională cu pericolul social concret al faptei, astfel ca se impune înlăturarea sancțiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce.
Având în vedere aceste aspecte, in temeiul art. 480 alin.2 NCPC, Tribunalul va admite apelul declarat de petentul G. C. I. si va schimba sentinta civila atacata in sensul admiterii in parte a plangerii petentului impotriva procesului verbal de contraventie . nr._/04.06.2014 incheiat de intimatul IPJ A. si a inlaturarii sancțiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce pe o perioada de 30 de zile. Va fi mentinut in rest procesul verbal contestat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de petentul G. C. I. împotriva sentinței civile nr. 721/2014 pronunțată de Judecătoria S. în dosar nr._ și, în consecință:
Schimbă hotărârea atacată în sensul că admite în parte plângerea formulată de petentul G. C. I., CNP_, domiciliat în D., Aleea Păcii, ., . împotriva procesului verbal de contravenție . nr._ încheiat la data de 04.06.2014 de intimatul IPJ A., cu sediul în A. I., ., nr.1, jud. A..
Înlătură sancțiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă de 30 de zile.
Menține în rest procesul verbal menționat anterior.
Definitivă .
Pronunțată în ședință publică azi, 26.02.2015.
Președinte, G. C. M. | Judecător, C. C.-concediu maternitate Semnează președinte complet, | |
Grefier, M. U. |
Red./tehnored.C.C.
4ex./07.04.2015
Judecător fond R. L.
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Sentința nr. 1841/2015.... | Pretentii. Sentința nr. 159/2015. Tribunalul ALBA → |
|---|
