Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 1362/2014. Tribunalul CONSTANŢA

Tribunalul CONSTANŢA - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2014

Decizia nr. 1362/2014 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 19-12-2014 în dosarul nr. 16802/212/2013

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL C.

SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Decizia civilă Nr. 1362

Ședința publică de la 19 Decembrie 2014

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: I.-L. O.-D.

JUDECĂTOR: E. C.

GREFIER: E. D.

Pe rol soluționarea apelului în contencios administrativ având ca obiect – anulare proces verbal de contravenție HPJ_, formulat de apelantul intimat C. L. AL MUNICIPIULUI CONSTANTA SERVICIUL PUBLIC DE IMPOZITE SI TAXE CONSTANTA, cu sediul în C., ., jud. C., în contradictoriu cu intimata petentă . SRL, cu sediul în București, ., etaj 1 Oval B, nr. 22, sector 1, București, îndreptat împotriva sentinței civile nr. 1057/03.02.2014, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ .

Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din 17.12.2014 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din cuprinsul prezentei hotărâri, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 17.12.2014 când s-au hotărât următoarele:

TRIBUNALUL,

Asupra apelului de fata constata urmatoarele:

Prin plângerea contravențională înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 25 06 2013(dar expediată prin poștă la data de 19 06 2013) petentul . SRL, a contestat procesul verbal de contravenție nr. HPJ0006348/03 06 2013 întocmit de intimatul SPITVBL C. solicitând anularea procesului verbal.

În considerentele plângerii petentul arată că procesul verbal contestat este nul absolut întrucât a intervenit prescripția dreptului de aplica sancțiunea contravențională, conform art. 13 alin. 1 din OG 2/2001. Astfel, se arată că, având în vedere specificul obligațiilor pretins încălcate, respectiv nedepunerea declarațiilor de impunere menționate în anexa procesului verbal de contravenție, contravenția constând în nedepunerea unei declarații într-un anumit termen se consumă și epuizează instantaneu, în momentul expirării termenului și, prin urmare, termenul de prescripție curge de la data împlinirii termenului în care trebuia executată obligația. Se arată că cel mai vechi eveniment s-a produs la data de 29 09 2010, iar cel mai recent la data de 18 09 2012.

Se mai invocă de petent lipsa semnăturii unui martor, lipsa mențiunilor cu privire la posibilitatea de a formula obiecțiuni, lipsa nr. de înmatriculare. Alte vicii considerate de fond ale procesului verbal petentul susține că intimatul a încadrat eronat în drept situațiile de fapt constatate și descrise.

În susținerea plângerii petentul a depus înscrisuri.

Intimatul, a formulat întâmpinare prin care a solicita respingerea plângerii contravenționale.

Se arată în considerentele întâmpinării că a efectuat un control fiscal asupra evidențelor contabile ale petentului ocazie cu care a constatat că acesta nu și-a îndeplinit obligațiile fiscale potrivit art. 254 alin.5, art. 259 alin. 7 coroborat cu art. 294 alin.2 lit.b și alin. 6 din legea 571/2003 privind codul și pct. 6 din anexa nr. 5 din HCLM nr. 145/2011, respectiv nu a formulat declarații fiscale pentru o parte din bunurile pe care le deține în patrimoniu. În urma controlului a fost întocmit un raport de inspecție, a fost emisă o decizie de impunere și s-a întocmit procesul verbal de contravenție contestat.

Cu privire la critica petentului relativ la intervenirea prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, intimatul arată că faptele reținute în sarcina contravenientului sunt contravenții continue, comisă prin inacțiune, respectiv nedepunerea declarațiilor respective.

În ce privește criticile încadrate de petent ca și vicii de formă, intimatul argumentează că toate descrise în plângerea contravențională nu sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, ci sub sancțiunea nulității relative și, indiferent de realitatea celor afirmate, nulitatea nu operează decât în cazul în cazul petentului i s-ar fi provocat o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât anularea procesului verbal, or nu este cazul în ce privește procesul verbal contestat.

În ce privește criticile relative la temeinicia procesului verbal de contravenție se arată că relativ la contravenția reținută la pct.1 din procesul verbal respectiv nedeclararea spațiului dobândit în concesiune asupra terenului, declarația despre care face vorbire petentul nu a fost depusă. Faptul că s-a depus o declarație privind modificarea nr. de inventar al imobilului respectiv nu complinește necesitatea depunerii declarației de impunere, aceasta având un caracter informal și nu îndeplinește toate cerințele unei declarații de impunere, în special cele legate de documentația care este necesar a fi atașată.

În ce privește elementele componente ale clădirilor pe care petentul nu le-a declarat – contravențiile reținute la pct. 2 – 18 din procesul verbal, intimatul susține că activele aparținând petentului sunt cuprinse în contul de construcții în evidențele contabile. O parte din acestea constituie componente ale unor clădiri pentru care petentul datorează impozit(ex. skid-ul care deși nu reprezintă o clădire în sine, este evident că face parte din clădirea ce constituie stația de alimentare a cărei pompe le adăpostește, crescând valoare de inventar a acestuia, prin urmare influențând impozitul datorat pentru aceasta. În ceea ce privește, clădirile/construcțiile neimpozabile, se apreciază că încadrarea în categoria celor scutite de la impozitare nu atrage concluzia că acestea nu trebuie declarate deloc, întrucât o astfel de distincție nu se regăsește în alin. 5 a art. 254 cod fiscal.

Petentul a răspuns la întâmpinare, combătand argumentele expuse de intimat.

Instanța a încuviințat proba cu înscrisuri pentru ambele părți.

Prin sentinta civila nr. 1057/03.02.2014, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, a fost admisa plângerea contravențională privind pe petent . SRL, în contradictoriu cu intimat C. L. AL MUNICIPIULUI CONSTANTA SERVICIUL PUBLIC DE IMPOZITE SI TAXE CONSTANTA si a anulat procesul verbal de contravenție.

Pentru a pronunta aceasta sentinta, Judecatoria a retinut urmatoarele:

„Prin procesul-verbal de contravenție contestat petentul a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 5568 lei(reprezentând dublul maximului amenzii contravenționale cu maximul prevăzut de lege ca fiind cel mai mare) pentru săvârșirea a 18 contravenții enumerate în procesul verbal.

Pentru contravenția cu nr. 1 descrisă în procesul verbal ca fiind”nedepunerea declarațiilor de impunere(dobândire teren) – PJ dobândire teren folosință, situat în .. conform Protocol nr. 148/29 09 2010” s-a reținut de către agentul intimatului încălcarea art. 294 alin. 2 lit. b coroborat cu art. 259 alin. 6 din legea nr. 571/2003.contravenției prevăzute de art. 219 alin. 1 lit. b din OG 92/2003, republicată. Pentru contravențiile indicate la pct. 2 – 18 din procesul verbal descrise ca fiind „nedepunere declarații de impunere(dobândire, construire și/sau înstrăinare clădire) – PJ dobândire”:(referirea următoare fiind cu titlu exemplu pentru toate 17 contravenții): drumuri, platforme, trotuare, rețea exterioară de alimentare cu apă, rețea exterioară canalizare, instalație tehnologică, skid – uri livrare GPL, împrejmuire stație și drumuri platforme, foraje monitorizare ape subterane, rețea electrică exterioară, copertine, s-a reținut pentru fiecare dintre cele 17 contravenții încălcarea de către petent a dispozițiilor art. 294 alin. 2 lit. b coroborat cu art. 254 alin. 5 din legea 571/2003.

Potrivit art. 254 alin. 5 din codul fiscal(legea 571/2003):” Orice persoană care dobândește, construiește sau înstrăinează o clădire are obligația de a depune o declarație fiscală la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în a cărei rază de competență se află clădirea, în termen de 30 de zile de la data dobândirii, înstrăinării sau construirii”

Deși din modul de descriere a contravențiilor nu rezultă în mod concret data de la care ar fi trebuit să curgă termenul de 30 de zile pentru depunerea declarațiilor de impunere considerate obligatorii de intimat, instanța având în vedere susținerile ambelor va reține că datele de la care termenul de depunere a declarațiilor sunt cele indicate de agentul constatator, de ex. Protocol nr. 148/29 09 2010, PVR 2188/17 12 2010(PVR însemnând probabil proces verbal de recepție) ori PIF 230/28 01 2011(însemnând probabil ceva similar unui raport de inspecție fiscală, etc.

Critica petentului în ce privește prescrierea dreptului de a aplica sancțiuni contravenționale este întemeiată. Fără a mai reda fiecare dată reținută de agentul intimatului în procesul verbal se constată că data întocmirii procesului verbal este 03 06 2013, iar faptele reținute cu titlu de contravenție au ca punct de plecare în calcularea termenului de 30 de zile pentru cel mai vechi eveniment data de 29 09 2010, iar pentru cel mai recent data de 18 09 2012.

Potrivit art. 294 alin. 2 lit. b Cod fiscal orice persoană aflată în situația prevăzută de art. 254 alin. 5 cod fiscal(adică dobândește, construiește sau înstrăinează o clădire) săvârșește o contravenție dacă în termen de 30 de zile nu depune o declarație fiscală la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în a cărei rază de competență se află clădirea. Rezultă că la epuizarea termenului de 30 de zile, dacă declarația fiscală nu este depusă, se poate angaja răspunderea contravențională a destinatarului normei de conformare.

Potrivit art. 13 alin. 1 din OG 2/2001:” Aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei”.

În forma anterioară art. 2 citat avea următorul conținut:” În cazul contravențiilor continue termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data constatării faptei. Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp”.

Potrivit art. 294 alin. 1 și 2 din codul fiscal:” (1)Nerespectarea prevederilor prezentului titlu atrage răspunderea disciplinară, contravențională sau penală, potrivit dispozițiilor legale în vigoare.

(2)Constituie contravenții următoarele fapte: a)depunerea peste termen a declarațiilor de impunere prevăzute la art. 254 alin. (5) și (6), art. 259 alin. (6) și (7), art. 264 alin. (4), art. 267 alin. (14) lit. b), art. 277 alin. (2), art. 281 alin. (2) și art. 290; b)nedepunerea declarațiilor de impunere prevăzute la art. 254 alin. (5) și (6), art. 259 alin. (6) și (7), art. 264 alin. (4), art. 267 alin. (14) lit. b), art. 277 alin. (2), art. 281 alin. (2) și art. 290.”

Având în vedere ipoteza de lucru, încălcarea dispozițiilor art. 254 alin. alin. 5 cod fiscal, rezultă cu certitudine faptul că nerespectarea termenului de 30 de zile va atrage aplicarea unei sancțiuni contravenționale independent de atitudinea de „conformare” ori neconformare a subiectul pasiv al raportului de conformare, adică într-o ipoteză, chiar dacă se va depune declarația, dar cu depășirea termenului se va aplica sancțiunea contravențională pentru săvârșirea unei contravenții ce constă în depunerea cu întârziere a declarației, iar într-o altă ca urmare a depunerii declarației cu depășirea termenului, într-o altă ipoteză pentru nedepunerea declarației pur și simplu. În acest din urmă caz constatarea nedepunerii declarației nu se poate produce decât ca urmare a verificărilor întreprinse de către cel mandatat în acest sens și, evident, ca urmare a aprecierii personale a acestuia în sensul că pentru un anumit tip de situații o declarație fiscală trebuia depusă.

Dificultatea indusă de art. 294 cod fiscal pare de nedeslușit din punct de vedere juridic, întrucât din perspectiva contravenției în forma nedepunerii declarației, în aparență acceptabil pare punctul de vedere al petentului în sensul că la expirarea termenului de 30 de zile contravenția este atât consumată cât și epuizată, dar din perspectiva contravenției în varianta depunerii cu întârziere a declarației nici nu se poate aprecia asupra naturii a unei astfel de contravenții întrucât depunerea cu întârziere nu este limitată în timp, pe de o parte, cel care ar trebui să se conformeze putând să depună declarația oricând până când nu este constatată nedepunerea declarației. Dar, îndeplinirea conținutului constitutiv al contravenție ce constă în depunerea cu întârziere este realizată prin însăși scurgerea termenului de 30 de zile, iar în acest caz termenul de prescripție prevăzut de art. 13 alin. 1 din OG 2/2001 ar începe să curgă de la data depunerii declarației, moment la care agentul statului cunoaște despre faptul nedepunerii declarației în termenul de 30 de zile.

Din cele expuse, analizând în ansamblu cele două modalități de instituire a contravențiilor derivate din nedepunerea în termen a declarațiilor fiscale prevăzute de art. 254 alin. 5 și alin.6 din codul fiscal, rezultă că obligația impusă persoanelor este perpetuă și ea se naște de îndată de la data dobândirii, construirii, înstrăinării, extinderii, modificării, îmbunătățirii, etc, iar pentru primele 30 de zile nu există nici o sancțiune, adică cele 30 de zile reprezintă un răgaz rezonabil în care obligația să fie îndeplinită fără consecințe juridice. Obligația de a depune declarațiilor fiscale continuă să existe și după scurgerea celor 30 de zile, dar după acest moment angajarea răspunderii contravenționale nu mai poate fi evitată decât prin intervenirea prescripției dreptului de a mai aplica sancțiuni contravenționale, în conformitate cu dispozițiile art. 13 din OG nr. 2/2001(pentru această concluzie avem în vedere contravenția „depunerii cu întârziere”, care presupune că depunerea declarației după expirarea termenului nu împiedică angajarea răspunderii contravenționale ca urmare a faptului că organele statului nu au constatat ele însele „nedepunerea”). În ipoteza „nedepunerii declarației” termenul de prescripție prevăzut de art. 13 din OG 2/2001 trebuie considerat a curge de la data constatării nedepunerii declarațiilor, dată la care de regulă, printr-un act cu caracter administrativ se determină că obligația privind depunerea unor obligații exista în raport de rezultatul investigațiilor organelor fiscale, actul administrativ fiind contestabil el însuși în procedura specială prevăzută de legea 554/2004. Determinarea existenței obligației de a depune un anume tip de declarație este important a se realiza printr-un act cu caracter administrativ, întrucât, de exemplu, dacă luăm în considerare alin. 6 al art. 254 cod fiscal, încadrarea unor lucrări(cum ar putea fi de exemplu lucrările enumerate în procesul verbal de contravenție contestat în prezenta cauză) ar putea face subiectul unei dispute în vederea stabilirii dacă acele tipuri de lucrări se încadrează ori nu în categoria celor prevăzute de alin. 6(categorii care sunt enunțate oarecum generic și care sunt susceptibile de interpretări spre deosebire de alin. 5 care lucrează cu noțiuni inteligibile și perfect accesibile oricărei persoane, alin. 5 descriind, dobândirea, construirea, înstrăinarea). În cauza de față deși o dovadă certă a faptului emiterii unui raport de inspecție fiscală nu a fost făcută la acest dosar, se pare, conform afirmațiilor părților că un astfel de act a fost întocmit. Chestiunile evocate ar trebui avute în vedere prin analogie și în cazul reținerii contravenției în forma „depunerii cu întârziere”.

În consecință, pentru a răspunde criticilor petentului relative la intervenirea prescripției dreptului organelor statului de a mai aplica sancțiuni contravenționale, instanța va reține că acest drept trebuie apreciat ca născut la data constatării săvârșirii contravenției, iar conform celor rezultate din probele administrate în cauza de față reiese faptul constatării la data de 03 06 2013, dată la care a fost și aplicată sancțiunea contravențională și, prin urmare, nu se poate susține că a intervenit prescripția specială prevăzută de art. 13 din OG 2/2001.

Însă instanța consideră că faptul constatării printr-un act administrativ, așa cum s-a arătat mai sus, nu reprezintă totuși o împrejurare ori o acțiune decisivă în sensul determinării datei la care poate începe curgerea termenului prevăzut de art. 13 din OG 2/2001, ci este suficient ca statul ori organele administrației locale să cunoască despre obligația de depunere a declarației prin oricare altă modalitate, fie ea și o declarație ce nu respectă exigențele unei declarații fiscale(această chestiune trebuind a fi interpretată tot timpul în folosul presupusului contravenient).

Prin urmare, derogând de la cele exprimate anterior, în ce privește prima contravenție reținută prin procesul verbal de contravenție, instanța va reține că termenul de prescripție prevăzut de art. 13 din OG 2/2001 a intervenit, iar procesul verbal este afectat de nulitate cu privire la această contravenție, dacă avem în vedere ipoteza că o astfel de declarație ar trebui depusă în cazul descris la pct.1 din procesul verbal(ca ipoteză de lucru, pentru că așa cum vom demonstra mai jos depunerea unei declarații fiscale în cazul dobândirii dreptului de concesiuni nu reprezintă o obligație pentru concesionar). Pe de o parte, rezultă că prima contravenție are în vedere situația de fapt a dobândirii dreptului de concesiune de către petent în calitate de concesionar cu privire la un teren situat în ., în suprafață de 2436 mp conform unui protocol cu nr. 148/29 09 2010, teren ce ar fi putut fi concesionat chiar de Mun. C. petentului(acest protocol nu a fost depus la dosarul cauzei de nici una dintre părți, deși cel puțin pentru intimat exista obligația de a dovedi realitatea celor reținute, în acest caz nefiind vorba despre o constatare cu propriile simțuri, ci a analizei unor documente contabile și actelor ce au stat la baza întocmirii documentelor contabile). Faptul concesionării nu se poate presupune că nu este cunoscut de către cedent – autoritatea locală, iar intimatul ca serviciu special înființat în cadrul Mun. C. nu se poate prevala de necunoașterea unui act ce a fost încheiat de chiar autoritatea pentru care își desfășoară activitatea. Pe de altă parte, petentul a adus la cunoștința chiar a serviciului din care face parte agentul constatator a faptului că dobândit dreptul de concesiune printr-o declarație fiscală rectificativă depusă în cursul anului 2011. Mai mult de atât imobilul a fost înscris în cartea funciară în anul 2009. Prin urmare, se poate reține că în ce privește această faptă contravențională, chiar dacă prin absurd am aprecia că declarația depusă în 2011 nu respectă cerințele unei declarații fiscale, termenul de prescripție a intervenit, cel mai târziu la data de 01 06 2012, dacă am considera că data înregistrării a declarației la intimat este de 31 12 2011.

În ce privește criticile structurate de petent sub denumirea de vicii de formă ale procesului verbal, instanța împărtășește punctul de vedere al intimatului conform argumentelor expuse prin întâmpinare și va constata că motivele de nulitate invocate nu sunt din categoria nulităților absolute, ci din categoria celor relative, iar petentul nu a suferit nici o vătămare care să impună anularea procesului verbal pentru aceste motive, mai ales în condițiile în care legea prevede posibilitatea întocmirii procesului verbal fără ca un reprezentant al contravenientului ori contravenientul însuși să fie de față, caz în care un martor, dacă prezența unuia ar putea fi asigurată, nu ar atesta altceva decât faptul că procesul verbal a fost încheiat în lipsa contravenientului ori, eventual, că acesta a refuzat să semneze. Or, în cauza de față contravenientul nu a invocat faptul că procesul verbal ar fi fost încheiat fără efectuarea unui control efectiv, ori că procesul verbal nu a fost încheiat la data menționată, etc. De asemenea, chestiunea exprimării eventualelor obiecțiuni nu este aptă de a fi pusă în aplicare atunci când procesul verbal nu se încheie în prezența contravenientului, pe de parte, iar pe de altă parte, exprimarea ori a unor obiecțiuni nu împiedică întocmirea procesului verbal, cum nici exprimarea unor obiecțiuni ori recunoașterea săvârșirii contravenției făcută cu ocazia întocmiri procesului verbal nu împiedică contestarea acestuia chiar și sub aspectul situației de fapt reținute de agentul constatator.

Însă criticile petentului cu privire la încadrarea juridică a faptelor reținute de agentul constatator ca fiind contravenții sunt întemeiate și vor atrage anularea procesului verbal atât cu privire la contravențiile enumerate la punctele 2 – 18 pe de o parte, iar coroborat cu cele reținute mai sus cu privire la contravenția de la pct.1 urmând să atragă anularea procesului verbal în întregime. Însă, dacă vom face abstracție de cele deja reținute cu privire la contravenția de la pct.1 din procesul verbal, nulitatea este aplicabilă și în raport de aceasta întrucât și această faptă a fost încadrată greșit.

Așa cum am reținut anterior temeiul reținut de agentul constatator pentru contravențiile de la pct. 2 -18 este art. 254 alin. 5 prin coroborare cu dispozițiile 294 alin. 2 lit. b din codul fiscal, dispoziții deja citate. Însă, nici una dintre faptele descrise la pct. 2 – 18 nu sunt încadrabile în dispozițiile art. 254 alin. 5, întrucât din cele constatate nu reiese că s-a reținut că petentul nu ar fi declarat fiscal dobândirea, construirea ori înstrăinarea unei clădiri. Ceea ce s-a reținut în realitate ar putea fi încadrat la dispozițiile art. 254 alin. 6 ori într-un alt text de lege, dacă operațiunile constatate în cadrul descrierii situații de fapt ar putea primi interpretare în sensul alin. 6 ori a altui text normativ. Încadrarea juridică a faptei este importantă sub aspectul drepturilor pe care le are presupusul contravenient în sensul apărărilor ce le poate formula împotriva procesului verbal de contravenție. De asemenea, încadrarea este importantă și în ce privește atributul instanței de a verifica la solicitarea contravenientului legalitatea și temeinicia procesului verbal. Încadrarea presupune și determinarea textului incriminator și a sancțiunii aplicabile, nefiind posibil ca instanța în plângerea contravenientului să procedeze la reîncadrare și, eventual, să aplice sancțiunea corespunzătoare prevăzută de norma de incriminare.

În ce privește contravenția de la pct. 1, agentul constatator a reținut încălcarea dispozițiilor art. 259 alin. 6 cu raportare la dispozițiile art. 294 alin. 2 lit. b cod fiscal.

Art. 259 alin. 6 cod fiscal prevede:” Orice persoană care dobândește teren are obligația de a depune o declarație privind achiziția terenului la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în termen de 30 de zile, inclusiv, care urmează după data achiziției.” Termenul achiziție textului denotă că „dobândire” înseamnă că imobilul a intrat în patrimoniul contribuabilului în sensul că a dobândit dreptul de proprietate asupra acelui imobil și nu un drept de folosință. În cazul dobândirii unui drept de folosință asupra unui imobil teren, obligația de a anunța schimbarea intervenită aparține proprietarului, dacă această operațiune este relevantă din punct de vedere fiscal. Dacă subiectul impunerii este locatarul, concesionarul, etc. cum este cazul prevăzut de art. 256 alin. 3 din codul fiscal(„Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, se stabilește taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren”) atunci o declarație nici nu mai este necesară întrucât impunerea fiscală(acesta fiind de altfel scopul depunerii declarațiilor) întrucât chiar locatorul este cel în măsură să și impună fiscal pe locatar, concesionar, etc. În acest caz, scopul depunerii declarației acela de a anunța pe titularul dreptului de a impune fiscal un contribuabil este îndeplinit prin însăși operațiunea efectuată, iar depunerea unei declarații ar fi superfluă. De aceea, după cum se poate desprinde din normele ce reglementează impozitul pe terenuri, art. 256 și urm. din codul fiscal, o obligație de a depune o declarație fiscală nu este impusă locatorului, concesionarului, etc.

Pentru toate argumentele expuse instanța va reține că procesul verbal de contravenție este nul, urmând a se dispune admiterea plângerii contravenționale formulate de petent”.

Intimatul a formulat apel impotriva sentintei pronuntate de Judecatoria Constanta, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea in tot a hotararii apelate, in sensul respingerii plangerii si mentinerii procesului verbal.

In dezvoltarea motivelor de apel a aratat apelantul ca punctul de vedere al instantei de fond, in sensul ca procesul-verbal de contraventie nu putea fi incheiat decat in termenul gerenral de prescriptie a sanctiunii, de 6 luni de la data savarsirii contraventiei, nu isi gaseste sustinere in legislatia in materie. Fapta imputata petentei inimate se incadreaza in categoria contraventiilor continue. Obligatia depunerii declaratiilor fiscale ia nastere la data expirarii termenului de 30 de zile de la data dobandirii bunului impozabil si dainuie pana la data depunerii efective a acestei declaratii sau pana la momentul in care organul fiscal constata existenta bunului respectiv in patrimoniul contribuabilului. Prin urmare, odata cu expirarea termenului de 30 de zile de la data dobandirii/instrainarii/modificarii bunului respectiv, pana la data la care obligatia declararii subzista, petenta este pasibila fie de sanctionarea pentru depunerea cu intarziere a declaratiei fiscale respective, fie pentru nedepunerea acestei declaratii. Cu privire la contraventia constatata prin punctul 1 al procesului-verbal de contraventie, a aratat apelanta ca este nepermis ca ionstanta sa pronunte o solutie bazata pe simple supozitii, intrucat presupunerile sunt eronate.

Intimata petenta a depus intampinare, solicitand respingerea apelului ca nefondat, aratand ca instanta de fond a pronuntat o hotarare legala si temeinica.

Examinand hotararea apelata prin prisma motivelor invocate si a dispoz. art. 476 si urm. NCPC, Tribunalul retine ca apelul este nefondat din urmatoarele considerente:

Prin procesul-verbal de contravenție contestat petentul a fost sancționat contravențional cu amendă în cuantum de 5568 lei(reprezentând dublul maximului amenzii contravenționale cu maximul prevăzut de lege ca fiind cel mai mare) pentru săvârșirea a 18 contravenții enumerate în procesul verbal.

Pentru contravenția cu nr. 1 descrisă în procesul verbal ca fiind „nedepunerea declarațiilor de impunere (dobândire teren) – PJ dobândire teren folosință, situat în .. conform Protocol nr. 148/29 09 2010” s-a reținut de către agentul intimatului încălcarea art. 294 alin. 2 lit. b coroborat cu art. 259 alin. 6 din legea nr. 571/2003.contravenției prevăzute de art. 219 alin. 1 lit. b din OG 92/2003, republicată.

Pentru contravențiile indicate la pct. 2 – 18 din procesul verbal descrise ca fiind „nedepunere declarații de impunere(dobândire, construire și/sau înstrăinare clădire) – PJ dobândire”:(referirea următoare fiind cu titlu exemplu pentru toate 17 contravenții): drumuri, platforme, trotuare, rețea exterioară de alimentare cu apă, rețea exterioară canalizare, instalație tehnologică, skid – uri livrare GPL, împrejmuire stație și drumuri platforme, foraje monitorizare ape subterane, rețea electrică exterioară, copertine, s-a reținut pentru fiecare dintre cele 17 contravenții încălcarea de către petent a dispozițiilor art. 294 alin. 2 lit. b coroborat cu art. 254 alin. 5 din legea 571/2003.

In mod corect s-a retinut ca, deși din modul de descriere a contravențiilor nu rezultă în mod concret data de la care ar fi trebuit să curgă termenul de 30 de zile pentru depunerea declarațiilor de impunere considerate obligatorii de intimat, avându-se în vedere susținerile ambelor va reține că datele de la care termenul de depunere a declarațiilor sunt cele indicate de agentul constatator, de ex. Protocol nr. 148/29 09 2010, PVR 2188/17 12 2010(PVR însemnând probabil proces verbal de recepție) ori PIF 230/28 01 2011(însemnând probabil ceva similar unui raport de inspecție fiscală, etc. Se retine, astfel, de catre instanta de apel ca, in speta, critica petentului în ce privește prescrierea dreptului de a aplica sancțiuni contravenționale este întemeiată, constatandu-se in mod intemeiat că data întocmirii procesului verbal este 03 06 2013, iar faptele reținute cu titlu de contravenție au ca punct de plecare în calcularea termenului de 30 de zile pentru cel mai vechi eveniment data de 29 09 2010, iar pentru cel mai recent data de 18 09 2012.

Or, potrivit art. 294 alin. 2 lit. b cod fiscal orice persoană aflată în situația prevăzută de art. 254 alin. 5 cod fiscal(adică dobândește, construiește sau înstrăinează o clădire) săvârșește o contravenție dacă în termen de 30 de zile nu depune o declarație fiscală la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale în a cărei rază de competență se află clădirea. Rezultă că la epuizarea termenului de 30 de zile, dacă declarația fiscală nu este depusă, se poate angaja răspunderea contravențională a destinatarului normei de conformare.

Potrivit art. 13 alin. 1 din OG 2/2001:” Aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei”, astfel ca, in speta, critica apelantei - in sensul ca punctul de vedere al instantei de fond, referitor la faptul ca procesul-verbal de contraventie nu putea fi incheiat decat in termenul gerenral de prescriptie a sanctiunii, de 6 luni de la data savarsirii contraventiei, nu isi gaseste sustinere in legislatia in materie – nu poate fi retinuta de catre instanta de apel, fiind neintemeiata.

Potrivit art. 13 alin. 2 din OG 2/2001, în forma modificată prin dispozițiile art. Art. 41, punctul 2. din titlul IV din Legea 76/2012, în vigoare la data întocmirii procesului verbal de contravenție:” În cazul contravențiilor continue, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data încetării săvârșirii faptei. Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp”. În forma anterioară art. 2 citat avea următorul conținut:” În cazul contravențiilor continue termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data constatării faptei. Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp”.

Dificultatea indusă de art. 294 cod fiscal pare de nedeslușit din punct de vedere juridic, întrucât din perspectiva contravenției în forma nedepunerii declarației, în aparență acceptabil pare punctul de vedere al petentului în sensul că la expirarea termenului de 30 de zile contravenția este atât consumată cât și epuizată, dar din perspectiva contravenției în varianta depunerii cu întârziere a declarației nici nu se poate aprecia asupra naturii a unei astfel de contravenții întrucât depunerea cu întârziere nu este limitată în timp, pe de o parte, cel care ar trebui să se conformeze putând să depună declarația oricând până când nu este constatată nedepunerea declarației. Dar, îndeplinirea conținutului constitutiv al contravenției, ce constă în depunerea cu întârziere este realizată prin însăși scurgerea termenului de 30 de zile, iar în acest caz termenul de prescripție prevăzut de art. 13 alin. 1 din OG 2/2001 ar începe să curgă de la data depunerii declarației, moment la care agentul statului cunoaște despre faptul nedepunerii declarației în termenul de 30 de zile.

In mod corect s-a retinut ca obligația impusă persoanelor este perpetuă și ea se naște de îndată de la data dobândirii, construirii, înstrăinării, extinderii, modificării, îmbunătățirii, etc, iar pentru primele 30 de zile nu există nici o sancțiune, adică cele 30 de zile reprezintă un răgaz rezonabil în care obligația să fie îndeplinită fără consecințe juridice. Obligația de a depune declarațiilor fiscale continuă să existe și după scurgerea celor 30 de zile, dar după acest moment angajarea răspunderii contravenționale nu mai poate fi evitată decât prin intervenirea prescripției dreptului de a mai aplica sancțiuni contravenționale, în conformitate cu dispozițiile art. 13 din OG nr. 2/2001.

În ipoteza „nedepunerii declarației” termenul de prescripție prevăzut de art. 13 din OG 2/2001 trebuie considerat a curge de la data constatării nedepunerii declarațiilor, dată la care de regulă, printr-un act cu caracter administrativ se determină că obligația privind depunerea unor obligații exista în raport de rezultatul investigațiilor organelor fiscale, actul administrativ fiind contestabil el însuși în procedura specială prevăzută de legea 554/2004. Determinarea existenței obligației de a depune un anume tip de declarație este important a se realiza printr-un act cu caracter administrativ, întrucât, de exemplu, dacă luăm în considerare alin. 6 al art. 254 cod fiscal, încadrarea unor lucrări ar putea face subiectul unei dispute în vederea stabilirii dacă acele tipuri de lucrări se încadrează ori nu în categoria celor prevăzute de alin. 6 (categorii care sunt enunțate oarecum generic și care sunt susceptibile de interpretări spre deosebire de alin. 5 care lucrează cu noțiuni inteligibile și perfect accesibile oricărei persoane, alin. 5 descriind, dobândirea, construirea, înstrăinarea). În cauza de față deși o dovadă certă a faptului emiterii unui raport de inspecție fiscală nu a fost făcută la acest dosar, se pare, conform afirmațiilor părților că un astfel de act a fost întocmit. Chestiunile evocate ar trebui avute în vedere prin analogie și în cazul reținerii contravenției în forma „depunerii cu întârziere”.

Cu privire la intervenirea prescripției dreptului organelor statului de a mai aplica sancțiuni contravenționale, in mod just s-a retinut că acest drept trebuie apreciat ca născut la data constatării săvârșirii contravenției, iar conform celor rezultate din probele administrate în cauza de față reiese faptul constatării la data de 03 06 2013, dată la care a fost și aplicată sancțiunea contravențională și, prin urmare, nu se poate susține că a intervenit prescripția specială prevăzută de art. 13 din OG 2/2001.

Faptul constatării printr-un act administrativ nu reprezintă totuși o împrejurare ori o acțiune decisivă în sensul determinării datei la care poate începe curgerea termenului prevăzut de art. 13 din OG 2/2001, ci este suficient ca statul ori organele administrației locale să cunoască despre obligația de depunere a declarației prin oricare altă modalitate, fie ea și o declarație ce nu respectă exigențele unei declarații fiscale(această chestiune trebuind a fi interpretată tot timpul în folosul presupusului contravenient).

In ce privește prima contravenție reținută prin procesul verbal de contravenție, in mod corect s-a retinut că termenul de prescripție prevăzut de art. 13 din OG 2/2001 a intervenit, iar procesul verbal este afectat de nulitate cu privire la această contravenție, dacă avem în vedere ipoteza că o astfel de declarație ar trebui depusă în cazul descris la pct.1 din procesul verbal(ca ipoteză de lucru, pentru că așa cum vom demonstra mai jos depunerea unei declarații fiscale în cazul dobândirii dreptului de concesiuni nu reprezintă o obligație pentru concesionar).

Prima contravenție are în vedere situația de fapt a dobândirii dreptului de concesiune de către petent în calitate de concesionar cu privire la un teren situat în ., în suprafață de 2436 mp conform unui protocol cu nr. 148/29 09 2010, teren ce ar fi putut fi concesionat chiar de Mun. C. petentului. Faptul concesionării nu se poate presupune că nu este cunoscut de către cedent – autoritatea locală, iar intimatul ca serviciu special înființat în cadrul Mun. C. nu se poate prevala de necunoașterea unui act ce a fost încheiat de chiar autoritatea pentru care își desfășoară activitatea. Pe de altă parte, petentul a adus la cunoștința chiar a serviciului din care face parte agentul constatator a faptului că dobândit dreptul de concesiune printr-o declarație fiscală rectificativă depusă în cursul anului 2011. Mai mult de atât imobilul a fost înscris în cartea funciară în anul 2009. Prin urmare, se poate reține că în ce privește această faptă contravențională, chiar dacă prin absurd am aprecia că declarația depusă în 2011 nu respectă cerințele unei declarații fiscale, termenul de prescripție a intervenit, cel mai târziu la data de 01 06 2012, dacă am considera că data înregistrării a declarației la intimat este de 31 12 2011.

Referitor la criticile structurate de petent sub denumirea de vicii de formă ale procesului verbal, in mod corect s-a retinut că motivele de nulitate invocate nu sunt din categoria nulităților absolute, ci din categoria celor relative, iar petentul nu a suferit nici o vătămare care să impună anularea procesului verbal pentru aceste motive, mai ales în condițiile în care legea prevede posibilitatea întocmirii procesului verbal fără ca un reprezentant al contravenientului ori contravenientul însuși să fie de față, caz în care un martor, dacă prezența unuia ar putea fi asigurată, nu ar atesta altceva decât faptul că procesul verbal a fost încheiat în lipsa contravenientului ori, eventual, că acesta a refuzat să semneze. Or, în cauza de față contravenientul nu a invocat faptul că procesul verbal ar fi fost încheiat fără efectuarea unui control efectiv, ori că procesul verbal nu a fost încheiat la data menționată, etc. De asemenea, chestiunea exprimării eventualelor obiecțiuni nu este aptă de a fi pusă în aplicare atunci când procesul verbal nu se încheie în prezența contravenientului, pe de parte, iar pe de altă parte, exprimarea ori a unor obiecțiuni nu împiedică întocmirea procesului verbal, cum nici exprimarea unor obiecțiuni ori recunoașterea săvârșirii contravenției făcută cu ocazia întocmiri procesului verbal nu împiedică contestarea acestuia chiar și sub aspectul situației de fapt reținute de agentul constatator.

Referitor la criticile petentului cu privire la încadrarea juridică a faptelor reținute de agentul constatator ca fiind contravenții, in mod corect s-a retinut de catre instanta de fond ca sunt întemeiate și sunt de natura a atrage anularea procesului verbal atât cu privire la contravențiile enumerate la punctele 2 – 18 pe de o parte, iar coroborat cu cele reținute mai sus cu privire la contravenția de la pct.1 urmând să atragă anularea procesului verbal în întregime. Însă, dacă vom face abstracție de cele deja reținute cu privire la contravenția de la pct.1 din procesul verbal, nulitatea este aplicabilă și în raport de aceasta întrucât și această faptă a fost încadrată greșit.

Temeiul reținut de agentul constatator pentru contravențiile de la pct. 2 -18 este art. 254 alin. 5 prin coroborare cu dispozițiile 294 alin. 2 lit. b din codul fiscal, dispoziții deja citate. Nici una dintre faptele descrise la pct. 2 – 18 nu sunt încadrabile în dispozițiile art. 254 alin. 5, întrucât din cele constatate nu reiese că s-a reținut că petentul nu ar fi declarat fiscal dobândirea, construirea ori înstrăinarea unei clădiri. Ceea ce s-a reținut în realitate ar putea fi încadrat la dispozițiile art. 254 alin. 6 ori într-un alt text de lege, dacă operațiunile constatate în cadrul descrierii situații de fapt ar putea primi interpretare în sensul alin. 6 ori a altui text normativ. Încadrarea juridică a faptei este importantă sub aspectul drepturilor pe care le are presupusul contravenient în sensul apărărilor ce le poate formula împotriva procesului verbal de contravenție. De asemenea, încadrarea este importantă și în ce privește atributul instanței de a verifica la solicitarea contravenientului legalitatea și temeinicia procesului verbal. Încadrarea presupune și determinarea textului incriminator și a sancțiunii aplicabile, nefiind posibil ca instanța în plângerea contravenientului să procedeze la reîncadrare și, eventual, să aplice sancțiunea corespunzătoare prevăzută de norma de incriminare.

În ce privește contravenția de la pct. 1, agentul constatator a reținut încălcarea dispozițiilor art. 259 alin. 6 cu raportare la dispozițiile art. 294 alin. 2 lit. b cod fiscal.

Avand in vedere cele constatate si expuse, in mod corect instanta de fond a retinut că procesul verbal de contravenție este nul.

În consecință, apreciind in egala masura, că procesul-verbal este nelegal și netemeinic, instanta de control judiciar constata ca prima instanta a facut o corecta aplicare a normelor juridice incidente situatiei de speta, a pronuntat o hotarare legala si temeinica, in cuprinsul careia sunt redate motivele de fapt si de drept care argumenteaza solutia.

Dand eficienta juridica considerentelor expuse, instanta, in temeiul art.480 NCPC, va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de apelantul intimat C. L. AL MUNICIPIULUI CONSTANTA SERVICIUL PUBLIC DE IMPOZITE SI TAXE CONSTANTA, cu sediul în C., ., jud. C., în contradictoriu cu intimata petentă . SRL, cu sediul în București, ., etaj 1 Oval B, nr. 22, sector 1, București, îndreptat împotriva sentinței civile nr. 1057/03.02.2014, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 19.12.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

I.-L. O.-D. E. C.

GREFIER,

E. D.

Jud.fond. A.I. B.

Tehnored.jud.decizie.I.-L. O.-D./4 ex./12.02.2015

← Anulare act administrativ. Sentința nr. 2233/2014. Tribunalul...		Pretentii. Sentința nr. 493/2014. Tribunalul CONSTANŢA →

Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 1362/2014. Tribunalul CONSTANŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 1362/2014. Tribunalul CONSTANŢA