Anulare act administrativ. Sentința nr. 400/2014. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 400/2014 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 13-02-2014 în dosarul nr. 7656/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA II CIVILĂ-C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Ședința publică din 13 Februarie 2014
Președinte - P. C. D.
Grefier M. B.
SENTINȚA Nr. 400/2014
Pe rol judecarea cauzei privind pe reclamant L. C. M. și pe pârât I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE, având ca obiect anulare act administrativ STABILIRE COMPETENȚĂ ÎNREGISTRAT LA 12.11.2013.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedura este completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 06.02.2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când instanța din lipsă de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea pentru azi, 13.02.2014, când:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei de contencios administrativ de față :
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr._, reclamantul L. C. M. a chemat în judecată pe pârâtul I.G.P.R., solicitând anularea Dispoziției nr. 4981/31.10.2011 a Inspectoratului G. al Poliției Române, prin care i-au fost diminuate drepturile salariale.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, este de ofițer la Inspectoratul de Poliție al Județului Iași și, la data de 31.12.2009 îndeplinea funcția de ofițer principal II (c.i.= 4,00) la Serviciul Operațiuni Speciale din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate Iași însă, la data de 01.07.2010 a fost mutat în interesul serviciului și numit în aceeași funcție, în cadrul aceleiași unități dar la un alt compartiment pentru ca, la data de 31.10.2011 să fie numit retroactiv, începând cu 01.07.2010 a fost promovat în funcția de ofițer principal ( scms, c.i.= 4,00), iar la data de 06.07.2011 în funcția de ofițer I (c.i.= 3,5), cu mențiunea drepturilor salariale avute la data de 31.12.2009.
A învederat reclamantul că, dispoziția nr. 4981/31.10.2011 a I.G.P.R. a fost inițiată la sesizarea contabilului șef, urmare a unui raport al Direcției Generale de audit Intern din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, raport care, are caracter de recomandare și se referă la 55 de ofițeri din cadrul acestei structuri.
Reclamantul susține că, urmare a dispoziției contestate, s-a declanșat cercetarea administrativă împotriva sa, stabilindu-se că, prin faptul că a fost plătit pentru funcțiile de ofițer principal II ( scms, c.i.= 4,00) și nu pentru aceea de ofițer I ( scms, c.i.= 3,50) a primit sume necuvenite de la data de 01.07.2010 și până la data de 01.09.2011 în cuantum de 1550 lei, iar din drepturile salariale primite ulterior datei de 01.09.2011 i s-au reținut lunar sume cuprinse între 187 lei și 237 lei.
Reclamantul a mai precizat totodată că, împotriva deciziei contestate a formulat plângere administrativă, pârâtul respingând solicitarea sa de revocare a dispoziției nr. 4981/31.10.2011.
După expunerea situației de fapt, reclamantul, invocând excepția de nelegalitate, a susținut, că, actul administrativ este nelegal, atât timp cât afirmă că prin aceasta i s-au acordat drepturi salariale necuvenite, pentru perioada 01.07._11 și se impune cercetarea administrativă pentru recuperarea acestor sume deoarece, în aceste condiții emitentul nu putea, cu de la sine putere, să revină asupra dispoziției emise și să hotărască faptul că modificarea în parte a Dispoziției nr. 3032/2010, prin Dispoziția nr. 4981/31.10.2011, produce efecte și asupra actelor administrative prin care s-au acordat drepturi salariale emise ulterior datei de 01.07.2010..
În acest sens se arată că, procedând în acest mod, Inspectoratul de Poliție al Județului Iași a acționat cu exces de putere, așa cum este el definit de art. 2 alin. 1 lit. n din Legea nr. 554/2004, exercitându-și dreptul de apreciere prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege, întrucât singura autoritate în măsură să anuleze un act administrativ afectat, fie și numai parțial, de nelegalitate, care a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, precum și să aprecieze asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, este instanța de contencios administrativ sesizată de către autoritatea emitentă, în termen de 1 an de la data emiterii actului, termen care s-a împlinit la data de 01.07.2010.
Susține reclamantul că, însuși pârâtul, prin procesul verbal de cercetare administrativă nr._ din 20.12.2011, și-a invocat propria culpă, atunci când a arătat că situația a fost creată de frecventele modificări și completări ale unor acte normative și norme specifice interne. De asemenea se învederează că, actul administrativ a cărei suspendate se cere nu poate fi încadrat nici în categoria revocărilor prin care emitentul actului sau organul său ierarhic superior desființează un act pentru motive de nelegalitate, pentru că, în primul rând, revocarea actului nu poate fi decât totală nu și parțială, și în al doilea rând, de la acest principiu există o . excepții, dintre care două vizează în mod direct cauza dedusă judecății și anume: actele administrative care au dat naștere la contracte civile și actele administrative care dau naștere la drepturi subiective garantate de lege sub aspectul stabilității, atâta timp cât Dispoziția nr. 4981/31.10.2011 afectează drepturi salariale care sunt garantate sub aspectul stabilității de către disp. art. 30 alin. 5 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice; art. 5 din O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 283/2011, chiar dacă aceste drepturi salariale sunt generate de raporturi de serviciu și nu de un contract de muncă.
Potrivit reclamantului, este evident că efectul Dispoziției nr. 4981/31.10.2011 este acela de anulare în parte a Dispoziției nr. 7189/2010 și în totalitate a Dispoziției nr. 3032/05.07.2010, dat fiind că le desființează cu efect retroactiv, deci are drept consecință încetarea definitivă a efectelor juridice produse de acestea, în ceea ce privește drepturile sale salariale.
Deoarece pârâtul a considerat că Dispoziția nr. 7189/01.07.2010 și nr. 3032/05.07.2010 au fost emise cu nerespectarea dispozițiilor legale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, după cum susține și se impunea de a le anula și nu modifica, fie și parțial, dat fiind că nu este permisă anularea actelor administrative de către autoritatea publică emitentă, ci numai de către organul administrativ ierarhic superior sau de către instanța de contencios administrativ, Inspectoratul de Poliție al Județului Iași ar fi trebuit să solicite instanței de contencios administrativ, în termen de cel mult un an de la emiterea dispozițiilor menționate, anularea acestora, nicidecum să le anuleze el însuși.
Această soluție este evidențiată chiar de alin. 6 al art. 1 din Legea nr. 554/2004, atunci când stipulează că „ autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul u mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice”. Or, chiar legiuitorul vorbește de revocarea actului, nicidecum de modificare, termeni care nu sunt echivalenți.
Dar, inclusiv din cuprinsul Dispoziției nr. 4981/31.10.2011 rezultă că pârâtul se referă de fapt la revocare atunci când menționează că „ se revine în parte și la Dispoziția Șefului I.P.J. Iași nr. 3032/05.07.2010..” și că „ modificarea Dispoziției Șefului I.P.J. Iași produce efecte și asupra actelor administrative prin care s-au acordat drepturi salariale, emise ulterior datei de 05.07.2010”, însă din motive precizate deja, această operațiune juridică nu poate fi calificată nici măcar drept revocare, ci anulare parțială.
În continuarea expunerii motivelor acțiunii, invocând prevederile art. 30 alin 5, ale art. 32 din Legea nr. 330/2009, ale art. 5 alin 3 din OUG nr. 1/2010, ale HG nr. 0154/2010, ale Legii nr. 285/2010 și Legii nr. 28/2011 reclamantul a susținut că, prevederile legale impunea obligația să fie menținute salariile avute la 31.12.2009, salariile de bază fiind cele corespunzătoare funcțiilor deținute în luna decembrie 2009 iar faptul că, prin Ordinul ministrului nr. I/_ s-au transformat anumite funcții cu grade de subcomisar, în funcții prevăzute cu gradul profesional de comisar, prevăzându-se totodată că funcția maximă ocupată de către un subinspector să fie de ofițer I, fără aplicarea coeficienților din 2010, nu influența în niciun fel cuantumul drepturilor salariale pe care le avea la 31.12.2009.
În final, reclamantul a precizat că actul administrativ contestat nesocotește și două din principiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 330/2009, respectiv principiul supremației și cel al echității și coerenței prin crearea de oportunități și remunerații egale pentru muncă de valoare egală.
În dovedirea acțiunii reclamantul a atașat cererii de chemare în judecată, în copie, decizia contestată.
Pârâtul I. G. al Poliției Române a formulat întâmpinare prin care a invocat în principal excepția inamdisibilității excepției de nelegalitate în condițiile în care, reclamantul a solicitat și pe cale principală actul față de care a invocat nelegalitatea și pe cale de excepție.
Cu privire la fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii arătând că, la data de 25.08.2011 a fost înregistrat raportul nr. 10.372 al Direcției Generale de Audit Intern din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, prin care s-a stabilit că, pentru 15 ofițeri promovați în funcție în anul 2010, nu a fost stabilit corect coeficientul de ierarhizare utilizat la transpunerea și încadrarea ipotetică a noilor funcții, prin raportare la funcții similare la 31.12.2010, acordându-se un coeficient de 4,05 în loc de 3,60 cum era corect).
După expunerea prevederilor legale incidente și a procedurii de încadrare în funcție, prin Dispoziția IGPR nr. 3032/05.07.2010, cu aplicabilitate de la 01.07.2010, reclamantul a fost mutat în cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate Iași, fiind numit în funcția de ofițer principal II prevăzută cu gradul profesional de subcomisar de poliție, ulterior, la data de 25.03.2011 fiind avansat în gradul profesional de inspector de poliție.
Se susține de asemenea că, prin Ordinul MAI nr. I/0520/07.04..2010, funcția de ofițer principal II a fost prevăzută cu gradul profesional de comisar de poliție, astfel că, reclamantul a beneficiat de o promovare într-o funcție prevăzută cu grad profesional cu patru trepte mai mare decât gradul profesional deținut, situație contrară prevederilor art. 22 alin 4.
În acest sens s-a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. 4 din Legea nr. 360/2002 „ Polițiștii se încadrează în funcții de execuție prevăzute în statele de organizare cu gradele profesionale egale sau mai mari cu cel mult trei trepte față de cele pe care le au potrivit normelor de competență aprobate prin ordin al ministrului administrației și internelor”, reclamantul, având gradul profesional de subinspector, putea fi încadrat cel mult pe o funcție corespunzătoare gradului profesional de subcomisar, grad căruia, în conf. cu prevederile H.G. nr. 0154 și ale anexei 4 ale O.M.A.I. I/0520/2010, îi este corespunzătoare funcției de ofițer I ( scms, c.i.= 3,85).
Ca atare, la mutarea in data de 01.07.2010 reclamantului trebuia să i se acorde funcția de ofițer I cu gradul profesional de subcomisar de poliție astfel că, nu poate fi vorba de o anulare a unui act administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, fiind doar aplicate în mod corect prevederile legale privitoare la punerea în executare a acelui act normativ.
Referitor la aplicarea H.G. nr. 0154/2010 la data de 31.01.2012, după ieșirea acesteia din vigoare, consideră că nici acest motiv nu poate fi primit ca și motiv de nelegalitate a actului administrativ, întrucât modificarea dispoziției contestate s-a făcut cu aplicarea legii în vigoare la data emiterii actului, fiind vorba de o repunere în situația anterioară, repunere ce nu putea fi făcută în baza unor acte normative ce nu erau apărute la acea dată.
În dovedirea susținerilor,pârâtul a depus la dosar, în copii, înscrisuri.
Prin sentința nr. 975 din 7 martie 2013, tribunalul, reținând că, potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, cererile având ca obiect anularea actelor administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale se sancționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, și constatând că, în cauza de față, se solicită anularea unui act administrativ emis de Inspectorul G. al Poliției Române, a declinat competența materială de soluționare a prezenței cereri în favoarea Curții de Apel Iași – Secția de C. Administrativ și Fiscal.
Curtea de Apel Iași, la rândul său și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Iași, astfel că, sesizată fiind cu regulatorul de competență, prin decizia nr. 6119 din 11 septemebrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare în favoarea Tribunalului Iași.
Cauza a fost înregistrate pe rolul acestei instanțe la data 12.11.2013.
La termenul din 16.01.2014 a fost respinsă excepția inadmisibilității, la același termen, instanța solicitând pârâtului să depună la dosar Dispoziția IGPR nr. 3032/05.07.2010.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, asupra fondului cauzei, instanța reține următoarele :
Prin Dispoziția IGPR nr. 3032/05.07.2010 reclamantul L. C. M. a fost mutat în interes de serviciu în cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate Iași, fiind numit în funcția de ofițer principal II prevăzută cu gradul profesional de subcomisar de poliție de la poziția 1295 la poziția 1304.
Urmare a unui control intern, prin raportul nr. 10.372 din data de 25.08.2011 a fost înregistrat al Direcției Generale de Audit Intern din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, s-a stabilit că, pentru 15 ofițeri promovați în funcție în anul 2010, nu a fost stabilit corect coeficientul de ierarhizare utilizat la transpunerea și încadrarea ipotetică a noilor funcții, prin raportare la funcții similare la 31.12.2010, acordându-se un coeficient de 4,05 în loc de 3,60 cum era corect), ulterior, la data de 25.03.2011 fiind avansat în gradul profesional de inspector de poliție.
Astfel, prin Dispoziția nr. 4981/31.10.2011 a Inspectoratului G. al Poliției Române, s-a revenit în parte la Dispoziția nr. 3032/05.07.2010, care a fost modificată în sensul că, începând cu data de 01.07.2010, reclamantul se numește în funcția de ofițer I ( c.i.= 4,00) prevăzută cu gradul profesional de subcomisar de poliție, beneficiind de drepturile salariale corespunzătoare încadrării ipotetice în funcția similară la 31.12.2009, de ofițer I ( c.i. = 3,50), prevăzută cu grad profesional de inspector principal de poliție ( c.i. = 1,60).
S-a mai dispus ca efectele acestei dispoziții să se întindă și asupra actelor administrative prin care s-au acordat drepturi salariale, emise ulterior datei de 01.07.2010.
Dispoziții legale incidente:
Legea nr. 554/2004 a contenciosului admisnitrativ, art. 1 alin 6: „ (6) Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor juridice produse de acestea. Acțiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului..”
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente, instanța reține că acțiunea este întemeiată în parte, decizia contestată fiind parțial nelegală, respectiv, în ceea ce privește efectele pe care aceasta le produce în patrimoniul reclamantului, prin diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului, aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în periaoda 01.07.2010 - 31.10.2011.
Este de principiu că un act administrativ nu poate produce efecte juridice decât pentru viitor, cu excepția actelor declarative și recognitive.
Or, în speță, este de necontestat caracterul retroactiv al Dispoziției nr. 4981/31.10.2011 a Inspectoratului G. al Poliției Române, atât timp cât actul a fost emis în cursul luna octombrie 2011 și dispune ca efectele acestei dispoziții să se întindă și asupra actelor administrative prin care s-au acordat drepturi salariale, emise ulterior datei de 01.07.2010, realizând, cu alte cuvinte, în periaoda 01.07._11 o diminuare a drepturilor salariale ale reclamantului, aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în perioada anterior amintită.
Este real că, prin decizia nr. 236/2012 din 19 ianuarie 2012 pronunțată în recurs de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă a statuat că „din moment ce actele administrative în cauză s-au conformat dispozițiilor legale în temeiul cărora au fost emise și au respectat data prevăzută de lege pentru măsura respectivă, pentru aplicarea căreia au fost emise, nu se poate reține cu temei legal/ constituțional, că actele administrative ar retroactiva”. Așadar, deși prevederile legale nu retroactivează, actul administrativ atacat are efecte retroactive.
În speță însă, deși decizia atacată este legală în ceea ce privește perioada ulterioară emiterii ei, deoarece aduce situația reclamantului în limitele prevăzute de lege, este de remarcat totuși că, efectele deciziei contestate retroactivează, lezând reclamantul în drepturile câștigate ca urmare a emiterii deciziei.
Și instanța supremă a statuat că o astfel de reglementare este de natură a încălca drepturile câțtigate ale părții „Înalta Curte apreciază că prin emiterea actului administrativ atacat, cu nesocotirea principiului neretroactivității, se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele C.E.D.O. și care a fost consacrat în jurisprudența C.E.D.O., atâta timp cât certitudinea reclamanților, cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie, a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.” - Decizia nr. 569 din 2 februarie 2011 pronunțată în recurs de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Mai mult decât atât, practica instanței supreme este majoritară în ceea ce privește sancționarea actului administrativ cu efect retroactiv, pe lângă decizia menționată anterior, Decizia nr. 569 din 2 februarie 2011 pronunțată în recurs de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă statuând anterior că: „Decizia prin care funcționarului public, ce fusese încadrat cu nerespectarea dispozițiilor legale, îi este stabilit retroactiv un alt salariu, este nelegală, fiind emisă cu nesocotirea principiului conform căruia actele administrative produc efecte numai pentru viitor. Este nelegală și decizia de imputare a sumelor încasate ca urmare a greșitei încadrări, în condițiile în care pentru declanșarea răspunderii civile împotriva unui funcționar public pe temeiul art. 72 din Legea nr. 188/1999, este necesară dovedirea culpei acestuia” - Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1658 din 20 martie 2007.
Pe de altă parte, lăsând la o parte că, Decizia 236/2012 din 19 ianuarie, este singulară, nu reprezintă un reviriment jursprudențial, nefiind o motivare a schimbării practicii.
În aceste condiții, cum prin această Dispoziția nr. 4981/31.10.2011 a Inspectoratului G. al Poliției Române se prevăd efecte și pentru trecut, va fi modificată parțial, în sensul că, aceasta va produce efecte numai pentru viitor, respectiv începând cu data emiterii sale – 31 octombrie 2011.
Nu pot fi reținute susținerile reclamantului privind imposibilitatea modificării actului de către pârât deoarece, inițial, încadrarea a fost greșită s-a procedat la încadrarea legală, singura nelegalitate fiind legată de efectul retroactiv al deciziei.
Instanța mai reține că, nu există vreo culpă a reclmantului în ceea ce privește încadrarea sa eronată astfel că, pârâtul nu poate îndrepta greșeala comisă pe seama acestuia, aceasta având la îndemână o acțiune în regres față de persoanele care se fac vinovate de aplicarea greșită a dispozițiilor legale.
În acest sens, este de reținut aceeași decizie a instanței supreme (Î.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1658 din 20 martie 2007.), în care s-a statuat în sensul că: „Este nelegală și decizia de imputare a sumelor încasate ca urmare a greșitei încadrări, în condițiile în care pentru declanșarea răspunderii civile împotriva unui funcționar public pe temeiul art. 72 din Legea nr. 188/1999, este necesară dovedirea culpei acestuia.”
În aceste condiții, urmează ca acțiunea reclamantului să fie admisă în parte iar instanța să modifice parțial dispoziția Inspectorului G. al Poliției Române nr. 4981 din 31.10.2011, în sensul că, aceasta va produce efecte numai pentru viitor, respectiv începând cu data emiterii sale – 31 octombrie 2011..
Soluția de admitere a acțiunii se impune și prin raportare la la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, referitoare la principiul securității raporturilor juridice dar și la protecția dreptului de proprietate .
I. În acest sens, instanța are în vedere opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată și în cauza S. și alții contra României, 23 februarie 2006, unde a statuat că :„preeminența dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției.(...) Ea presupune respectarea principiului securității raporturilor juridice, și mai ales a deciziilor judecătorești devenite res judicata. Nici o parte nu este îndreptățită la revizuirea unei decizii finale și executorii numai în scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie.”.
În același sens, invocăm jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului, exprimată și în cauza R. contra României, 19 octombrie 2006, unde se mai reține că nu se poate face derogare de la acest principiu – al securității raporturilor juridice - decât atunci când motivele materiale și imperioase o solicită ( așa cum de altfel s-a mai pronunțat Curtea și în cauzele A. împotriva României și Riabykh c. Rusia, no_/99, § 52, CEDH 2003‑IX).
II. Prin efectele pe care dispoziția Inspectorului G. al Poliției Române nr. 4981 din 31.10.2011le produce în patrimoniul reclamantului, prin diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului, aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în periaoda 01.07.2010 - 31.10.2011 este încălcat și dreptul la proprietate, prevăzut și garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, text care prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Nu poate fi justificată vreo cauză de utilitate publică sau alte condiții, la care face referire textul mai sus-menționat sau cele indicate de către recurentul contestator, care să priveze intimații de sumele de bani ce li se cuvin potrivit unei hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile.
Dacă un stat se bucură de imunitate de executare silită, refuzul său de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil, cât și dreptul de proprietate protejat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 (refuzul unui stat, care se bucură de imunitate de executare silită, de a se supune unei hotărâri judecătorești prin care era obligat să plătească o sumă de bani, care constituie un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, constituie o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă nu poate fi justificată printr-una din excepțiile prevăzute în acel articol - "The Heirs of Dierckx", raportul Comisiei din 6 martie 1990).
Or, este de observat că, referitor la drepturile salariale ale reclamantului, aferente muncii prestate în perioada 01.07.2010 - 31.10.2011, reclamantul beneficia de un bun, sub forma unei speranțe legitime, născute din Dispoziția IGPR nr. 3032/05.07.2010.
Potrivit statuărilor instanței de contencios european al drepturilor omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar, de exemplu, principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (cauza Broniowski, împotriva Poloniei, paragrafele 175, 183 și 184). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).
Mai mult decât atât prin hotărârea din 20 mai 2010, dată în cauza LELAS c. CROAȚIEI (nr._/08, paragraf 74 – teza finală), CEDO a arătat fără echivoc faptul că,: „Cu alte cuvinte, riscul născut din orice greșeală făcută de către autoritățile de stat trebuie să fie suportate de către stat și ERORILE NU TREBUIE SĂ FIE REMEDIATE PE CHELTUIALA PERSOANEI INTERESATE, în special în cazul în care nici un alt interes privat nu este în joc (a se vedea Trgo v. Croația, nu_/04, § 67, 11 iunie 2009;. Gashi c. Croația, nr_/05, § 40, 13 decembrie 2007;.. și Radchikov c. Rusiei, nr._/01, § 50, 24 mai 2007 )”.
Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea ar constitui o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în ipoteza unei privări de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției acestui drept și asigurarea realizării unor imperative de ordin general care, eventual, au impus-o (Akdivar și alții împotriva Turciei, cererea nr._/93, hotărârea din 16 septembrie 1996, Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr._/98, paragraful 40, J. împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008 paragraful 30).
De asemenea, în hotărârea din 13 decembrie 2007, dată în cauza GASHI C. CROAȚIA, nr._/05, § 41, CEDO a reținut că: „În sfârșit, Curtea reiterează faptul că a statuat că o persoană lipsită de proprietatea sa sau a ei, în principiu, trebuie să obțină compensații "rezonabile raportat la valoarea sa", chiar dacă "obiective legitime de" interes public "pot impune rambursarea unei sume mai mici decât valoarea de piață ". Rezultă că echilibrul menționat mai sus este atins în general în cazul în care compensația plătită persoanei a cărei proprietate a fost luată,este rezonabilă în raport cu valoarea de "piață", determinată la momentul exproprierii (a se vedea Pincová și Pinc citată mai sus, § 53 )” .
Pentru aceste considerente, instanța apreciază că, în respectarea principiului securității juridice dar și a principiului protecției dreptului de proprietate, se impune admiterea în parte a acțiunii, conform considerentelor mai sus expuse .
Referitor la cheltuielile de judecată instanța reține că, potrivit art. 274 Cod procedură civilă, partea care cade in pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Astfel, deși raportat la soluția adoptată mai sus, de admitere în parte a acțiunii și reținând culpa procesuală a pârâtei, reclamantul era îndreptățit la plata cheltuielilor de judecată, cererea acestuia va fi respinsă, având în vedere că nu a făcut dovada efectuării vreunei cheltuieli.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite în parte acțiunea precizată, formulată de reclamantul L. C. M., cu domiciliul în Iași, ., ., ., jud. Iași, CNP_ în contradictoriu cu pârâtul I. G. al Poliției Române, cu sediul în București, .. 6, sector 5.
Modifică parțial dispoziția Inspectorului G. al Poliției Române nr. 4981 din 31.10.2011, în sensul că, aceasta va produce efecte numai pentru viitor, respectiv începând cu data emiterii sale – 31 octombrie 2011.
Respinge cererea reclamantului, privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, recurs ce va fi depus la Tribunalul Iași.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 februarie 2014.
Președinte, P. C. D. | ||
Grefier, M. B. |
M.B. 16 Februarie 2014
DPC 12.03.2014
4 ex
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 351/2014.... | Pretentii. Sentința nr. 527/2014. Tribunalul IAŞI → |
|---|
