Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 2744/2014. Tribunalul ILFOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2744/2014 pronunțată de Tribunalul ILFOV la data de 09-12-2014 în dosarul nr. 6148/1748/2012
DOSAR nr. _
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ILFOV
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr. 2744R
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 09.12.2014
TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:
P. E. M. O.
JUDECĂTOR C. D.
JUDECĂTOR M. E.
GREFIER L. I.
Pe rol se află soluționarea recursului civil formulat de recurentul I. DE S. PENTRU CONTROLUL ÎN TRANSPORTUL RUTIER împotriva sentinței civile nr. 5250/28.06.2013 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata S.C. D. C. S.R.L., având ca obiect anulare proces-verbal de contravenție.
La apelul nominal făcut în ședință publică, părțile nu au răspuns.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă și faptul că, la data de 08.12.2014, intimata a depus la dosar o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată pentru pregătirea apărării, după care,
Tribunalul deliberând, respinge cererea intimatei de acordare a unui nou termen de judecată pentru pregătirea apărării, ca neîntemeiată având în vedere data la care intimata a fost citată pentru acest termen de judecată.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau probe de administrat, Tribunalul declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra motivelor de recurs.
TRIBUNALUL,
La data de 26.04.2012 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu, sub nr. de dosar_, plângerea formulată de petenta S.C. D. C. S.R.L.,împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/02.04.2012 întocmit de intimatul I. de S. pentru Controlul în Transportul Rutier.
În motivarea plângerii, petenta a aratat ca fapta retinută in sarcina sa nu există deoarece la momentul controlului aceasta a asigurat la bordul autoturismului o copie xerox a copiei conforme a licentei de transport, deoarece aceasta fusese uitata de alt angajat al societății la autoritățile germane (tot cu ocazia unui control).
De asemenea, petenta a arătat că aceasta deține licenta nr._ pentru transportul rutier public de mărfuri in trafic internațional valabilă la data efectuării controlului.
În drept, petenta a invocat O.G. nr. 2/2001 și H.G. nr. 69/2012.
La plângere au fost anexate înscrisuri (f. 4-9).
La data de 11.04.2013, intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiate și menținerea procesului-verbal ca fiind legal și temeinic întocmit.
La termenul din data de 26.04.2013, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/02.04.2012 întocmit de intimatul I. de S. pentru Controlul în Transportul Rutier, petenta a fost sancționată cu amendă de 8.000 lei, în temeiul art. 4 lit. 57.1 din H.G. nr. 69/2012, reținându-se că „în data de 29.02.2012, ora 07.55, pe DN6, localitatea B., județul Ilfov, a fost oprit și verificat în trafic ansamblul auto cu numărul de înmatriculare_ si_, utilizat de S.C. D. C. S.R.L., condus de dl. C. A., ce efectua transport rutier de mărfuri, făra a putea prezenta, la momentul controlului, copia conform a licenței de transport.
Potrivit art. 4 din H.G. nr. 69 din 2012, următoarele fapte reprezintă încălcări grave ale prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1.071/2009, ale Regulamentului (CE) nr. 1.072/2009, ale Regulamentului (CE) nr. 1.073/2009 și ale Ordonanței Guvernului nr. 27/2011 și constituie contravenții, dacă acestea nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiuni: 57. 1 nerespectarea de către operatorul de transport rutier a obligației de a asigura existența la bordul vehiculelor cu care efectuează transport rutier contra cost a unuia sau mai multor documente dintre următoarele, după caz: copia conformă a licenței de transport/licenței comunitare,,
Conform art. 7 din același act normativ „(1) Contravențiile prevăzute la art. 4 se sancționează cu amendă de la 8.000 lei la 12.000 lei. (2) Sancțiunile contravenționale se aplică:
a) operatorului de transport rutier sau întreprinderii de transport rutier în cont propriu român/române sau străin/străine, după caz, pentru faptele prevăzute la art. 4 pct. 1-12, 14, 19-22, 25-61 și 77.
Cu privire la controlul de legalitate, instanța a constatat că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nulitate absolută, prevăzute în mod expres de art. 17 din O.G. nr. 2/2001, procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor conținând mențiunile privitoare la numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, descrierea faptei săvârșite, data comiterii acesteia și semnătura agentului constatator.
Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal contestat, instanța a reținut că procesul-verbal contestat a fost încheiat în urma constatărilor efectuate ex propriis sensibus - „cu propriile simțuri” - de către agenții din cadrul intimatei, astfel încât actul administrativ în discuție se bucură de prezumția de legalitate, însemnând că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, asociată cu prezumția de autenticitate, respectiv actul emană în mod real de la cine se spune că emană, precum și cu prezumția de veridicitate, adică actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă.
Motivul pentru care actele administrative se bucură de tripla prezumție de legalitate, autenticitate și verdicitate este încrederea că autoritatea statală, recte agentul constatator, consemnează cu exactitate și în mod obiectiv faptele pe care le constată, fără a denatura realitatea prin consemnarea părtinitoare sau neconformă adevărului a unor fapte.
Sub aspectul prezumției de nevinovăție și al sarcinii probei în materie contravențională, instanța a reținut că în legislația româneasca, ca și în cea a altor state europene (spre exemplu, Germania, Slovacia), contravențiile au fost scoase de sub incidenta legii penale și supuse unui regim administrativ.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în continuare CEDO) a statuat că nimic nu împiedică statele să-și îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele tipuri de infracțiuni.
De asemenea, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (citată în continuare Convenția) nu se opune, în principiu, tendinței de „dezincriminare” existente în statele membre ale Consiliului Europei.
Cu toate acestea, așa cum s-a arătat în hotărârea din 21.02.1994, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, faptele contravenționale intră sub incidența art. 6 al Convenției. Pentru a se face această aplicare a prevederilor art. 6 din Convenție, CEDO consideră că este necesar să fie avute în vedere trei criterii, respectiv:
a) caracterizarea faptei în dreptul național;
b) natura faptei;
c) natura și gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză.
În același sens, CEDO s-a pronunțat, de pilda, în cauzele Garyfallou AEBE împotriva Greciei (Hotărârea din 24 septembrie 1997), Lauko împotriva Slovaciei și Kadubec împotriva Slovaciei (hotărârile din 2 septembrie 1998).
În aprecierea acestor criterii, CEDO a stabilit că modul de definire a faptelor de către dreptul intern nu are decât o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii.
Cu toate acestea, CEDO a considerat drept pozitive masurile din legislațiile naționale referitoare la dezincriminarea unor infracțiuni mai puțin grave în "interesul individului". CEDO a avut în vedere faptul ca sancțiunile administrative nu privesc un grup de persoane, ci se adresează tuturor cetățenilor în vederea realizării scopului preventiv și represiv al sancțiunii, ceea ce conferă faptei natură penală.
În aceste condiții, distincția realizată de statele europene între crime, delicte și contravenții nu este operantă, în sensul art. 6 din Convenție, toate având caracter penal. Tocmai de aceea prevederile acestui articol garantează oricărui acuzat dreptul la un proces echitabil, inclusiv prezumția de nevinovăție, indiferent de calificarea faptei din dreptul intern.
În acest sens, instanța a reținut că potrivit jurisprudenței CEDO în materie penală, jurisprudență care este obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, administrarea probelor trebuie privită în lumina paragrafelor 2 și 3 ale art. 6 din Convenție. Primul consacră principiul prezumției de nevinovăție și implică, printre altele, ca în exercitarea funcțiilor lor membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că acuzatul a comis actul incriminat; sarcina probei aparține acuzării și dubiul profită celui acuzat. Printre altele, trebuie să i se indice celui vizat acuzațiile aduse pentru a i se oferi posibilitatea de a-și pregăti și prezenta apărarea în cunoștință de cauză, și de a-i oferi probe suficiente pentru a susține un verdict de vinovăție.
De asemenea, combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 din Convenție obligă printre altele statele contractante la măsuri pozitive. Acestea constau în obligația de a informa acuzatul, în cel mai scurt timp, despre natura și cauza acuzației ce îi este adusă, în obligația de a-i acorda timpul și facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea și de a-i garanta dreptul de a se apăra, el însuși sau cu asistența unui avocat, de a-i permite să pună întrebări personal martorilor acuzării sau să obțină interogarea acestora, dar și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Acest din urmă drept implică nu doar existența în această materie a unui echilibru între acuzare și apărare, dar și ca audierea martorilor să aibă în general un caracter contradictoriu.
Cu toate acestea, în cauza A. împotriva României, CEDO a precizat că nu este interzis sistemelor interne să prevadă și să opereze cu ajutorul prezumțiilor, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depășească o limită proporțională și rezonabilă a modalității în care funcționează respectiva prezumție raportată la gravitatea sancțiunii la care este expus acuzatul. Totodată, în exercitarea atribuțiilor pe care le au, judecătorii trebuie să facă aplicarea prezumției de nevinovăție a ei și nu trebuie să pornească de la ideea preconcepută că acesta a săvârșit fapta de care este acuzat, sarcina probei incumbând intimatei, orice îndoială trebuind să profite contestatorului.
Considerând că legislația contravențională română este calificată „penală”, în înțelesul european autonom al CEDO și recunoscând prezumția de nevinovăție a ei, instanța constată că aceasta a fost răsturnată prin prezumția de legalitate - asociată cu cele de autenticitate și veridicitate - a cărei aplicare nu este interzisă de CEDO, decât în ipoteza utilizării acesteia în mod nerezonabil.
În cazul de față, având în vedere faptul că din procesul-verbal rezultă că organul constatator a constatat prin propriile simțuri săvârșirea faptei, văzând și natura sancțiunilor aplicate ei, instanța a apreciat că prezumția de legalitate poate fi aplicată fără a se încălca prin aceasta prezumția de nevinovăție a contestatorului. A considera că inclusiv în ipoteza în care fapta contravențională este constatată prin propriile simțuri de către reprezentanții autorității statele, tripla prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate nu este suficientă pentru a dovedi vinovăția contestatorului - bineînțeles în ipoteza în care acesta nu face dovada contrară respectivei prezumții - ar însemna a crea practic situații de impunitate, ca urmare a imposibilității obiective a administrării altor mijloace de probă de către intimată, aspect ce nu poate fi conceput.
Instanța a apreciat că sarcina probei revine intimatei exclusiv în ipoteza în care fapta reținută în sarcina contravenientului nu a fost percepută prin propriile simțuri de către agentul constatator, ci pe baza altor elemente, cum ar fi de exemplu declarațiile unor martori, de altfel aceasta fiind interpretarea ce rezultă din cauza A. împotriva României.
Recunoscând tripla prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate de care se bucură prezentul proces-verbal, instanța apreciază că sarcina probei, prin care să se tindă la combaterea efectelor generate de aplicarea acestei prezumții, incumbă ei.
În cauza de față, petenta a arătat că deține licenta nr._ pentru transportul rutier public de mărfuri in trafic internațional valabilă la data efectuării controlului (f. 7-8).
Instanta retine că documentul-copia conformă a licenței de transport nu a fost prezent de către conducătorul auto agentului constatator cu ocazia efectuării controlului, fapt ce rezulta atat din analiza procesului-verbal, cat si din sustinerile petentaei. Astfel, contraventia s-a consumat la momentul efectuarii controlului, art. 4 pct. 57.1 din H.G. nr. 69/2012 sanctionand nerespectarea obligației de a asigura existența la bordul vehiculelor cu care se efectuează transport rutier copia conformă a licenței de transport.
Prin urmare, instanța a apreciat că petentul nu a reușit să răstoarne prezumția de temeinicie de care se bucură procesul-verbal de constatare a contravenției contestat, deși sarcina probei în revenea acestuia, conform art. 1169 C.civ., motiv pentru care îl va menține ca fiind legal și temeinic întocmit.
În ceea ce privește individualizarea sancțiunii aplicate, instanța a avut in vedere dispozițiile art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001 conform cărora sancțiunea ce se aplică trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei, scopul urmărit, urmarea produsă, precum și circumstanțele personale ale contravenientului. Instanța reține că sancțiunile nu sunt un scop în sine, ele trebuind să tindă spre un scop preventiv.
Având în vedere înscrisurile depuse la dosar de către petentă (copie licenta transport copie conforma, adresa control emisă de autoritatile germane), declarațiile martorului C. A., coroborate cu atitudinea petentei care a recunoscut fapta retinută in sarcina sa și cu condițiile in care aceasta a fost săvârșită, instanța a apreciat că sancțiunea avertismentului corespunde scopului punitiv și preventiv al sancțiunii contravenționale, fiind suficientă pentru a-i atrage atenția asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor legale.
Pentru aceste motive, întrucât intimatul a făcut dovada săvârșirii contravenției de către petenta, iar aceasta nu a făcut proba unei situații contrare actului de sancționare sau a incidenței unei cauze care să înlăture caracterul contravențional al faptei, instanța a menținut procesul-verbal atacat ca fiind legal și temeinic încheiat, însă a înlocuit amenda contravențională în cuantum de 8.000 lei aplicată petentei prin procesul-verbal contestat cu sancțiunea avertisment.
Totodata, in baza art. 7 din O.G. nr. 2/2001 cu modificările și completările ulterioare, instanța a atras atenția petentei asupra pericolului social al faptei săvârșite și i-a recomandat ca pe viitor să respecte dispozițiile legale.
Împotriva sentinței civile nr. 5250/28.06.2013 a formulat recurs intimatul, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii plângerii formulate.
In motivare s-a arătat că legea stabilește ca fiind contravenție fapta săvârșită de petentă și o sancționează ca atare, nelăsând loc interpretării și alegerii între sancțiunea amenzii și cea a avertismentului, deoarece în orice caz s-ar putea reține ca simplă omisiune a respectării normelor legale în sensul de utilizare a unor tahografe neomologate, nesigilate, necalibrate, defecte sau care au termenul de valabilitate al verificării/calibării periodice depășit și în toate cazurile ar fi întemeiată schimbarea amenzii cu sancțiunea avertismentului, raționament de neacceptat, deoarece ar conduce la negarea și ocolirea voinței leguitorului care a apreciat și a stabilit că această contravenție are un pericol social pentru care se impune aplicarea amenzii.
Cu privire la cuantumul amenzii aplicate, recurentul a arătat că față de gravitatea faptei, intimata petentă avea la dispoziție 48 de ore pentru a achita jumătate din aceasta, iar faptul că aceasta nu a profitat de avantajul conferit de normele legale nu poate constitui un motiv pentru a justifica transformarea sancțiunii pecuniare în avertisment.
Recurentul a mai arătat că sancțiunea a fost aplicată nu pentru că petenta nu deținea copie conformă a licenței de transport/licenței comunitare, ci faptul că operatorul de transport nu a asigurat la bordul vehiculului cu care efectua transport rutier a copiei conforme de transport/licenței comunitare, faptă sancționată potrivit art. 4 pct. 7.1 din H.G. nr. 69/2012
În opinia recurentului, fapta contravențională a fost constatată și sancționată în mod corect, procesul-verbal de contravenție reprezentând o stare de fapt la momentul controlului și deci petenta nu poate fi exonerată de răspundere, deoarece fapta pentru care a fost sancționată este individualizată în mod clar, procesul-verbal de contravenție fiind întocmit cu respectarea dispozițiilor O.G. nr. 2/2001, iar contravenientul a recunoscut fapta reținută în sarcina sa.
În drept, au fost invocate prevederile art. 299-316 C. proc. civ.
Deși legal citată cu copia motivelor de recurs intimata nu a formulat întâmpinare.
Analizând sentința civilă recurată în raport de motivele invocate tribunalul reține următoarele:
Din probele administrate la dosar rezulta, fara putinta de tagada, veridicitatea situației de fapt consemnată în cuprinsul actului sancționator, in sensul că, intimata a fost sanctionata pentru fapta de a putea prezenta, la momentul controlului, copia conform a licenței de transport. Fapta a fost încadrată în prevederile art. 4 pct. 57 din H.G. nr. 69/2012 și sancționată cu amenda în cuantum de 8.000 lei, potrivit art. 7 alin. 1 și 2 din aceeași hotărâre.
Tribunalul retine, astfel, că prezumția de veridicitate a procesului-verbal rămâne în ființa, deoarece din probele depuse de intimata petentă la dosarul cauzei nu rezultă o situație contrară celor reținute în conținutul procesului-verbal de constatare a contravenției.
Văzând si dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 2/2001 potrivit cărora constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată ca atare prin lege, tribunalul apreciază că fapta reținută în sarcina intimatei petente întrunește elementul material necesar pentru a califica fapta drept contravenție, întrucât, așa cum rezultă din întregul material probator administrat în cauză, contestatoarea a manifestat o comportare activă, conștientă și voluntară în sensul de a nesocoti dispozițiile legale referitoare la respectarea dispozițiilor legale referitoare la efectuarea transporturilor rutiere.
Cu toate acestea, tribunalul retine ca, in raport de dispozitiile art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, văzând împrejurările în care s-a săvârșit contraventia, restul materialului probator administrat la dosar, sanctiunea aplicată trebuind sa fie proportionala cu gradul de pericol social al faptei savarsite, tribunalul apreciază că organul constatator a realizat o greșită individualizare a sancțiunii aplicate, prin raportare la criteriile de individualizare anterior enuntate, fapta petentei prezentand o gravitate mai redusa, ceea ce a indreptatit prima instantă sa procedeze la o reindividualizare a sancțiunii aplicate în sensul înlocuirii amenzii contraventionale de 8.000 lei aplicată prin procesul-verbal de contraventie cu sancțiunea „avertisment”.
Astfel, în mod corect prima instanță a reținut că, desi amenda aplicata, respectiv 8.000 lei, reprezinta minimul legal pentru fapta savarsita, aceasta este in concret disproportionata, avand in vedere ca nu s-a produs niciun prejudiciu. Reține tribunalul că, față de înscrisurile depuse la dosar de către petentă, respectiv copie licenta transport copie conforma, adresa control emisă de autoritatile germane și din declarația martorului C. A. coroborate cu atitudinea intimatei petente care a recunoscut fapta retinută in sarcina sa, prima instanță a apreciat în mod temeinic că sancțiunea avertismentului corespunde scopului punitiv și preventiv al sancțiunii contravenționale, fiind suficientă pentru a-i atrage atenția asupra consecințelor nerespectării dispozițiilor legale.
Pentru aceste motive, considerand ca sanctiunea aplicata a fost prea mare in raport cu fapta savarsita, insa, pentru a nu ramane nesanctionata, tribunalul, constatând legalitatea și temeinicia sentinței civile recurate și netemeinicia criticilor aduse acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurentul I. DE S. PENTRU CONTROLUL ÎN TRANSPORTUL RUTIER împotriva sentinței civile nr. 5250/28.06.2013 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata S.C. D. C. S.R.L. ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.12.2014.
Președinte Judecător Judecător
E. M. O. C. D. M. E.
pentru judecător aflat în CMpentru judecător aflat în CO
semnează președintele instanței semnează președintele instanței
Grefier
L. I.
Concept red. gref. L.I.
Red. Jud.: EO/2 exemplare
Jud. fond: B. M. - Jud. Cornetu
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 1271/2014.... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 2748/2014.... → |
|---|
