Anulare proces verbal de contravenţie. Hotărâre din 16-06-2014, Tribunalul ILFOV
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul ILFOV la data de 16-06-2014 în dosarul nr. 13433/1748/2012
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL ILFOV
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1574/R
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 16.06.2014
TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:
P.: A. L. G.
JUDECĂTOR: V. E.
JUDECĂTOR: G. N. P.
GREFIER: S. C. E.
Pe rol judecarea recursului formulat de recurenta – petentă . împotriva sentinței civile nr.2019/21.03.2013 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul I. G. AL POLIȚIEI ROMANE – SECȚIA DE POLIȚIE AUTOSTRĂZI având ca obiect „anulare proces verbal de contravenție”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că Judecătoria Cornetu a depus relațiile solicitate la data de 12.05.2014, după care,
Tribunalul ia act de faptul că recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, de faptul că recursul este formulat în termenul legal și, față de actele și lucrările dosarului, reține cauza spre soluționare.
TRIBUNALUL
Asupra recursului de față :
Prin sentința civilă civile nr.2019/21.03.2013 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._ a fost respinsă plângerea contravențională formulată de petenta ..
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că:
La data de 01.11.2012 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu, sub nr. de dosar_, plângerea formulată de petenta ., prin reprezentant, împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/06.10.2012 întocmit de intimatul IGPR SPA solicitând în principal anularea actului și în secundar înlocuirea sancțiunii aplicate cu avertisment.
În motivarea plângerii, petenta a arătat că fapta reținută în sarcina sa nu există deoarece, la controlul efectuat în trafic, conducătorul auto al vehiculului aparținând acesteia a prezentat agentului constatator certificatul de desfășurarea a activității, conform Regulamentului CE nr.561/2006, prin care a dovedit că, anterior controlului cu 28 de zile, conducătorul auto a desfășurat o altă activitate decât cea de conducere.
De asemenea petenta a mai arătat că amenda contravențională aplicată nu este proporțională cu gradul de pericol social al faptei, cuantumul amenzii aplicate fiind foarte ridicat.
La plângere a fost anexat un set de înscrisuri.
În drept a fost invocată OG nr.2/2001 și art. 242 din C.proc.civ.
Cererea este scutită de taxa de timbru, potrivit art.15 lit. i din L146/1997 și timbru judiciar, potrivit art.1 alin.2 din OG32/1995.
Intimatul a depus, la data de 06.12.2012, un set de înscrisuri, iar la data de 05.02.2013 acesta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiate, arătând că procesul verbal contestat a fost legal și temeinic întocmit.
Instanța a amânat cauza la data de 07.02.2013 pentru a respecta dreptul la apărare al petentei, căreia i-a comunicat întâmpinarea și înscrisurile depuse de intimat.
Instanța a încuviințat, pentru ambele părți, proba cu înscrisurile depus la dosarul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/06.10.2012 întocmit de intimatul IGPR SPA, petenta a fost sancționată cu amendă de 4000 RON, în temeiul art. 9 alin.1 lit. c din OG 37/2007, reținându-se că în data de 06.10.2012, ora 10.00, petenta a dispus efectuarea unui transport rutier de mărfuri cu ansamblul auto format din autoutilitara marca Scania cu nr._ de care a tractat semiremorca marca Lag cu nr._ ce a fost condus pe A2, sensul către C., de numitul S. M. și, la controlul în trafic privind timpii de conducere și de odihnă pentru intervalul cuprins între 08.09-06.10.2012, autoutilitara fiind dotată cu tahograf analogic, susnumitul nu a prezentat nicio diagramă tahograf, exceptând-o pe cea din aparat și nici certificat de desfășurare a activizății conform Reg.CE nr.561/2006.
Conform dispozițiilor art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal de contravenție este supus controlului de legalitate și temeinicie al instanței.
Cu privire la controlul de legalitate, instanța de fond a constatat că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de nulitate absolută, prevăzute în mod expres de art. 17 din OG nr. 2/2001, procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor conținând mențiunile privitoare la numele, prenumele și calitatea agentului constatator, numele și prenumele contravenientului, descrierea faptei săvârșite, data comiterii acesteia și semnătura agentului constatator.
Sub aspectul temeiniciei procesului verbal contestat, instanța de fond a reținut că procesul verbal contestat a fost încheiat în urma constatărilor efectuate ex propriis sensibus -„cu propriile simțuri”- de către agenții din cadrul intimatei, astfel încât actul administrativ în discuție se bucură de prezumția de legalitate, însemnând că actul a fost emis cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege, asociată cu prezumția de autenticitate, respectiv actul emană în mod real de la cine se spune că emană, precum și cu prezumția de veridicitate, adică actul reflectă în mod real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă.
Motivul pentru care actele administrative se bucură de tripla prezumție de legalitate, autenticitate și verdicitate este încrederea că autoritatea statală, recte agentul constatator, consemnează cu exactitate și în mod obiectiv faptele pe care le constată, fără a denatura realitatea prin consemnarea părtinitoare sau neconformă adevărului a unor fapte.
Sub aspectul prezumției de nevinovăție și al sarcinii probei în materie contravențională, instanța de fond a reținut că în legislația româneasca, ca și în cea a altor state europene (spre exemplu, Germania, Slovacia), contravențiile au fost scoase de sub incidenta legii penale și suspuse unui regim administrativ.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în continuare CEDO) a statuat că nimic nu împiedică statele să-și îndeplinească rolul lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele tipuri de infracțiuni.
De asemenea, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (citată în continuare Convenția) nu se opune, în principiu, tendinței de „dezincriminare” existente în statele membre ale Consiliului Europei.
Cu toate acestea, așa cum s-a arătat în hotărârea din 21.02.1994, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, faptele contravenționale intră sub incidența art. 6 al Convenției. Pentru a se face această aplicare a prevederilor art. 6 din Convenție, CEDO consideră că este necesar să fie avute în vedere trei criterii, respectiv:
a) caracterizarea faptei în dreptul național;
b) natura faptei;
c) natura și gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză.
În același sens, CEDO s-a pronunțat, de pilda, în cauzele Garyfallou AEBE împotriva Greciei (Hotărârea din 24 septembrie 1997), Lauko împotriva Slovaciei și Kadubec împotriva Slovaciei (hotărârile din 2 septembrie 1998).
În aprecierea acestor criterii, CEDO a stabilit că modul de definire a faptelor de către dreptul intern nu are decât o valoare relativă, esențială fiind natura faptei și a sancțiunii.
Cu toate acestea, CEDO a considerat drept pozitive masurile din legislațiile naționale referitoare la dezincriminarea unor infracțiuni mai puțin grave în "interesul individului". CEDO a avut în vedere faptul ca sancțiunile administrative nu privesc un grup de persoane, ci se adresează tuturor cetățenilor în vederea realizării scopului preventiv și represiv al sancțiunii, ceea ce conferă faptei natură penală.
În aceste condiții, distincția realizată de statele europene între crime, delicte și contravenții nu este operantă, în sensul art. 6 din Convenție, toate având caracter penal. Tocmai de aceea prevederile acestui articol garantează oricărui acuzat dreptul la un proces echitabil, inclusiv prezumția de nevinovăție, indiferent de calificarea faptei din dreptul intern.
În acest sens, instanța de fond a reținut că potrivit jurisprudenței CEDO în materie penală, jurisprudență care este obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, administrarea probelor trebuie privită în lumina paragrafelor 2 și 3 ale art. 6 din Convenție. Primul consacră principiul prezumției de nevinovăție și implică, printre altele, ca în exercitarea funcțiilor lor membrii tribunalului să nu plece de la ideea preconcepută că acuzatul a comis actul incriminat; sarcina probei aparține acuzării și dubiul profită celui acuzat. Printre altele, trebuie să i se indice celui vizat acuzațiile aduse pentru a i se oferi posibilitatea de a-și pregăti și prezenta apărarea în cunoștință de cauză, și de a-i oferi probe suficiente pentru a susține un verdict de vinovăție.
De asemenea, combinat cu paragraful 3, paragraful 1 al art. 6 din Convenție obligă printre altele statele contractante la măsuri pozitive. Acestea constau în obligația de a informa acuzatul, în cel mai scurt timp, despre natura și cauza acuzației ce îi este adusă, în obligația de a-i acorda timpul și facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea și de a-i garanta dreptul de a se apăra, el însuși sau cu asistența unui avocat, de a-i permite să pună întrebări personal martorilor acuzării sau să obțină interogarea acestora, dar și de a obține citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Acest din urmă drept implică nu doar existența în această materie a unui echilibru între acuzare și apărare dar și ca audierea martorilor să aibă în general un caracter contradictoriu.
Cu toate acestea, în cauza A. împotriva României, CEDO a precizat că nu este interzis sistemelor interne să prevadă și să opereze cu ajutorul prezumțiilor, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depășească o limită proporțională și rezonabilă a modalității în care funcționează respectiva prezumție raportată la gravitatea sancțiunii la care este expus acuzatul/petentul. Totodată, în exercitarea atribuțiilor pe care le au, judecătorii trebuie să facă aplicarea prezumției de nevinovăție a petentului și nu trebuie să pornească de la ideea preconcepută că acesta a săvârșit fapta de care este acuzat, sarcina probei incumbând intimatei, orice îndoială trebuind să profite contestatorului.
Considerând că legislația contravențională română este calificată „penală”, în înțelesul european autonom al CEDO și recunoscând prezumția de nevinovăție a petentului, instanța de fond a constatat că aceasta a fost răsturnată prin prezumția de legalitate - asociată cu cele de autenticitate și veridicitate- a cărei aplicare nu este interzisă de CEDO, decât în ipoteza utilizării acesteia în mod nerezonabil.
În cazul de față, având în vedere faptul că din procesul verbal rezultă că organul constatator a constatat prin propriile simțuri săvârșirea faptei, văzând și natura sancțiunilor aplicate petentei, instanța de fond a apreciat că prezumția de legalitate poate fi aplicată fără a se încălca prin aceasta prezumția de nevinovăție a contestatorului. A considera că inclusiv în ipoteza în care fapta contravențională este constatată prin propriile simțuri de către reprezentanții autorității statele, tripla prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate nu este suficientă pentru a dovedi vinovăția contestatorului - bineînțeles în ipoteza în care acesta nu face dovada contrară respectivei prezumții - ar însemna a crea practic situații de impunitate, ca urmare a imposibilității obiective a administrării altor mijloace de probă de către intimată, aspect ce nu poate fi conceput.
Instanța de fond a apreciat că sarcina probei revine intimatei exclusiv în ipoteza în care fapta reținută în sarcina contravenientului nu a fost percepută prin propriile simțuri de către agentul constatator, ci pe baza altor elemente, cum ar fi de exemplu declarațiile unor martori, de altfel aceasta fiind interpretarea ce rezultă din cauza A. împotriva României.
Recunoscând tripla prezumția de legalitate, autenticitate și veridicitate de care se bucură prezentul proces verbal, instanța apreciază că sarcina probei, prin care să se tindă la combaterea efectelor generate de aplicarea acestei prezumții, incumbă petentei.
Analizând temeinicia procesului-verbal contestat, instanța de fond a constatat că petenta nu a probat contrariul situației de fapt reținute prin procesul verbal contestat.
Astfel, petenta a arătat că fapta reținută în sarcina sa nu există deoarece, la controlul efectuat în trafic, conducătorul auto al vehiculului aparținând acesteia a prezentat agentului constatator certificatul de desfășurarea a activității, conform Regulamentului CE nr.561/2006, prin care a dovedit că, anterior controlului cu 28 de zile, conducătorul auto a desfășurat o altă activitate decât cea de conducere.
Cu toate acestea instanța de fond a apreciat că nu poate reține susținerile petentei pentru a dovedi netemeinicia procesului verbal contestat.
Astfel, prin decizia Comisiei Europene nr.959/2009 s-a statuat că, conducătorul auto care nu poate prezenta înregistrările tahograf cerute prin Regulamentul CE nr.561/2006 sau după caz Acordul AETR și care a fost în concediu medical, concediu de odihnă sau a condus un vehciul care nu intră sub incidența prevederilor Regulamentului CEE nr.561/2006 sau Acordul AETR, reprezentantul legal al societății sau persoana desemnată să conducă permenent și efectiv activitatea de transport rutier, va completa formularul stabilit prin Decizia CE nr.959/2009 prin dactilografiere, care se semnează înaintea fiecărei curse și se păstrează împreună cu înregistrările tahograf care trebuie să se afle în posesia conducătorului auto
În ceea ce privește certificatul de desfășurare a activității, depus de petentă la fila 5 din dosar, din care rezultă că numitul S. M. a desfășurat în perioada 20.09._12 o altă activitate decât condusul, acesta trebuia prezentat agentului constatator în moementul efectuării controlului. Cu toate acestea, deși petenta a susținut că certificatul a fost prezentat agentului constatator de către conducătorul auto la momentul efectuării controlului, totuși petenta nu a demonstrat acest fapt, având în vedere că sarcina probei îi incumba acesteia, motiv pentru care instanța nu poate reține afirmația petentei.
De asemenea instanța de fond a reținut că, potrivit art. 10 alin. 3 din Regulamentul CE nr. 561/2006, întreprinderea de transport este responsabilă de încălcările comise de conducătorii întreprinderii. În acest sens, conform art. 10 alin 2 din același regulament „Întreprinderile de transport organizează activitatea conducătorilor menționați la alineatul (1) astfel încât aceștia să se conformeze Regulamentului (CEE) nr. 3821/85 și capitolului II din prezentul regulament. Întreprinderile de transport dau instrucțiuni corespunzătoare conducătorilor și efectuează controale periodice pentru a se asigura de respectarea Regulamentului (CEE) nr. 3821/85 și a capitolului II din prezentul regulament.”
Prin urmare, având în vedere că petenta nu a probat o situație de fapt contrară celei reținute de agentul constatator, instanța de fond a menținut temeinicia procesului verbal contestat.
În conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, sancțiunea trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșita fapta, de modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul verbal.
Potrivit art.9 alin.1 din OG nr.37/2007, „contravențiile prevăzute la art. 8 se sancționează (…) c) cu amendă de la 4.000 lei la 8.000 lei - faptele prevăzute la alin. (1) pct. 15 - 16, 18 - 20, 22 - 26, 28 - 30, 36 și 38, aplicabilă conducătorului auto, și faptele prevăzute la alin. (1) pct. 1 - 11, 31 și 32, aplicabilă întreprinderii/operatorului de transport rutier.”
Petenta a fost sancționată cu amendă în cuantum de 4000 de lei, minimul prevăzut de lege pentru fapta comisă.
Astfel, referitor la proporționalitatea sancțiunii, instanța de fond a apreciat că nu se impune înlocuirea sancțiunii cu avertisment, având în vedere natura contravenției, care privește transportul de marfă, ce trebuie realizat în condiții de maximă siguranță pentru toți participanții la trafic, pentru evitarea producerii de accidente.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petenta . și solicită admiterea recursului, casarea sentinței, trimiterea cauzei spre rejudecare sau modificarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii plângerii, anularea procesului verbal de contravenție și a amenzii prevăzute în el.
Față de situația de fapt, recurenta – petentă arată că in conformitate cu Regulamentul Consiliului (CEE) nr.3821/1985 modif. si compI. de Regulamentul (CE) nr. 561/2006 al Parlamentului European si al Consiliului, singurul document oficial ce atesta lipsa de la bordul vehiculelor a celor 28 de diagrame tahograf pentru perioada anterioara este «Formularul de atestare a activitatilor conducatorului auto in conf. cu Reg. nr. 561/2006 al Parlamentului European si al Consiliului», iar societatea a depus la dosarul de fond acest «Formular» pe care soferul l-a avut la bord si l-a prezentat agentului constatator in momentul controlului.
Apreciază că instanta de fond a retinut eronat ca societatea nu facut dovada ca, in momentul controlului nu ar fi prezentat acel «Formular» ag. constatator in trafic, in momentul efectiv al controlului.
In subsidiar, solicită inlocuirea sanctiunii amenziii contraventionale cu sanctiunea avertisment, in conf. cu O.G.R. 2/2001, avand in vedere gradul de pericol social concret scazut al faptei contraventionale, avand in vedere faptul ca nu s-a priodus nici o urmare periculoasa si nici o paguba.
Intimatul nu a depus întâmpinare.
Analizând sentința civilă recurată în raport de motivele invocate, tribunalul reține următoarele:
Susținerea recurentei în sensul că prima instanță a solutionat gresit prezenta cauza, precum și faptul că din contră, petenta deținea la bordului autovehicul toate documentele necesare, inclusiv formularul de atestare a activitatilor conducatorului auto in conformitate cu Regulamentul nr. 561/2006, nu este întemeiată.
Reține Tribunalul, în primul rând, că fapta a fost constatată direct de un agent constatator însărcinat cu atribuția exercitării autorității statului în aplicarea sancțiunilor pentru acest tip de contravenție și astfel funcționează o prezumție relativă de realitate a situației descrise în cuprinsul procesului verbal, prezumție ce nu a fost răsturnată prin proba contrară de către petentă așa cum corect a reținut și prima instanță.
În legătură cu prezumția relativă de adevăr a procesului verbal Tribunalul reține că OG 2/2001 nu conține dispoziții exprese privind valoarea probantă a procesului-verbal de contravenție însă, având în vedere că acesta este un act administrativ, atât în doctrina de specialitate, cât și în practica judiciară se aplică principiile generale din dreptul administrativ privind prezumția relativă de legalitate, astfel încât, din această perspectivă ii revine petentului obligația de a propune și aduce probe care să dovedească contrariul celor reținute de agentul constatator în procesul-verbal de constatare a contravenției.
Dincolo de prevederile dreptului național român, instanța reține că, cel puțin după pronunțarea cauzei A. împotriva României (hotărârea CEDO - Secția a III-a din 04.10.2008), este fără putință de tăgadă faptul că materia contravențională română se încadrează în noțiunea de „acuzație în materie penală” prevăzută de art. 6 paragraful 1 CEDO, astfel încât devin incidente toate garanțiile prevăzute de Convenția europeană, inclusiv prezumția de nevinovăție.
Însă, instanța subliniază că, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia prezumției de nevinovăție sub aspectul sarcinii probei, rezultă că art. 6 paragraful 2 din CEDO nu interzice existența unor prezumții de fapt sau de drept (hotărârea Salabiaku împotriva Franței din 7.10.1988).
Mai mult, Curtea europeană a statuat că, prin reglementarea acestor prezumții, statele trebuie să respecte cerința proporționalității între mijloacele folosite și scopul legitim urmărit (hotărârea Janosevic împotriva Suediei, par. 101).
Făcând aplicarea jurisprudenței europene mai sus prezentate la procedura contravențională judiciară reglementată de OG 2/2001, instanța reține că prezumția de legalitate și temeinicie de care se bucură procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției nu este, per se, contrară dispozițiilor art. 6 din Convenție și, implicit, nici art. 21 alin. 3 din Constituție privind dreptul la un proces echitabil.
De altfel, astfel cum s-a pronunțat și Curtea Constituțională în decizia nr. 349/2003, persoana împotriva căreia s-a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenției nu este pusă în fața unui verdict definitiv de vinovăție și de răspundere, ci doar în fața unui act administrativ de constatare, ale cărui efecte pot fi înlăturate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Procesul-verbal de constatare a contravenției stabilește definitiv vinovăția persoanei în cauză numai în condițiile în care aceasta atacă în justiție procesul-verbal de constatare a contravenției, iar instanța respinge plângerea formulată ca neîntemeiată, însă în acest caz nu se poate reține că s-a încălcat principiul prezumției de nevinovăție, căci răspunderea contravenientului a fost stabilită, așa cum prescriu Constituția și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, prin hotărâre judecătorească definitivă.
În speță, la momentul efectuarii controlului, reprezentantul recurentei nu a făcut dovada contrară a deținerii la bordul autovehicului a numarului necesar de diagrame tahograf pentru o perioada precedenta de 28 zile, sau certificat de desfasurare a activitatii pentru perioada 09.09-06.10.2012, din care sa rezulte ca a respectat prevederile legale privind perioadele de conducere, pauzele si perioadele de odihna.
Potrivit art. 8 pct. 31 din O.G 37/2007, așa cum aceasta era în vigoare la momentul săvârșirii faptei, constituie contravenție ,, neprezentarea, în trafic, a numărului necesar de diagrame tahografice, a cartelei tahografice sau a listărilor efectuate cu imprimanta tahografului digital, conform prevederilor Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 3.821/85 sau Acordului AETR, după caz,,
În raport de art. 15 pct. 7 lit a din Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 3.821/85 societatea de transport trebuie să facă dovada activității conducătorului auto din ziua controlului și pe parcursul celor 28 de zile precedente acesteia prin prezentarea de către conducătorul auto a foilor tahograf.
În raport de art. 7 alin. 1 din Ordinul Ministerului Transportului nr. 1058/2007, în cazul în care conducătorul auto nu a avut activitate anterioară datei controlului, societatea trebuie să completeze și înmâneze conducătorului auto un formular pentru atestarea activităților prevăzut de Decizia Comisiei Comunităților Europene nr. 230/CE/2007, așa cum aceasta era în vigoare la data controlului .
Reține instanța că din a analiza acestei Decizii nr 230 reiese că formularul este cerut doar în situația în care conducătorul auto s-a aflat în concediul medical sau anual ori a condus un autovehicul pentru care nu trebuie tahograf.
În speța de față, conducătorul auto nu a prezentat acest formular în momentul controlului astfel încât depunerea, ulterior controlului, la dosar cauzei a formularului respectiv nu are efectul exonerării de răspundere.
Legea obligă la deținerea unor foi tahograf sau a formularului la momentul controlului, acte în privința cărora nu a făcut dovada că le-a deținut la acel moment.
In ceea ce priveste aplicarea sanctiunii contraventionale, tribunalul constata ca aceasta a fost corect individualizata in raport cu limitele legale, si gradul de pericol social al contraventiei, recurentei fiindu-i aplicata amenda minima prevazuta de lege.
În concluzie, pentru motivele de fapt și de drept sus menționate, Tribunalul, în temeiul art. 312 din C.pr.civ, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta – petentă . împotriva sentinței civile nr.2019/21.03.2013 pronunțată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul I. G. AL POLIȚIEI ROMANE – SECȚIA DE POLIȚIE AUTOSTRĂZI ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.06.2014.
Președinte Judecător Judecător A. L. V. E. G. N. P.
G.
Grefier
S. C. E.
Concept red. gref.C.S.
Red. Jud: LA/2exemplare
Jud.fond –S. I.- Jud.Cornetu
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 2050/2014.... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 998/2014. Tribunalul ILFOV → |
|---|
