COMPETENŢĂ MATERIALĂ. ACŢIUNE PENTRU ANULAREA UNUI CONTRACT DE LEASING. ORDONANŢA GUVERNULUI NR. 55/1998. ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 88/1997. LEGEA NR. 99/1999
| Comentarii |
|
Faţă de reglementarea aplicabilă actului dedus judecăţii - anume Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, cu modificările din Legea nr. 99/1999 - concluzia potrivit căreia instanţa competentă este instanţa de drept comun, după natura comercială a contractului (de leasing), este legală şi temeinică.
(Secţia comercială, decizia nr. 213 din 20 ianuarie 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 16/COM din 9 noiembrie 1999, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în conformitate cu art. 158 alin.1 şi art. 159 alin. 1,2 C. pr. civ., a fost declinată competenţa soluţionării litigiului dintre reclamanta S.C. “C." S.A. Constanţa şi pârâta S.C. “H.” S.R.L. Constanţa în favoarea Tribunalului Constanţa - Secţia comercială.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că reclamanta a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta, să fie anulate contractele 386/1999 şi 1.770/1998, cu motivarea că actul juridic a cărui anulare s-a solicitat s-a încheiat în baza hotărârii A.G.A. şi în aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 55/1998, act normativ care nu mai era incident, întrucât societatea reclamantă avea capital majoritat privat, iar în obiectul său de activitate nu existau şi operaţiuni de leasing.
Faţă de obiectul acţiunii, Curtea a analizat excepţia necompetenţei materiale şi a stabilit că alegerea competenţei Curţii de Apel, întemeiată pe dispoziţiile art. 32/31 din Ordonanţa Guvernului nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, este greşită, întrucât a nesocotit sfera actelor şi situaţiilor juridice cărora le sunt aplicabile.
S-a mai reţinut că singura dispoziţie din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 88/1997 care a fost modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 şi care conferă Curţii de Apel competenţă specială, este art. 32/31. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor din Legea nr. 99/1999 referitoare la competenţă, s-a apreciat că numai acele litigii născute în legătură cu închiderea operaţională şi vânzarea activelor nerentabile, fuziunea, divizarea şi lichidarea societăţilor comerciale supuse privatizării (Cap. V/
2) sunt date în competenţa Curţii de apel, prin dispoziţiile speciale din art. 32/31.
împotriva sentinţei civile nr. 16/9 noiembrie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială a declarat recurs pârâta S.C. “H.” S.R.L.
Recurenta a susţinut că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4/3 alin.1 din Legea nr. 99/1999, întrucât aceste dispoziţii delimitează competenţa instanţelor comerciale de cea a instanţelor de contencios administrativ, în condiţiile în care în actele enumerate în text sunt implicate instituţii publice.
A mai susţinut recurenta că prevederile art. 32/ 31, 32/10, 32/13 şi 32/29 din Legea nr. 99/1999 sunt ulterioare încheierii şi executării contractelor în litigiu, dar că normele de procedură sunt de imediată aplicare şi sunt deplin aplicabile şi raportului juridic dedus judecăţii.
în raport de aceste critici, recurenta a considerat că greşit s-a declinat competenţa în favoarea tribunalului şi, în consecinţă, a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea cauzei pentru judecarea în
fond, la Curtea de Apel Constanţa, la secţia comercială.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
în examinarea competenţei primei instanţe, Curtea de Apel Constanţa - Secţia comercială a făcut o judicioasă aplicare a dispoziţiilor procedurale, ţinând seama, pe de o parte, de obiectul litigiului, iar, pe de altă parte, de dispoziţiile legale incidente în cauză.
S-a stabilit că obiectul litigiului îl constituie anularea contractului de leasing nr. 1.770, încheiat la 27 aprilie 1998, pe motivul că, la data încheierii convenţiei, nu mai erau aplicabile dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 şi a H.G. nr 55/1998 şi că în obiectul de activitate al pârâtei nu existau operaţiuni de leasing.
Faţă de reglementarea aplicabilă actului dedus judecăţii, şi anume Ordonanţa Guvernului nr. 51/ 1997, cu modificările din Legea nr. 99/1999, concluzia potrivit căreia instanţa competentă este instanţa comercială de drept comun, după natura comercială a contractului, este legală şi temeinică.
Din examinarea dispoziţiilor legale citate de recurentă în sprijinul criticilor formulate în recurs este de reţinut că art. 4/3 din Legea nr. 99/1999, prin care s-a modificat şi completat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, stabileşte că sunt de competenţa secţiilor comerciale ale instanţelor judecătoreşti litigiile privind contractele, convenţiile, protocoalele şi orice alte acte ori înţelegeri, încheiate de către instituţiile publice implicate, în scopul de a pregăti, efectua sau finaliza procesul de privatizare a unor societăţi comerciale.
Este adevărat că prin art. 2.15 din Normele metodologice date în aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 s-a stabilit că litigiile prevăzute de art. 43 alin. 3 din Ordonanţa de urgenţă se soluţionează de curtea de apel competentă în condiţiile art. V3 din aceeaşi ordonanţă, numai că este de observat că acest articol se referă la “litigiile privind acte ale instituţiei publice implicate”, iar prin trimiterea la art. V3 se
limitează sfera cererilor în care competenţa revine în primă instanţă curţii de apel.
Oricum, articolului mai sus arătat (2.15) din Normele metodologice nu i se poate da altă interpretare şi pentru că s-ar adăuga la lege, în condiţiile în care reglementările procedurale referitoare la competenţa materială conţin norme imperative
în cauză, pe lângă faptul că actele normative invocate sunt ulterioare raportului juridic stabilit între părţi, mai trebuie reţinut că prin dispoziţiile procedurale cuprinse în acestea se delimitează atât sfera actelor juridice, cât şi a situaţiilor juridice cărora le sunt aplicabile.
Cu alte cuvinte, domeniul de aplicare al dispoziţiilor procedurale din acest act normativ, pe de o parte, este expres prevăzut de lege, iar pe de altă parte, trimiterile făcute în articolele din capitolul V3 se referă la închiderea operaţională şi vânzarea activelor nerentabile, fuziunea, divizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale expuse privatizării.
în consecinţă, dispoziţiile procedurale prevăzute de art. 32/31 sunt de strictă interpretare şi aplicare şi nu pot fi extinse la alte situaţii pe care legea le-a dat în competenţa secţiilor comerciale ale instanţelor judecătoreşti, potrivit procedurii de drept comun, raţiunea acestei distincţii fiind motivată de legiuitor în art. 32/31 prin necesitatea ca cererile enumerate în acest articol să se judece de urgenţă şi cu precădere.
în altă ordine de idei, din punct de vedere tehnic, legislativ, nu există nici o raţiune să se introducă cap. V3, cu trimiteri exprese la cererile care sunt de competenţa curţii de apel dacă art. 43 ar fi stabilit competenţa în favoarea curţii de apel şi nu a instanţelor judecătoreşti, prin secţiile comerciale, potrivit competenţei de drept comun.
Pentru toate argumentele arătate mai sus şi prezentate, în alţi termeni, printr-o analiză judicioasă a dispoziţiilor legale incidente, dar şi printr-o interpretare corectă a acestora, soluţia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa este legală, urmând să fie menţinută, iar recursul va fi respins.
| ← CONTRACT DE ANTREPRIZA. NEINDEPLINIREA OBLIGAŢIEI DE PLATA A... | ARBITRAJ. HOTĂRÂRE ARBITRALĂ. ACŢIUNE ÎN ANULARE.... → |
|---|
