OBLIGAŢII BĂNEŞTI. CONTRACT DE ARENDARE. PLATA CU ÎNTÂRZIERE. CLAUZA PENALĂ. NEDETERMINAREA CUANTUMULUI PENALITĂŢILOR DE ÎNTÂRZIERE. CONSECINŢE
| Comentarii |
|
Critica adusă deciziei atacate privind neacordarea penalităţilor de întârziere cu toate că există clauza penală a acestora înscrisă în contract de a suporta „conform legii”- fără să fie cuantificate - este neîntemeiată, instanţa de apel efectuând o judicioasă şi corectă interpretare a clauzei din contract, în concordanţă cu dispoziţiile art. 1066-1069 C. civ.
Astfel fiind şi cum, potrivit art. 1066-1069 C. civ., clauza penală nu se subînţelege ci trebuie menţionată expres în contract şi cuantificată, în lipsa acesteia partea care nu îşi îndeplineşte sau îşi îndeplineşte cu întârziere obligaţia asumată nu poate fi ţinută la plata de penalităţi.
Ca urmare, nu poate fi primit punctul de vedere potrivit căruia penalităţile de întârziere ar fi datorate de drept, „potrivit legii” - în condiţiile în care penalitatea este o sancţiune prestabilită prin acordul de voinţă al părţilor contractante hotărând anticipat asupra daunelor-interese pe care le-ar încerca din cauza neexecutării sau executării cu întârziere a obligaţiilor contractuale asumate.
Cum în cauză părţile nu au convenit asupra cuantumului penalităţilor de întârziere, încălcând astfel dispoziţiile imperative ale art. 1066-1069 C. civ., Curtea urmează să respingă recursul.
(Secţia comercială, decizia nr. 3208 din 15 iunie 2000)
CURTEA
Asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 22 martie 1995 reclamanta S.C. „V. 6” S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „S.C.C.” S.R.L. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 19.104.348 lei cu titlu de datorii neachitate din arendă şi de 18.997.706 lei penalităţi de întârziere calculate până la data de 30 noiembrie 1994 la plata penalităţilor în continuare până la executarea finală, cu cheltuieli de judecată.
La termenul din 24 octombrie 1995, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că înţelege să se judece cu persoana juridică S.C. „S.C.C.” S.R.L. şi nu cu persoana fizică T.S., majorându-şi pretenţiile la suma de 18.992.706 lei datorii neachitate din activitatea de arendă până la data de 16 iunie 1994 şi 276.624 lei datorii neachitate din activitatea de asociere în total 19.274.330 lei şi penalităţi de întârziere în sumă de 18.997.706 lei.
La termenul din 18 iunie 1996 la cererea pârâtului T.S. s-a dispus conexarea dosarului nr. 2667/1996 la dosarul nr. 1183/1995 având ca obiect pretenţii ce derivă din acelaşi contract de arendă nr. 10624 din 16 noiembrie 1990 încheiat cu pârâţii T.S., O.V., T.l. şi A.A.
Urmare conexării celor două dosare, reclamanta şi-a precizat acţiunea solicitând obligarea în solidar a pârâţilor persoane fizice la plata sumei de 14.790.704 lei datorii restante din contractul de arendă şi la 14.790.704 lei penalităţi de întârziere, iar pârâta persoană juridică să fie obligată la plata sumei de 276.624 lei obligaţii rezultând din contractul de asociere (fila 133).
Tribunalul Bucureşti - secţia comercială prin sentinţa civilă nr. 1642 din 1 aprilie 1998 a admis în parte acţiunea conexă precizată formulată de reclamanta S.C. „V. 6” S.A. Bucureşti şi obligă pe pârâţii - persoane fizice, la plata, în solidar, a sumei de 14.362.821 lei datorii restante la contractul de arendă şi respinge cererea privind obligarea acestora la plata penalităţilor de întârziere, ca nefondată.
la act că reclamanta a renunţat la judecata privind pe pârâta S.C. „S.C.C.” S.R.L., din cererea principală.
Obligă pârâţii la 270.000 de lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că în baza contractului de arendă nr. 10624/16 noiembrie 1990 încheiat între reclamant şi pârâţii persoane fizice, li s-a pus la dispoziţie pentru exploatare, R. „D.” din Bucureşti str. U. nr. 87 sector 6, cu obligaţia acestora de a achita lunar sume de bani ce puteau fi renegociate de proprietar - pe care nu le-au achitat în perioada 1992 - 1994, conform probelor administrate în cauză, cu acte şi expertize contabile.
Capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata penalităţilor de întârziere a fost respins datorită impreciziilor contractuale cu privire la această obligaţie a beneficiarilor.
Nemulţumiţi de această hotărâre au declarat apel: reclamanta sub aspectul respingerii capătului de cerere din acţiune privind penalităţile solicitate;
- pârâtul T.S. critică hotărârea pe motivul că s-a încălcat competenţa materială, debitul reţinut nu este cert şi exigibil, iar instanţa nu a pus în discuţia părţilor cererea sa de înscriere în fals, iar
- pârâta A.A. critică hotărârea pe motiv că instanţa nu a pus în discuţia părţilor excepţia ridicată
privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, deoarece administrarea societătii s-a făcut numai de T.S.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia comercială prin decizia nr. 874/14 aprilie 1999 a respins, ca nefondate apelurile declarate de reclamanta S.C. „V. 6” S.A. şi pârâtul T.S. şi a anulat ca netimbrate apelurile declarate de A.A. şi T.l.
împotriva acestei decizii pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs, în termen legal, timbrat şi motivat, reclamanta S.C. „V. 6” S.A. Bucureşti criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât a fost dată cu aplicarea greşită a legii sub aspectul neacordării penalităţilor de întârziere solicitate cu toate că în contract s-a stipulat clauza penală a penalităţilor de întârziere „conform legii” fără să se indice cuantumul acestora.
în consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi în baza art. 314 C.pr.civ. admiterea cererii şi obligarea intimaţilor pârâţi şi la plata în solidar a penalităţilor legale de întârziere în valoare de 14.362.821 lei.
Recursul declarat de reclamantă este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente: Critica adusă deciziei atacate privind neacordarea penalităţilor de întârziere cu toate că
există clauza penală a acestora înscrisă în contract de a suporta „conform legii” - fără să fie cuantificate - este neîntemeiată, instanţa de apel efectuând o judicioasă şi corectă interpretare a clauzei, din contract în concordanţă cu dispoziţiile art. 1066-1069 C. civ.
Astfel fiind şi cum potrivit art. 1066-1069 C. civ., clauza penală nu se subînţelege ci trebuie menţionată expres în contract şi cuantificată, în lipsa acesteia partea care nu-şi îndeplineşte ori îşi îndeplineşte cu întârziere obligaţia asumată nu poate fi ţinută la plata penalităţii.
Ca urmare, nu poate fi primit punctul de vedere potrivit căruia penalităţile de întârziere ar fi datorate pe drept, „conform legii” - în condiţiile în care penalitatea fiind o sancţiune prestabilită prin acordul de voinţă al părţilor contractante hotărând anticipat asupra daunelor-interese pe care le-ar încerca din cauza neexecutării sau executării cu întârziere a obligaţiilor contractuale asumate.
Cum în cauză părţile nu au convenit asupra cuantumului penalităţilor de întârziere, încălcând astfel dispoziţiile imperative ale art. 1066-1069 alin. 1 C. civ., Curtea urmează să respingă recursul reclamantei ca nefondat şi să menţină decizia atacată, ca fiind temeinică şi legală.
OBLIGAŢII BĂNEŞTI. NERESTITUIRE. PROBLEMA ACTUALIZĂRII SUMELOR DATORATE ÎN RAPORT DE INDICELE DE INFLAŢIE (A DOUA SPEŢĂ)
Pârâta trebuie să acopere prejudiciul cauzat prin reţinerea abuzivă a sumelor aflate în contul curent al reclamantei, suportând diferenţa de dobânzi chiar în lipsa convenţiei de depozit, [lipsa-adaug. n., G.R] invocată de pârâtă. în condiţiile în care reclamanta a fost lipsită de beneficiul sumelor blocate abuziv de pârâtă, aceasta datorează şi sporul de inflaţie, pe lângă dobânzile aplicate pentru reţinerile efectuate fără contract de depozit.
(Secţia comercială, decizia nr. 1897 din 6 aprilie 2000
CURTEA
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti - Secţia Comercială, prin sentinţa civilă nr. 462 pronunţată la 4 februarie 1998, a admis în parte acţiunea reclamantei S.C.
„A.” S.R.L. Bucureşti împotriva pârâtei C.B. Bucureşti şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 133.031.609 lei dobânzi şi rata inflaţiei plus 65.977.346 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a deschis la banca pârâtă, în 1992, conturi în lei şi valută.
Aceste conturi, au fost blocate la 7 octombrie 1992, fără ca pârâta să fi avut titlu executor sau să fi înştiinţat societatea reclamantă despre o astfel de măsură.
în urma unei hotărâri judecătoreşti, pârâta a restituit la 12 iulie 1995 o parte din sumă, rămânând neonorată o plată în sumă de 27.022.000 lei, pentru care, pârâta datorează dobânda, penalităţile şi sporul de inflaţie.
în baza unei expertize contabile, s-a reţinut că pârâta datorează reclamantei, dobânzi la vedere pentru perioada 7 octombrie 1992 - 30 iunie 1995 în sumă de 181.131.064 lei şi spor de inflaţie, calculat până în decembrie 1993, în sumă de 351.900.545 lei.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâta B. „R.C.R.” C.B., a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 603 pronunţată la 17 martie 1999.
Această decizie a fost atacată de pârâtă cu recurs.
în motivarea recursului declarat, pârâta susţine că blocarea contului reclamantei, a fost determinată de încasarea unei file C.E.C. emisă de S.C. „P.B.” Târgovişte, fără acoperire, în valoare de 380.000.000 lei sumă pe care, S.C. „A.” S.R.L., alături de emitenta filei C.E.C. s-a obligat să o acopere, însă nu a dat curs acestei obligaţii.
în baza unei hotărâri judecătoreşti, banca a achitat reclamantei suma de 119.439.456 lei, sumă existentă în cont, iar banca nu poate fi obligată la plata de dobânzi pentru contract de depozit,
deoarece nu a existat între părţi un contract de depozit.
Coeficientul de inflaţie nu putea fi aplicat, deoarece banca acordă clienţilor dobânda legală practicată la vedere un spor de inflaţie pentru sumele pe care le administrează în contul clienţilor săi.
De altfel, în calculul dobânzii reale, se include şi sporul de inflaţie.
Recursul declarat de pârâtă nu este fondat.
Instanţele de fond şi apel, au reţinut corect, că blocarea contului reclamantei de către pârâtă nu a fost legală.
Banca pârâtă a recunoscut că printr-o hotărâre judecătorească pronunţată la 12 iulie 1994 a fost obligată să deblocheze contul societăţii reclamante.
Legalitatea convenţiei invocată de pârâtă nu a fost pusă în discuţia părţilor, iar instanţele au reţinut că blocarea contului reclamantei, de către banca pârâtă, a fost o măsură abuzivă.
în aceste împrejurări, cum contul curent de disponibilităţi ai reclamantei nu a mai funcţionat ca atare, din culpa exclusivă a pârâtei.
Aceasta trebuie să acopere prejudiciul cauzat, prin reţinerea abuzivă a sumelor aflate în contul curent al reclamantei, suportând diferenţa de dobânzi chiar în lipsa convenţiei depozit invocate de pârâtă.
în condiţiile în care societatea reclamantă a fost lipsită de beneficiul sumelor blocate abuziv de pârâtă, aceasta datorează şi sporul de inflaţie, pe lângă dobânzile aplicate pentru reţinerile efectuate fără contract de depozit.
NOTĂ
Cele două decizii ale instanţei supreme (Decizia nr. 3208/2000 şi Decizia nr. 1897/ 2000), redate mai sus, ridică trei probleme importante din punct de vedere practic, prin frecvenţa cu care apar în faţa instanţelor de judecată, dar mai ales prin lipsa de unitate a jurisprudenţei, respectiv:
- condiţiile acordării de penalităţi;
- cumulul dobânzilor comerciale cu penalităţile ori cu alt fel de despăgubiri;
- (re)actualizarea valorii creanţelor băneşti, în raport de devalorizarea monedei de plată.
înainte de analiza propriu-zisă a celor două decizii ale instanţei supreme, considerăm necesare unele precizări.
1. Daune-interese compensatorii şi daune-interese moratorii
A. Principiul
Obligaţiile se execută în natură, indiferent de natura acestora, în principiu de bunăvoie (art. 3711 alin. 1 C. pr. civ.), dar şi, în caz de necesitate, pe cale silită (art. 3712 C. pr. civ.).
într-adevăr, creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei (art. 1073 teza I C. civ.), el neputând fi obligat să primească alt lucru decât acela ce i se datoreşte (art. 1100 C. civ.).
în cazul în care, însă, executarea, chiar silită, în natură, nu este sau nu mai este posibilă ori utilă creditorului, acesta are dreptul la despăgubiri din partea debitorului, adică la executarea obligaţiei prin echivalent. Astfel, conform art. 1073 C. civ., când debitorul nu îşi îndeplineşte exact obligaţia faţă de creditor, acesta din urmă are dreptul la dezdăunare, iar art. 1082 C. civ. dispune că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.
Executarea prin echivalent a obligaţiei reprezintă răspunderea civilă contractuală.
Răspunderea civilă contractuală nu poate fi angajată decât dacă:
- debitorul a fost pus în întârziere sau este de drept în întârziere-, într-adevăr, conform art, 1081 C. civ., daunele nu sunt debite decât atunci când debitorul este în întârziere de a îndeplini obligaţia sa, afară numai de cazul când lucrul ce debitorul era obligat de a da sau a face, nu putea fi dat nici făcut decât într-un timp oarecare ce a trecut. în cazul obligaţiilor de a da şi de a face, punerea în întârziere se realizează prin notificare sau prin cerere de chemare în judecată (art. 1079 C. civ.), afară de cazul în care: a) debitorul este de drept în întârziere, respectiv, în cazurile anume determinate de lege; b) când s-a contractat expres că debitorul va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesară notificarea (spre exemplu, în cazul în care în contractul sinalagmatic s-a stipulat un pact comisoriu de gradul IV); c) când obligaţia nu putea fi îndeplinită decât într-un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă (art. 1079 pct. 1-3 C. civ.); d) în cazul în care debitorul a încălcat obligaţia de a nu face (art. 1075 C. civ.);
- sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.
B. Distincţia
Despăgubirile pot fi daune-interese compensatorii, acordate creditorului pentru pagubele create prin neexecutarea, totală sau parţială, a obligaţiei, ori prin executarea necorespunzătoare a acesteia, şi daune-moratorii, acordate creditorului pentru acoperirea pagubelor cauzate prin întârzierea în executarea unei obligaţii contractuale.
Chiar dacă daunele-interese moratorii pot fi calificate, la rigoare, tot daune-interese compensatorii, căci executarea cu întârziere a unei obligaţii este o executare necorespunzătoare a acesteia, reglementările Codului civil disting între daunele-interese compensatorii şi daunele-interese moratorii, şi aceasta pentru necesităţi practice.
Astfel, dacă daunele-interese compensatorii sunt menite a înlocui executarea în natură şi, în consecinţă, ele nu se pot cumula cu aceasta din urmă, daunele moratorii nu înlocuiesc executarea în natură a obligaţiei asumate şi, ca atare, se pot cumula cu aceasta, după cum se pot cumula şi cu daunele-interese compensatorii, când debitorul nu execută contractul în natură sau îl execută cu întârziere.
Pe de altă parte, în cazul obligaţiilor de a da o sumă de bani, daunele-interese nu pot fi concepute, în principiu, decât sub forma daunelor moratorii. Neexecutarea unei obligaţii de a da o sumă de bani nu poate da naştere, în principiu, la daune compensatorii, deoarece daunele compensatorii s-ar identifica cu însuşi obiectul obligaţiei - care poate fi executată oricând în natură - iar creditorul care ar solicita astfel de despăgubiri ar cere în realitate executarea însăşi a obligaţiei. Daunele-interese (despăgubirile) oricum se stabilesc tot sub forma unei sume de bani; executarea prin echivalent, răspunderea contractuală, este menită tocmai a înlocui executarea în natură cu plata unei sume de bani sub formă de despăgubire.
C. Evaluarea
Daunele-interese, compensatorii sau moratorii, pot fi evaluate în trei modalităţi: pe cale judiciară, pe cale legală şi pe cale convenţională. Evaluarea judiciară reprezintă regula, celelalte două tipuri de evaluare constituind excepţiile. în consecinţă, atunci când evaluarea legală ori cea convenţională prezintă lacune de reglementare, se va apela la regulile evaluării judiciare.
Evaluarea judiciară este guvernată de regulile reglementate de art. 1083-1087 C. civ. Cum răspunderea civilă contractuală este o răspundere specială, care derogă de la dreptul comun al răspunderii civile delictuale, aceste reguli prezintă, de fapt, excepţii de la principiile răspunderii civile delictuale. în consecinţă, ambele tipuri de răspundere se conformează aceloraşi principii şi aceloraşi condiţii de aplicare.
Evaluarea judiciară a despăgubirilor în cazul răspunderii contractuale va trebui să ţină cont de faptul că:
- debitorul este exonerat de răspundrea contractuală numai dacă debitorul probează că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, ce nu-i poate fi imputată (art. 1082, teza finală C. civ.) ori din o forţă majoră sau din un caz fortuit (art. 1083 C. civ.); în consecinţă, în materie de răspundere contractuală, debitorul este urmărit de o prezumţie de răspundere, imediat ce a încălcat o obligaţie contractuală, prezumţie care poarte fi răsturnată doar în cazurile prevăzute de art. 1082 şi 1083 C. civ.;
- daunele-interese cuprind atât pierderea efectivă ce creditorul a suferit din neexecutare, cât şi beneficiul nerealizat de acesta prin neexecutarea de către debitor a obligaţiei sale (art. 1084 C. civ.); debitorul răspunde de acoperirea integrală a prejudiciului cauzat creditorului prin încălcarea obligaţiei contractuale;
- cu excepţia cazului de doi, debitorul nu răspunde decât de daunele prevăzute sau previzibile (art. 1085 C. civ.);
- chiar şi în cazul când neexecutarea obligaţiei rezultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei (art. 1086 C. civ.); în cazul încălcării obligaţiei băneşti, când răspunderea este stabilită sub forma dobânzii legale, creditorul este exonerat de sarcina dovedirii legăturii de cauzalitate (art. 1088 alin. 1 C. civ.).
Evaluarea convenţională a daunelor-interese este reglementată, cu caracter de principiu, de art. 1066-1069 şi art. 1087 C. civ. Acest tip de evaluare a despăgubirilor se prezintă sub forma clauzei penale.
Clauza penală este o convenţie, materializată într-o clauză specială în contract ori sub forma unei convenţii separate, prin care părţile contractului stabilesc, în mod anticipat, despăgubirea ce urmează a fi plătită de către partea în culpă în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a uneia din obligaţiile contractuale.
Clauza penală este o compensaţie a daunelor-interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligaţiei principale (art. 1069 alin. 1 C. civ.).
întrucât clauza penală este o convenţie, ea are putere de lege între părţile contractante (art. 969 alin. 1 C. civ.), iar judecătorul nu poate acorda nici mai mult nici mai puţin decât este înscris în clauza penală (art. 1087 C. civ.). Răspunderea sub forma penalităţilor există numai dacă părţile au prevăzut asemenea sancţiuni în contract, prin clauza expresă în acest sens, ori au reglementat penalităţile printr-o convenţie separată.
Clauza penală este o convenţie accesorie faţă de contractul a cărui executare o garantează (art. 1067 C. civ.).
Din modul în care art. 1066 C. civ. formulează definiţia clauzei penale, precum şi din dispoziţiile art. 1068-1969 C. civ. rezultă că aceasta are şi caracterul unei garanţii de executare în natură a obligaţiei. într-adevăr, prin ameninţarea cu plata de penalităţi, în caz de neexecutare a obligaţiei, debitorul este determinat să-şi execute în natură obligaţia.
Creditorul are facultatea de a cere de la debitorul care n-a executat la timp, sau îndeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligaţiei principale (art. 1068 C. civ.), dar el nu poate cere deodată şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale, afară dacă penalitatea nu s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării (art. 1069 alin. 2 C. civ.).
Evaluarea legală a daunelor-interese are în vedere, în principiu, doar obligaţia de a da o sumă de bani.
Conform art. 1088 alin. 1 C. civ., la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Rezultă că despăgubirile pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiilor băneşti sunt evaluate legal, sub forma dobânzii legale.
în obligaţiile civile dobânzile legale, ca daune-interese moratorii, reprezintă limita maximă a compensaţiei pe care o poate obţine creditorul pentru întârzierea de către debitor în executarea obligaţiei sale băneşti7'.
în obligaţiile comerciale băneşti, ca şi în cazul obligaţiilor băneşti ce rezultă din contractul de societate sau dintr-o fidejusiune, cuantumul despăgubirilor este limitat la dobânda legală numai în lipsa unor dispoziţii speciale legale sau contractuale care să stabilească un cuantum mai mare.
Regula instituită de art. 1088 alin. 1 C. civ. impune un regim juridic specific al obligaţiilor băneşti: în timp ce în cazul obligaţiilor de a da un bun (individual determinat ori generic), al obligaţiilor de a face şi al obligaţiilor de a nu face, despăgubirile pot fi acordate numai dacă creditorul face dovada prejudiciului, în cazul obligaţiilor băneşti, creditorul este scutit de dovada prejudiciului, care este predeterminat de lege, sub forma dobânzii legale. Dobânda legală este, în consecinţă, un echivalent predeterminat al daunelor moratorii pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiilor băneşti.
în obligaţiile civile ce au ca obiect plata unei sume de bani, daunele-interese nu sunt debite decât din ziua cererii de chemare în judecată (art. 1088 alin. 2, teza a ll-a C. civ.; textul consacră o excepţie de la regula stabilită în at. 1079 C. civ., conform căruia punerea în întârziere operează prin notificare sau prin cerere de chemare în judecată). Obligaţiile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânzi, însă, din momentul scadenţei lor, fără a fi nevoie de o punere în întârziere în acest scop (art. 43 C. com.)
în mod tradiţional se consideră că daunele-interese moratorii ce se cuvin pentru întârzierea în plata unei sume de bani, nu pot fi stabilite decât sub formă de daune moratorii, prin evaluarea legală (sub formă de dobânzi legale) ori convenţională (sub formă de penalităţi de întârziere).
Dacă însă dobânda legală (sau chiar cea convenţională) nu acoperă integral prejudiciul, pentru că a intervenit o erodare a valorii reale a monedei de plată, astfel că cerinţa acoperirii integrale a prejudiciului nu mai poate fi satisfăcută prin aplicarea dobânzii legale (sau a celei convenţionale), se poate apela la principiile evaluării judiciare, pentru a se acorda creditorului daune compensatorii. Evaluarea judiciară este regulă pentru celelalte tipuri de evaluare şi li se aplică şi acestora din urmă în caz de lacună de reglementare. Pe de altă parte, textul art. 1088 alin. 1 C. civ. este desuet, dovadă că este abandonat de legiuitor. în condiţiile instabilităţii monetare, o astfel de soluţie, ce datează din epoca monedei - aur, este o soluţie injustă pentru creditor.
Condiţia care se pune pentru admisibilitatea daunelor compensatorii în materie de obligaţii băneşti este, desigur, ca creditorul să dovedească existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta debitorului de a nu plăti la timp datoria sa şi erodarea valorii monedei de plată prin inflaţie, întrucât în acest caz, nemaifiind îndeplinite condiţiile art. 1088 alin. 1 C. civ., nici prejudiciul şi nici legătura de cauzalitate nu mai pot fi considerate prezumate. Există unele soluţii jurisprudenţiale în sensul celor de mai sus şi care se regăsesc în practica Curţii Supreme.
2. Accepţiunile noţiunii de dobândă
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (ediţia 1984) defineşte dobânda fie ca pe o sumă de bani care se plăteşte (de obicei în procente) pentru un împrumut bănesc, fie ca pe un câştig, un folos sau un profit; se consideră că acest cuvânt este derivat regresiv din verbui a dobândi.
In doctrina economică, dobânda reprezintă preţul banilor împrumutaţi, plasaţi sau datoraţi în virtutea unei convenţii, a legii sau a unei hotărâri judecătoreşti, echivalentul folosirii temporare a capitalului altuia.
O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, publicată în M. Of. nr. 26/2000, stabileşte, în art. 6, că prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar şi alte prestaţii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului; această încercare de definiţie legală a dobânzii este mai mult economică decât juridică, fapt ce explică, întrucâtva, confuzia terminologică ce apare în cazul art. 5 alin. 1 şi în art. 9 din O.G. nr. 9/2000.
în realitate, din punct de vedere juridic noţiunea de „dobândă” este primitoare de cel puţin două înţelesuri);
- dobânda remuneratorie, ca remuneraţie a capitalului, având natura juridică de fruct civil. Spre exemplu, dobânda are acest înţeles în cazul împrumutului cu dobândă, în operaţiunile de credit, în cazul depozitului remunerat etc.;
- dobânda moratorie, având natură juridică de daună-interes pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti. Dobânda moratorie poate fi stabilită fie convenţional, prin clauză contractuală (sub formă de clauză penală, denumită şi penalitate), fie prin lege, sub formă de dobândă legală, normele cu privire la dobânda legală fiind norme supletive. La dobânda ca daună-interes moratorie se referă art. 1088 C. civ., art. 43 C. com., art. 2 din O.G. nr. 9/2000 etc.
Dobânda remuneratorie se calculează numai până la momentul scadenţei obligaţiei producătoare de dobândă; din momentul scadenţei, în conformitate cu art. 1088 alin. 2 C. civ. şi art. 43 C. com., dobânda remuneratorie se adaugă la capital şi cele două sume, reunite, produc dobânda sancţionatorie (daune-interese moratorii), care în contractul părţilor poate fi stabilită şi sub formă de penalitate de întârziere; ca atare, creditorul nu poate cere, pentru întârziere în plată, şi dobânda remuneratorie, pe lângă dobânda moratorie sau penalităţile de întârziere.
în anumite cazuri se pune problema de a şti ce natură juridică are dobânda, de despăgubire sau de fruct civil? Consecinţele juridice ale unei astfel de calificări sunt importante, întrucât în cazul în care dobânda are natura juridică a unui fruct civil, se pot acorda şi despăgubiri moratorii în completare, în timp ce dacă dobânda are natura juridică de despăgubire, atunci nu se pot acorda şi daune moratorii în completare. Astfel:
a) dacă în contract nu s-a prevăzut, expres sau implicit, o dobândă remuneratorie (ca fruct civil) şi părţile nu au exclus posibilitatea perceperii de dobânzi, atunci pentru întârzierea în plată se aplică dobânda legală;
b) în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală (art. 2, O.G. nr. 9/2000).
Considerăm că, în ambele cazuri (a-b) este vorba de dobânda moratorie (despăgubire), întrucât dobânda ca remuneraţie a capitalului nu se presupune, ci trebuie să fie stabilită prin act scris (art. 5, alin. 2, teza I din O.G. nr. 9/2000). Forma scrisă a clauzei de dobânzi remuneratorii este cerută ad validitatem.
Analiza problemelor ridicate de speţele comentate
A. Condiţiile acordării de penalităţi de întârziere
Clauza penală este o convenţie, iar răspunderea sub forma penalităţilor există numai dacă părţile au prevăzut în contract, prin clauză expresă în acest sens, ori printr-o convenţie separată, penalităţile care vor fi plătite în cazul nerespectării obligaţiilor. Faptul că, în comercial, raporturile juridice contractuale nu sunt întotdeauna îmbrăcate în formă scrisă nu schimbă soluţia, întrucât reglementarea comercială se completează cu cea civilă (art. 1 alin. 1 C. com.), inclusiv cu cea privind existenţa şi validitatea convenţiilor, în general, şi cu cea privind existenţa şi valabilitatea convenţiei de clauză penală, în special.
Jurisprudenţa Curţii Supreme, ca şi a altor instanţe, este unitară în a statua că, în lipsă de clauză specială în contract, penalităţile de întârziere nu pot fi acordate. Astfel, s-a decis ca, „în cazul în care, prin contract, care este legea părţilor, nu s-a prevăzut plata de penalităţi, acestea nu pot fi acordate, întrucât contractul nu poate fi completat de drept cu o clauză penală în acest sens. în lipsa clauzei penale privind plata de penalităţi, debitorul culpabil de întârziere în plată este supus prevederilor art. 43 C. com., potrivit cărora datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua în
care devin exigibile"). Dobânda comercială, plătibilă conform art. 43 C. com. şi conform art.1088 alin. 1, teza finală C. civ., poate fi acordată chiar şi în lipsa clauzei de penalităţi), cu condiţia ca aceasta să fie solicitată de către creditor.
Dacă nu s-a prevăzut în contract, expres sau implicit, o penalitate de întârziere, atunci trebuie să se aplice dobânda legală, cu titlu de despăgubire şi nu dobânda remuneratorie.
Din acest punct de vedere, prima decizie comentată a instanţei supreme (dec. nr. 1897/2000), statuând că debitorul are obligaţia de a suporta diferenţa de dobânzi chiar în lipsa convenţiei de depozit, este eronată, în măsura în care are în vedere dobânda ca remuneraţie a capitalului într-un contract de depozit de bani în conturi bancare. în schimb, cea de-a doua decizie comentată este corectă.
B. Cumulul dobânzilor comerciale cu penalităţile ori cu alt fel de despăgubiri
în cazul obligaţiilor băneşti, dobânzile moratorii nu pot fi cumulate cu penalităţile de întârziere.
S-a văzut mai sus că daunele-interese pentru neexecutarea obligaţiilor băneşti sunt, de principiu, daune moratorii.
De asemenea, s-a văzut că evaluarea convenţională a despăgubirilor sub formă de clauză penală este admisibilă şi în cazul în care prejudiciul constă în simpla întârziere în executarea unei obligaţii. în cazul obligaţiilor băneşti, o astfel de clauză poartă, în mod uzual, denumirea de penalitate de întârziere.
Penalitatea de întârziere reprezintă, prin urmare, clauza penală pentru întârzierea în plată. Penalitatea de întârziere este o dobândă moratorie convenţională. Cum o astfel de penalitate înlocuieşte dobânda legală (văzută drept criteriu predeterminat de evaluare a prejudiciului cauzat prin întârzierea în plată), rezultă că nu se poate cumula penalitatea de întârziere cu dobânda legală. în acest sens este jurisprudenţa Curţii Supreme), după care „potrivit art. 43 C. com. [•..] dobânzile comerciale sunt daune compensatorii pentru sume de bani datorate. [...] faţă de împrejurarea că a cerut dobânzi care i-au fost acordate, reclamanta nu mai este în drept să ceară şi penalităţi, dobânzile comerciale reprezentând daune compensatorii, ca urmare a neplăţii preţului la scadenţă [...]. în lipsa clauzei penale [...], pretenţiile pentru plata penalităţilor sunt neîntemeiate”.
O opinie parţial diferită este exprimată într-o altă decizie de speţă a instanţei supreme), conform căreia [...] „întârzierea în plata preţului fiind sancţionată cu plata de penalităţi, nu se justifică aplicarea şi a dobânzilor solicitate în temeiul art. 43 C. com., atâta timp cât nu s-a făcut dovada că, prin rolul lor de despăgubire, penalităţile nu au acoperit daunele (subl. ns.). [...] Acordarea acestora (a despăgubirilor în completare, n. n.), determinată de culpa debitoarei, este condiţionată, potrivit art. 1086 C. civ., de dovada legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi fapta culpabilă a debitoarei.”
Considerăm întemeiată această din urmă decizie a instanţei supreme. într-adevăr, dacă este inadmisibil ca penalităţile de întârziere să fie cumulate cu dobânzile moratorii, întrucât cele două noţiuni acoperă aceeaşi instituţie, aceea de daune-interese moratorii, este, totuşi, admisibilă acordarea de despăgubiri în completare, cu condiţia probării prejudiciului, precum şi a legăturii de cauzalitate dintre faptul debitorului de a nu-şi plăti la scadenţă datoria şi prejudiciul în plus suferit de creditor. Este cazul, spre exemplu, al prejudiciului suferit de creditor sub forma erodării valorii reale a monedei de plată, datorită inflaţiei. Aceste daune în completare urmează regulile evaluării judiciare, din moment ce evaluarea convenţională sau legală şi-a epuizat soluţiile reglementare.
De notat că art. 1088 C. civ., în materie de obligaţii băneşti, este o excepţie de la regula legăturii de cauzalitate, stabilită de art. 1086 C. civ. Creditorul unei sume de bani nu este ţinut să justifice paguba suferită prin întârziere, şi în consecinţă, nici legătura de cauzalitate. Aceasta pentru că este vorba de o evaluare legală a prejudiciului, şi nu de una judiciară. Cererea creditorului unei sume de bani de despăgubiri în completarea dobânzii moratorii sau, după caz, a penalităţilor de întârziere, se plasează în domeniul evaluării judiciare, în cazul căreia trebuie îndeplinite toate condiţiile răspunderii contractuale pentru a se putea dispune, de către instanţă, repararea prejudiciului, inclusiv cea a legăturii de cauzalitate. Spre exemplu, nu se pot acorda dobânzi bancare, ca despăgubiri în completarea dobânzilor moratorii, pentru că în acest caz nu se poate proba legătura de cauzalitate între prejudiciul invocat (plata de dobânzi bancare pentru creditele contractate pentru asigurarea de disponibilităţi) şi fapta ilicită a debitorului de a nu-şi plăti la timp datoria: într-adevăr, creditele bancare respective pot fi luate şi cu alt scop iar disponibilităţile pot fi asigurate şi din alte surse.
Soluţia admisibilităţii acordării de despăgubiri în completarea dobânzilor moratorii (ori, după caz, a penalităţilor de întârziere), nu este contrazisă de regula înscrisă în art. 1087 C. civ., întrucât, în cazul obligaţiilor băneşti penalitatea are în vedere numai întârzierea în plată, nu şi neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei principale. Daunele în completare reprezintă tocmai daune ce sunt menite a compensa prejudiciul suferit prin erodarea valorii monedei de plată, adică sunt daune compensatorii. Or, conform art. 1069 alin. 2 C. civ., creditorul poate cere deodată şi penalitatea de întârziere, şi obiectul obligaţiei principale, şi, în consecinţă se poate cumula penalitatea de întârziere (sau în lipsă, dobânda moratorie) cu daunele compensatorii. Pentru că daunele moratorii nu înlocuiesc executarea în natură a obligaţiei asumate, acestea se pot cumula cu executarea în natură, după cum se pot cumula şi cu daunele-interese compensatorii.
Este admisibilă, în consecinţă, acordarea de despăgubiri în completarea penalităţilor de întârziere (sau în lipsă, a dobânzilor moratorii), mai ales în cazul devalorizării monedei
de plată.
Din acest punct de vedere soluţia instanţei supreme din decizia comentată (decizia nr. 1897/2000), conform căreia „debitoarea datorează şi sporul de inflaţie, pe lângă dobânzile aplicate pentru reţinerile efectuate fără contract de depozit” este corectă.
C. Actualizarea valorii creanţelor băneşti
Compensarea prejudiciului suferit de creditorul unei sume de bani prin erodarea valorii reale a monedei de plată este admisibilă în prezent, instituţia (denumită actualizare) fiind reglementată atât în Codul de procedură civilă, cât şi în O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată. Ambele acte normative pun la baza operaţiunii de actualizare criteriul indicelui de inflaţie şi al cursului de schimb al monedei de plată.
Astfel, conform art. 3712 alin. 2 C. pr. civ., în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii. Conform art. 3712 alin. 3 C. pr. civ., dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei stabilite în bani, indiferent de natura ei, se va proceda şi la actualizarea ei. în cazul în care titlul executoriu nu conţine nici un criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcţie de cursul monedei în care se face plata, determinat la data plăţii efective a obligaţiei cupinse în titlul executoriu.
De asemenea, O.G. nr. 5/2001, prin dispoziţiile art. 1 alin. 2, statuează că creanţele băneşti certe, lichide şi exigibile, asumate prin act scris şi însuşite de părţi, precum şi dobânzile, majorările sau penalităţile datorate potrivit legii se actualizează în raport cu rata inflaţiei aplicabilă la data plăţii efective.
Principiul ce stă la baza instituţiei actualizării valorii creanţei băneşti este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de debitor prin neplata la termen a datoriei sale băneşti (art. 1084 C. civ.). Noţiunea de „pierdere efectivă” (damnum emergens) la care se referă art. 1084 C. civ. are în vedere şi pierderea suferită de creditor prin erodarea
valorii reale a monedei de plată, proces la care creanţa este supusă din vina debitorului, care întârzie plata creanţei. Acest prejudiciu este supus procedurii actualizării.
Art. 3712 alin. 3 C. pr. civ. (text introdus în C. pr. civ. cu ocazia modificării acestuia prin O.U.G. nr. 59/2001 şi care reglementează actualizarea creanţei în funcţie, printre altele, şi de rata inflaţiei) derogă de la principiul că daunele moratorii pentru neexecutarea unei obligaţii băneşti sunt supuse numai evaluării legale. Daunele interese pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor băneşti pot fi stabilite şi extrajudiciar, în faza administrativ-execuţională a procesului civil, de către executorul judecătoresc. Reglementarea instituţiei actualizării a fost anticipată de jurisprudenţă. Astfel, într-o decizie din 1999, Curtea Supremă a decis în mod judicios ca „prin faptul că pârâta beneficiară nu a efectuat plata la scadenţă, echilibrul contractual nu s-a mai păstrat [subl. n.], prestatoarea fiind prejudiciată prin devalorizarea leului corespunzător indicelui de inflaţie. Respingerea cererii de reactualizare a preţului de către instanţele de fond pe considerentul că părţile nu au prevăzut o asemenea posibilitate în contract este criticabilă. Aceasta întrucât nu suhtem [subl. n., G.P.] în prezenţa unei sancţiuni pentru neîndeplinirea unei prestaţii contractuale, cum ar fi clauza de penalităţi, ci a unei reactualizări a preţului [subl. n., G.P.] convenit la data încheierii contractului, respectiv de stabilire a valorii prestaţiilor reclamantei la data plăţii efective de către beneficiară. Dobânzile prevăzute de art. 43 C. com. plăţii efective de către beneficiară. Dobânzile prevăzute de art. 43 C. com. privesc sancţionarea întârzierii plăţii şi nu se confundă cu preţul prestaţiilor actualizatef [s.n., Gh.P.].
Şi decizia comentată în prezenta notă, dec. civ. nr. 1897/2000 a CSJ (decizie anterioară reglementării legale a instituţiei actualizării), se înscrie în această linie, fapt pentru care o considerăm corectă din punctul de vedere al admisibilităţii actualizării creanţei.
| ← PRIVATIZARE PRIN VÂNZARE DE ACŢIUNI. LITIGII. COMPETENŢĂ | LUCRĂRI DE CONSTRUCŢII. PREŢ. DATA ÎNCEPERII PRESCRIPŢIEI → |
|---|
