Ipotecă convenţională. Natura obligaţiei garantului ipotecar. Deosebire faţă de fideiusiune
| Comentarii |
|
Garanţii ipotecari nu au calitatea de codebitori ca să răspundă, conform art. 42 alin. 1 C. com., solidar cu societatea comercială care a primit creditul şi nici calitatea de fideiusori, pentru a răspunde solidar, conform art. 42 alin. 2 C. com. Ei nu pot fi consideraţi fideiusori, în primul rând pentru că, în conformitate cu art. 1656 C. civ., fideiusiunea trebuie să fie expresă, iar în al doilea rând pentru că între cele două feluri de garanţie există deosebiri esenţiale, aşa cum rezultă din art. 1652-1684 şi, respectiv, 1746-1814 C. civ., iar mai importantă fiind aceea că în cazul ipotecii convenţionale creditorul are un drept real accesoriu asupra unui bun imobil determinat şi pe care îl poate urmări silit pentru realizarea creanţei sale pe când în cazul fideiusiunii, care este o garanţie personală, creditorul poate urmări întreaga avere a fideiusorului, conform dreptului comun.
(Secţia comercială, decizia nr. 3463 din 5 iunie 2001)
CURTEA,
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 830/CA din 20 octombrie 1999, Tribunalul Hunedoara a admis în parte acţiunea reclamantei B. S.A. Filiala Orăştie şi a obligat pârâta S.C. „C. & D. R.A.” S.R.L. Orăştie să-i plătească 29.339.685 lei, din care 10.780.000 lei reprezintă credit restant iar 18.559.685 lei dobânzi, cu dobânzile aferente în continuare până la achitare, plus 3.596.117 lei cheltuieli de judecată.
Faţă de garanţii ipotecari I.A., F.S., E.I., P.Ş. şi P.M. acţiunea a fost respinsă, iar reclamanta a fost obligată să le plătească 1.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Apelurile declarate de reclamantă şi de către pârâtă au fost respinse de către Curtea de Apel Alba lulia, prin decizia civilă nr. 311/A din 5 aprilie 2000.
împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanta „B.” S.A. prin lichidatorul S.C. „R.V.A.” S.A. şi pârâta S.C. „C & D. R. A.“ S.R.L.
Reclamanta în recursul său a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 11 C. pr. civ. şi a susţinut, în esenţă, că în mod greşit acţiunea a fost respinsă faţă de garanţii ipotecari deşi aceştia au garantat societatea comercială şi în baza art. 1041
C. civ. şi art. 42 C. com. devin de drept codebitori care răspund solidar cu debitorul principal, precum şi că în mod greşit obligarea pârâtei la dobânzi a fost numai pentru suma de 18.559.685 lei calculată de expertiză până la 28 februarie 1997, în loc de 35.105.778 lei dobânzi calculate până la 23 mai 1997.
Criticile reclamantei sunt nefondate.
Garanţii ipotecari nu au calitatea de codebitori ca să răspundă conform art. 42 alin. 1 C. com. solidar cu societatea comercială care a primit creditul şi nici calitatea de fideiusori, pentru a răspunde solidar conform art. 42 alin. 2 C. com., în primul rând pentru că în conformitate cu art. 1656 C. civ. fideiusiunea trebuie să fie expresă, ceea ce în speţă nu există, iar în al doilea rând, pentru că între cele două feluri de garanţie există deosebiri esenţiale, aşa cum sunt ele prevăzute în art. 1652-1684 şi respectiv, 1745-1814 C. civ., cea mai importantă fiind aceea că în cazul ipotecii convenţionale, cum este cazul în speţă, creditorul are un drept real accesoriu asupra unui bun imobil determinat şi pe care-l poate urmări silit pentru realizarea creanţei sale, pe când în cazul fideiusiunii, care este o garanţie personală, creditorul poate urmări întreaga avere a fideiusorului conform dreptului comun, în afară de faptul că fideiusorul poate opune creditorului excepţiile beneficiului de discuţiune şi beneficiului de diviziune, pe care însă nu le poate opune garantul ipotecar.
în raport de cele arătate se constată că în mod legal şi temeinic instanţele de fond şi de apel nu au admis obligarea în solidar la întregul debit al societăţii comerciale, ei urmând să răspundă fiecare, în temeiul contractului de ipotecă, cu imobilul ipotecat şi care este supus executării silite în cadrul legii.
Nici a doua critică a recurentei-reclamante nu este întemeiată, pentru că instanţa de fond a dispus şi continuarea până la plata integrală a debitului şi când acest fapt va avea loc se va calcula şi totalul dobânzilor datorate de pârâtă.
Pârâta a declarat recurs în termen însă nu l-a motivat şi nuaachitat taxa judiciară de 1.196.087lei şi timbrul judiciar de 30.000 lei, astfel că recursul va fi anulat ca netimbrat.
| ← Majorarea capitalului social. Drept de preferinţă al vechilor... | Contract de transport feroviar. Răspunderea cărăuşului.... → |
|---|
