CSJ. Decizia nr. 1074/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1074/2003
Dosar nr. 7381/2001
Şedinţa publică din 20 februarie 2003
Deliberând asupra recursurilor de faţă,
Prin cererea înregistrată sub nr. 5187 din 26 iunie 2000, reclamanta S.C. S. S.A. a solicitat obligarea pârâtelor Fondul Proprietăţii de Stat şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 800.000.000 lei despăgubire, reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului suferit de reclamantă prin restituirea în natură către fostul proprietar al vilei S. situată în Sinaia, jud. Prahova. Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că vila S. a fost restituită foştilor proprietari, în natură, prin sentinţa civilă nr. 6202/1997 a Judecătoriei Câmpina. Reclamanta îşi întemeiază cererea de despăgubire pe dispoziţiile art. 32.4 pct. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 99/1999, ulterior, invocând dispoziţiile art. 969, 970, 998 şi 999 C. civ., precum şi art. 1341 şi 1344 C. civ.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 574 din 13 aprilie 2001, a admis în parte, acţiunea reclamantei, a obligat pe pârâte, în solidar, la plata sumei de 1.218.097.000 lei valoare contabilă calculată, conform HG nr. 983/1998 şi 40.556.940 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că vila S. a fost revendicată şi s-a dispus restituirea ei către foştii proprietari prin sentinţa civilă nr. 6202 din 23 decembrie 1997, iar aceştia au vândut imobilul către o terţă persoană la preţul de 7.127.085.250 lei.
Prejudiciul efectiv suferit de reclamantă este valoarea din contabilitate actualizată, conform inflaţiei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtele.
Reclamanta consideră că valoarea despăgubirii ce i se cuvine este preţul la care a fost vândut imobilul.
Pârâta, Direcţia Finanţelor Publice, susţine că a fost obligată greşit la plata în solidar cu A.P.A.P.S. a despăgubirii, întrucât nu are nici o obligaţie, nefiind parte în nici un raport juridic cu privire la imobil, nici la privatizare, nici la vânzare sau revendicare.
Pârâta A.P.A.P.S. invocă excepţia necompetenţei materiale şi a prescripţiei speciale de 3 luni şi arată că hotărârea pronunţată în revendicare nu îi este opozabilă deoarece nu a fost parte în acel proces.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia civilă nr. 917 din 17 iulie 2001, a admis apelul pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice, a schimbat în parte sentinţa şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată, faţă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice. Au fost menţinute restul dispoziţiilor şi s-au respins, ca nefondate, apelurile reclamantei şi al A.P.A.P.S.
Apelul reclamantei a fost respins întrucât s-a considerat că despăgubirile se datorează în baza HG nr. 193/1998, respectiv, valoarea contabilă actualizată a imobilului, ceea ce a şi fost acordat, conform expertizei.
Apelul pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova a fost admis apreciindu-se că, în mod greşit, a fost obligată, în solidar cu celelalte pârâte, la plata despăgubirilor, atâta timp cât numai proprietarul activului trebuie să răspundă pentru pierderea bunului supus privatizării, iar proprietarul este A.P.A.P.S.
Apelul pârâtei A.P.A.P.S. a fost respins, considerându-se că excepţiile invocate nu sunt întemeiate. În privinţa excepţiei de necompetenţă materială, s-a apreciat că litigiul este unul comercial de drept comun de competenţa tribunalului, iar, referitor la excepţia prescripţiei, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că prescripţia specială nu se aplică în cazul obligaţiei de despăgubire care reprezintă o extensie a obligaţiei de evicţiune din dreptul comun.
Nici faptul că pârâta A.P.A.P.S. nu a figurat ca parte în procesul în care reclamanta a pierdut vila S. nu a fost considerat ca relevant deoarece proprietarul vilei la acea dată era reclamanta şi nu se cunoştea soarta procesului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta A.P.A.P.S.
Reclamanta critică Decizia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ. şi susţine că, în mod greşit, a fost stabilită valoarea imobilului ca valoarea din evidenţele contabile când, în realitate, despăgubirea trebuia să fie egală cu preţul real de pe piaţă, respectiv 7.127.085.250 lei cât s-a şi obţinut pe piaţa liberă. La data de 15 iulie 2002, recurenta şi-a restrâns pretenţiile la 3.008.596.000 lei.
Pârâta A.P.A.P.S. invocă în recursul său motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ. arătând că, în cauză, se aplică dispoziţiile art. 324 pct. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 99/1999 care stabileşte că litigiul era de competenţa Curţii de Apel.
Este reiterată şi critica privind neaplicarea prescripţiei speciale de 3 luni prevăzută de art. 3228 din Legea nr. 99/1999, susţinându-se că acţiunea era prescrisă întrucât se atacă o operaţiune sau un act de privatizare.
Motivele de recurs au fost dezvoltate şi s-a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi se pretinde că doar cumpărătorul evins avea calitatea procesuală de a pune în discuţie producerea unui prejudiciu, şi acesta este A. P. Sinaia, nu reclamanta.
Analizând recursurile, Curtea apreciază, ca întemeiat, recursul reclamantei şi, nefondat, recursul pârâtei pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul reclamantei, se constată că aceasta tinde a obţine o justă despăgubire pentru imobilul pe care l-a dobândit ca activ prin privatizare.
Răspunderea vânzătorului pentru evicţiune operează de drept, conform art. 1337 C. civ. părţile putând să adauge, să micşoreze sau să şteargă obligaţia potrivit art. 1338 C. civ.
Părţile din contractul încheiat la 31 martie 1995 nu au făcut nici o referire la această obligaţie, ceea ce înseamnă că operează regula generală de răspundere integrală pentru evicţiune.
Legea stabileşte, de asemenea, ce include despăgubirea pentru caz de evicţiune în art. 1341 C. civ., astfel, la pct. 1 este prevăzut preţul, iar la art. 4 daune interese, ceea ce s-a şi cerut în cauză – preţul actualizat.
În ceea ce priveşte modul de calcul al preţului, instanţele au pornit corect de la valoarea din contabilitate, potrivit HG nr. 193/1998 dar justa despăgubire trebuie să includă şi actualizarea, conform coeficientului de reevaluare a construcţiilor şi terenurilor prevăzut de HG nr. 983/1999, tocmai pentru a asigura aplicarea exactă a dispoziţiilor art. 1341 C. civ.
Această valoare a fost deja calculată de expertiza dispusă la fond şi reprezintă valoarea la care reclamanta şi-a restrâns pretenţiile în recurs şi a timbrat, respectiv 3.008.596.000 lei.
Urmează a fi admis recursul reclamantei şi se va modifica Decizia, în sensul că admiţându-se apelul reclamantei, va fi schimbată, în parte, sentinţa de fond şi va fi obligată pârâta A.P.A.P.S. să plătească reclamantei suma de 3.068.596.000 lei despăgubiri.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. va fi obligată aceeaşi pârâtă şi la plata sumei de 108.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale reprezentând taxe judiciare, onorarii de avocaţi şi de expert.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei, se constată că nici una din excepţiile invocate de aceasta nu sunt întemeiate.
În cauză nu este atacată o operaţiune de privatizare, ci se cer despăgubiri ca urmare a evicţiunii, aşa încât, corect, instanţele au considerat litigiul ca fiind unul comercial de drept comun care este de competenţa tribunalului şi nu a curţii de apel, cum pretinde recurenta pârâtă A.P.A.P.S.
Aşadar, corect nu au fost aplicate nici dispoziţiile art. 324 pct. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 99/1999 privind competenţa materială specială şi nici art. 3228 din Legea nr. 99/1999 privind prescripţia specială, excepţiile fiind respinse întemeiat.
În ceea ce priveşte celelalte motive de recurs invocate prin dezvoltarea motivelor iniţiale, se constată că acestea sunt depuse tardiv, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 303 pct. 1 C. proc. civ., aceste noi motive nu pot fi analizate.
Chiar dacă am considera excepţia lipsei calităţii procesuale active ca fiind de ordine publică, se constată că scopul pentru care s-a constituit A.P.S. Sinaia este cumpărarea de acţiuni pentru şi în interesul S.C. S. în procesul de privatizare, astfel că intervenţia evicţiunii, ulterior desfiinţării A.P.S. Sinaia, atrage de drept calitatea procesuală activă a reclamantei în procesul de despăgubiri pentru evicţiune.
Pentru aceste considerente se va respinge, ca nefondat, recursul pârâtei A.P.A.P.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.P.A.P.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 917 din 17 iulie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Admite recursul declarat de reclamanta S.C. S. S.A. Sinaia împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică, în parte, Decizia nr. 917 din 17 iulie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, în sensul că admite apelul reclamantei şi schimbă, în parte, sentinţa nr. 574 din 13 aprilie 2001 a Tribunalului Prahova. Obligă A.P.A.P.S. Bucureşti să plătească reclamantei suma de 3.008.596.000 lei despăgubiri şi 108.000.000 lei cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
Menţine restul dispoziţiilor din apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 20 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1073/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1076/2003. Comercial → |
|---|
