CSJ. Decizia nr. 1122/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1122/2003
Dosar nr. 1722/2002
Şedinţa publică din 21 februarie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă 826 din 25 iunie 1999, Tribunalul Bucureşti a respins contestaţia la executare formulată de contestatoarea SC P.H. SA, în contradictoriu cu SC B.A. SA, privind formele de executare ce fac obiectul dosarului de executare nr. 1521/1998.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, prin cererea de executare silită, SC B.A. SA a solicitat executarea bunurilor mobile ale debitoarei pentru suma de 1.377.319 dolari S.U.A., rezultată din convenţiile 661/1992 şi 253/1993 şi care, prin OG nr. 43/1997, au devenit titluri executorii.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă 180 A din 5 aprilie 2000, a admis apelul declarat de contestatoare, în contradictoriu cu SC B.A. SA şi A.V.A.B., a schimbat sentinţa atacată, în sensul admiterii contestaţiei la executare şi anulării formelor de executare.
S-a reţinut că în urma expertizei efectuate, SC P.H. SA nu este debitoare faţă de SC B.A. SA, aceasta din urmă având o datorie de 1.334.469.019 lei.
În urma recursului declarat împotriva deciziei sus menţionate, Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia 5354 din 3 noiembrie 2000, a admis cererea intimatei A.V.A.B., a casat hotărârea curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecare, considerând că declanşarea procedurii lichidării judiciare impunea analiza cererii prin care s-a solicitat suspendarea judecăţii, iar expertiza, în baza căreia s-a stabilit valoarea debitului, trebuia comunicat SC B.A. SA sau A.V.A.B.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă 1528 din 7 decembrie 2001, a admis apelul SC P.H. SA, a schimbat în tot sentinţa şi, admiţând contestaţia la executare, a anulat formele întocmite de executorul judecătoresc.
Instanţa de apel a considerat că debitul pretins de SC B.A. SA nu există, situaţie confirmată de cele trei rapoarte de expertiză, astfel încât iniţierea executării imobiliare împotriva debitoarei nu poate fi şi susţinută.
Împotriva deciziei astfel pronunţată, SC B.A. SA – R. şi A.V.A.B. au declarat recurs la data de 12 iunie 2002 şi, respectiv, 18 iunie 2002.
SC B.A. SA – R. susţine că instanţa de apel a interpretat greşit probele. Convenţiile din 1992 şi 1993 au impus băncii garantarea unor trate în valoare de 4.439.665,26 dolari S.U.A. în favoarea băncii externe, A.B.N. A.B.N.V. Amsterdam, prin care s-au achitat importurile efectuate de contestatoare, în condiţiile reglementate de Norma B.N.R. nr 1782 din 19 noiembrie 1991.
În mod greşit, instanţa de apel a reţinut, ca singură obligaţie a debitoarei, asigurarea cu 30 zile înainte de scadenţă a echivalentului în lei a tratelor, după cum greşit s-a considerat că riscul diferenţei de curs valutar aparţine garantului, respectiv, băncii.
A.V.A.B., în recursul declarat, susţine că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., în sensul de a dispune efectuarea unei noi expertize şi a considerat greşit că cele două contracte nu constituie titluri executorii, excedând dispoziţiile OUG nr. 43/1997.
Recursurile sunt fondate şi vor fi admise pentru considerentele ce se vor expune.
Prin convenţiile nr. 661/1992 şi nr. 253/1993, SC B.A. SA garanta achitarea importurilor făcute de SC P.H. SA, care s-au plătit prin banca externă A.B.N. A.B.N.V. Amsterdam.
La data de 18 august 1998, SC P.H. SA a efectuat ultima plată către bancă, rămânând de achitat suma de 1.013.751,31 dolari S.U.A., la care se adaugă dobânda.
Potrivit art. 3 al Convenţiei nr. 661/1992, societatea garantată avea obligaţia de a rambursa băncii contravaloarea în devize a tratelor achitate de bancă la extern, iar art. 4 al aceleiaşi convenţii obliga societatea comercială garantată să asigure depozitele în lei pentru obţinerea valutei necesare rambursării ratelor şi dobânzilor.
În lipsa posibilităţilor de procurare a valutei de către societate, banca a plătit din resurse proprii, în calitate de garant, tratele scadente, fără a–i fi restituită integral suma plătită.
Prin Norma B.N.R. nr. 1782/1991 (art. 9) s-a stabilit obligaţia echilibrării pe piaţa valutară interbancară, în cadrul şedinţelor de stabilire a cursului de schimb al leului, a sumelor în valută, necesare plăţilor scadente în contul clienţilor, neacoperite din resurse proprii. Lipsa valutei disponibile a determinat banca să cumpere valută în numele debitorului ei, care era ţinut să ramburseze contravaloarea tratelor achitate la extern.
Fără a asigura depozitele în lei cu 30 zile înainte de data scadenţei, pentru obţinerea valutei necesare rambursării ratelor şi dobânzilor, debitoarea a încălcat dispoziţiilor art. 4 din Convenţia nr. 661/1992.
De altfel, şi art. 3 din Convenţia nr. 253/1993, prevedea expres că SC P.H. SA se obligă să achite băncii ratele scadente şi dobânzile aferente.
Este adevărat că lipsa disponibilităţilor valutare, la un moment dat, a determinat ca banca garantă să plătească tratele scadente din resurse proprii, pentru a fi, însă, desdăunată de clientul său, potrivit acordului de voinţă al părţilor. De altfel, riscul contractual – privind diferenţa de curs valutar - nu putea aparţine băncii garante, care trebuia să primească contravaloarea tratelor achitate în calitate de garant.
În privinţa schimbării esenţiale a împrejurărilor avute în vedere de părţi la momentul încheierii convenţiilor, se impun precizări.
Teoria impreviziunii (rebus sic stantibus) trebuie recunoscută, în măsura în care obligaţia contractuală nu mai este susceptibilă de executare, când împrejurări în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată în contract. Se apreciază astfel, dacă obligaţia a pierdut identitatea, verificând dacă modificarea circumstanţelor nu a fost integrată în riscul contractual. Variaţia circumstanţelor, şi de aici noile sarcini ce afectează executarea, fac parte, mai degrabă, din riscul contractului, pe care-l suportă debitorul obligaţiei de executat, în lipsa unei dispoziţii contrare.
Chiar dacă relaţia între risc şi impreviziune este imprecisă, considerându-se modificarea circumstanţelor ca exclusă din sfera riscului, reparaţia este determinată prin interpretarea convenţiei, în funcţie de natura contractului.
Cel de-al doilea recurs este în egală măsură fondat, în consideraţia înlăturării caracterului de titlu executoriu al contractelor, dar şi al nerespectării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Fără a aduce atingere principiului tempus regit actum, OUG nr. 43/1997, prin art. 5, a stabilit puterea de titlu executoriu al contractelor încheiate de SC B.A. SA, pentru creditele şi dobânzile ce intră sub incidenţa ordonanţei.
Avalizarea tratelor constituie o formă de creditare, prin care se garantează plata furnizorilor externi, determinând astfel caracterul executoriu al titlului.
Pe de altă parte, în art. 9 din Legea nr. 409/2001, se prevede că, pe data preluării de către A.V.A.B. a activelor bancare, contractele de credit ajunse la scadenţă, constituie de drept titlu executoriu, fără să mai fie necesară învestirea cu formulă executorie.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va admite recursurile declarate împotriva deciziei nr. 1528 din 7 decembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinţei civile 826 din 25 iunie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de A.V.A.B. Bucureşti şi SC B.A. SA – R.B. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1528 din 7 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul SC P.H. SA Bucureşti, ca nefondat, declarat împotriva sentinţa civile nr. 826 din 25 iunie 1999 a Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 21 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1121/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 1123/2003. Comercial → |
|---|
