CSJ. Decizia nr. 1917/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1917/2003
Dosar nr. 8258/2001
Şedinţa publică din 27 martie 2003
Deliberând asupra recursurilor de faţă,
Prin cererea înregistrată sub nr. 5998 din 12 septembrie 2000, reclamanta SC T. SA Titu a solicitat obligarea pârâtei SC E. SA – SD Târgovişte la plata sumei de 3.536 dolari S.U.A., în echivalent lei, la data introducerii acţiunii, respectiv 83.690.048 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând chirie pentru perioada 1 aprilie 1999 – 12 septembrie 2000, cât şi stabilirea indemnizaţiei lunare pentru folosirea în continuare a terenului şi construcţiei, proprietatea reclamantei, folosite de pârâtă.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că pârâta ocupă o încăpere în suprafaţă de 20 mp, în care se află transformatorul şi echipamentul electric necesar acestuia, cât şi terenul aferent de 44 mp, iar potrivit art. 53 şi 54 din OUG nr. 63/1998, titularii autorizaţiei de înfiinţare şi funcţionare a capacităţilor de producere şi distribuţie a energiei electrice beneficiază de dreptul de uz şi de servitute asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate privată ale altor persoane fizice sau juridice, în condiţiile stabilite prin acordul părţilor cu privire la despăgubirile şi indemnizaţia ce trebuie acordate proprietarului.
Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa nr. 409 din 20 aprilie 2001, a admis, în parte acţiunea reclamantei, a obligat-o pe pârâtă la 546,43 dolari S.U.A., în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, conform OUG nr. 63/1998, pentru perioada 1 aprilie 1999 – 20 septembrie 2000.
A fost stabilită o indemnizaţie lunară de 30,93 dolari S.U.A. şi obligată pârâta la plata sumei de 216,51 dolari S.U.A., în lei la data plăţii, ca indemnizaţie pentru perioada 20 septembrie 2000 – 20 aprilie 2001, cât şi, în continuare, după pronunţarea sentinţei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că se aplică dispoziţiile art. 53 şi 54 din OUG nr. 63/1998, iar preţul indemnizaţiei pentru existenţa instalaţiilor energetice, dacă nu a fost stabilit prin acordul părţilor, va fi decis de instanţă.
Au fost înlăturate apărările pârâtei cu privire la dreptul real de folosinţă gratuită sau la caracterul public al terenului, constatându-se că dreptul de proprietate al reclamantei a fost recunoscut încă din 1993.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâta.
Reclamanta susţine că, în mod greşit, instanţa de fond nu a acordat despăgubirile aferente lipsei de folosinţă a clădirii în care era amplasat transformatorul, contrar dispoziţiilor art. 53 şi 54 din OUG nr. 63/1998.
Se apreciază că se datorau despăgubiri şi pentru terenul aferent căii de acces până la transformator, iar cuantumul despăgubirilor este greşit, deoarece trebuiau folosite preţurile practicate pe piaţa liberă la închirierea terenurilor şi nu tariful de concesiune practicat de Consiliul Local Titu.
Apelul pârâtei vizează: necompetenţa materială a tribunalului, susţinându-se că litigiul este civil şi nu comercial; lipsa unui contract de închiriere; caracterul de utilitate publică al bunurilor (transformatorul şi echipamentele); greşita includere a transformatorului şi a clădirii în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între F.P.S. şi reclamantă; cât şi faptul că reclamanta nu a făcut dovada prejudiciului, mai ales că, pentru acest teren, nu plăteşte impozit, potrivit Legii nr. 27/1997.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 941 din 21 august 2001, a respins, ca nefondate, apelurile, reţinând că au fost respectate dispoziţiile art. 53 alin. (3) - (5) din OUG nr. 63/1998, care stabilesc drepturile proprietarului al cărui teren este afectat de servitutea pentru capacităţi energetice, că nu se acordă despăgubiri pentru construcţii, iar calculul despăgubirilor este corect, având în vedere suprafaţa de teren aferentă postului de transformare de 20 mp, pe care este amplasată construcţia, cât şi suprafaţa de 44 mp, reprezentând suprafaţa de teren de la construcţie la stâlpii de beton.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a apreciat că taxele de concesiune, stabilite prin Decizia Consiliului Local Titu nr. 19 din 8 iulie 1993, reprezintă preţul chiriei practicate în zona Titu.
Apelul pârâtei a fost respins, considerându-se că lipsa unui contract de închiriere nu poate duce la neacordarea despăgubirilor, deoarece acestea se datorează în baza legii; terenul şi construcţiile aferente transformatorului nu pot fi caracterizate ca bunuri de utilitate publică, neregăsindu-se în anexa la Legea nr. 213/1998 şi, întrucât art. 5 din OUG 63/1998, care prevede că suprafaţa de teren, reprezentând fundaţia stâlpilor, este bun public, nu se aplică în cauză, neexistând ipoteza acestui text de lege.
Dreptul de proprietate al reclamantei este recunoscut şi necontestat de pârâtă sau de altă persoană; faptul că transformatorul electric şi construcţia au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni este nerelevant. Criticile legate de aceste aspecte au fost considerate neîntemeiate.
Nici nedovedirea prejudiciului nu este considerată ca reprezentând o critică justificată, deoarece despăgubirile se acordă în baza legii, prejudiciul fiind prezumat.
Decizia a fost atacată cu recurs de către ambele părţi.
Reclamanta invocă motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând, că în mod greşit, nu au fost acordate despăgubiri şi pentru construcţia în care se află transformatorul şi, de asemenea, despăgubirile au fost calculate greşit, neaplicându-se preţul practicat pe piaţa liberă, ci cel stabilit prin Decizia Consiliului Local Titu nr. 19/1993.
În recursul său, pârâta invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., susţinând că atât terenul, cât şi clădirea în care se află transformatorul au avut ca destinaţie realizarea unui serviciu public de distribuire a energiei electrice în oraşul Titu, anterior apariţiei reglementării privind energia electrică şi termică prin OUG nr. 63 din 30 decembrie 1998, care nu retroactivează, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 53 din acest act normativ, ele urmând a se aplica capacităţilor ce se vor executa după apariţia OUG nr. 63/1998, astfel cum prevede chiar textul art. 44 alin. (1) şi (2) din acest act normativ.
Recurenta-pârâtă susţine că nu există un contract de închiriere şi că ea beneficiază de un drept de servitute legală, potrivit art. 54 din OUG nr. 63/1998.
Se arată că, în mod greşit, nu s-a ţinut seama de faptul că terenul este de interes public şi construcţia transformatorului a fost realizată de statul român.
Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul reclamantei, se reţine că a fost corect aplicată dispoziţia legală din art. 53 alin. (3) – (5) din OUG nr. 63/1998, doar la teren, aceasta nereglementând şi ipoteza construcţiilor afectate de amplasarea unor capacităţi energetice.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanţele au aplicat corect preţul stabilit prin Decizia Consiliului Local Titu nr. 19/1993, ca fiind preţul recunoscut de autorităţi în zona respectivă.
Recursul pârâtei vizează, în primul rând, aplicabilitatea reglementării din art. 53 al OUG nr. 63 din 30 decembrie 1998.
Se constată că reclamanta solicită despăgubiri pentru perioada 1 aprilie 1999 – 12 septembrie 2000, deci, ulterior apariţiei OUG nr. 63/1998, iar, în cauză, nu există un contract care să fi fost încheiat anterior apariţiei acestei reglementări.
Inexistenţa unui contract nu reprezintă un impediment pentru obţinerea despăgubirilor, întrucât acestea se datorează de la lege. Părţile puteau stabili şi reglementa şi alte aspecte, dar nu au făcut-o, ceea ce îndreptăţeşte instanţa să facă ea aprecierea despăgubirilor.
În condiţiile în care norma de drept stabileşte posibilitatea ca părţile să hotărască, de comun acord, cu privire la valoarea despăgubirilor, rezultă că nu operează un drept de servitute gratuit, cum tinde să obţină pârâta. Nici faptul că instalaţiile energetice ţin de un serviciu de interes public nu îndreptăţeşte pe pârâtă să nu plătească despăgubiri.
Negăsindu-se întemeiate criticile formulate de pârâtă, se va respinge şi recursul acesteia ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta SC T. SA Titu împotriva deciziei nr. 941 din 21 august 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtei SC E. SA, sucursala de distribuţie Târgovişte, împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 27 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1912/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 192/2003. Comercial → |
|---|
