CSJ. Decizia nr. 2015/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2015/2003
Dosar nr. 2446/2001
Şedinţa publică din 1 aprilie 2003
1. Creditoarea B.A. SA, la 7 iulie 1999, a formulat contestaţie contra procesului verbal nr. 16294 din 29 iunie 1999, întocmit de D.G.F.C.F. Călăraşi, de distribuţie a sumei rezultate din vânzarea unor imobile proprietatea debitoarei SC D. SA, urmărită silit în temeiul OG nr. 11/1999, relativă la executarea silită a creanţelor bugetare.
2. După două cicluri juridice, prin Decizia civilă nr. 123 din 25 ianuarie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a casat hotărârile anterioare şi a reţinut cauza în primă instanţă pentru competentă soluţionare.
Prin sentinţa civilă nr. 101 din 18 septembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a anulat procesul verbal de distribuţie nr. 16294 din 29 iunie 1999, şi a dispus distribuirea sumei de 1.283.992.310 lei către A.V.A.B., ca succesoare contractuală a contestatoarei B.A. SA.
Întrucât această creanţă " trebuie satisfăcută cu preferinţă din preţul obţinut din valorificarea celor două imobile şi nu cu suma trecută drept valoarea luată în garanţie, corespunzătoare celor două depozite", conform art. 19/35 din Legea nr. 409/2001, coroborate cu art. 81 din OG nr. 11/1996.
3. Contra sentinţei au declarat recurs SC I., Administraţia Finanţelor Publice Călăraşi şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Călăraşi.
3.1. Recurenta I.R. susţine, în esenţă, că nu era incidentă procedura din OG nr. 55/1999, că s-au respectat dispoziţiile art. 71 - 73 din OG nr. 11/1996, fiind distribuită suma de 422.569.488 lei, ce reprezintă valoarea luată în garanţie de B.A., iar ipoteca a fost instituită pentru cele două imobile în limita acestei sume.
3.2.Celelalte două recurente susţin că:
- a) hotărârea este contrară cât timp consideră că temeiul juridic al ordinii de preferinţă este cel din dreptul bancar, cu ignorarea art. 1776 C. civ., care consacră principiul individualităţii ipotecii;
- b) hotărârea ignoră că valoarea luată în garanţie este cea pe care creditoarea este îndreptăţită să o primească şi nu suma obţinută din vânzarea silită a imobilelor;
- c) hotărârea nu este opozabilă celorlalţi creditori, căci prin ea nu au fost desfiinţate in terminis actele juridice dintre debitoare şi adjudecătorii imobilelor şi că
- d) hotărârea a făcut o aplicare restrictivă a Legii nr. 409/2001.
4. Recursurile sunt nefondate.
4.1. Instanţa a dat o corectă rezolvare problemei aplicării în timp şi imediate a Legii civile, cu referire la Legea nr. 409/2001 de aprobare a OG nr. 51/1998 (şi de abrogare a OG nr. 55/1999).
Potrivit art. 24 din Legea nr. 409/2001:"Litigiile în curs, în legătură cu creanţele bancare cedate A.V.A.B., indiferent de faza în care se află, vor continua şi se vor soluţiona cu aplicarea procedurii prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă", iar dispoziţiile art. 1919 prevăd că "cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.B sunt de competenţa curţii de apel (…)"
4.2. Lectura sentinţei relevă că prima instanţă a reţinut clar că valoarea luată în garanţie, ca noţiune bancară, este independentă de preţul obţinut din vânzarea imobilelor, şi a dat o corectă interpretare art. 1746 C. civ. cu privire la creanţa garantată, titularul ipotecii având dreptul la preţul obţinut şi nu doar la valoarea luată în garanţie.
Problema opozabilităţii sentinţei faţă de creditorii recurenţi nu se rezolvă în raport de actele subsecvente, căci aceştia au avut calitatea de părţi în contestaţie, cu toate garanţiile şi drepturile procesuale, iar efectele ei şi forţa obligatorie se răsfrâng asupra tuturor părţilor.
De asemenea, susţinerea că în lipsa unei clauze exprese, de reactualizare a sumelor, creditoarea nu poate fi, astfel, îndestulată, nu este fondată, căci echitatea şi suma creditată în executarea contractelor obligă la o despăgubire integrală.
În sfârşit, caracterul preferenţial absolut al creanţei A.V.A.B. este dat de dispoziţiile art. 44 şi 61 din OUG nr. 51/1998, aprobată prin Legea nr. 409/2001, în referire la art. 3 pct. 2 din Legea nr. 81/1999 referitoare la datoria publică, care dau eficienţă şi art. 72 alin. (2) din OG nr. 11/1996 (ulterior, abrogată).
Pe de altă parte, prin contractul nr. 402 din 31 ianuarie 1995 s-a constituit în favoarea creditoarei o ipotecă de rangul I care cuprinde valorile globale şi nu valorile luate în garanţie pentru fiecare imobil, iar prin contractul nr. 2735 din 16 mai 1996 s-a constituit ipotecă de rangul al II-lea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de SC I.R. SA Olteniţa, Administraţia Finanţelor Publice Olteniţa şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Călăraşi, împotriva sentinţei nr. 101 din 18 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.
IREVOCABILĂ.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 1 aprilie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 201/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2016/2003. Comercial → |
|---|
