ICCJ. Decizia nr. 228/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.228
Dosar nr.793/2003
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată acestei instanţe la data de 22 aprilie 2003, înregistrată la nr.793, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr.11217, pronunţată la data de 31 octombrie 2001 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti – prin care s-a respins, ca nefondată, opoziţia la executare cambială formulată de debitoarea S.C. L. S.A., în contradictoriu cu creditoarea cambială S.C. N.C.C.I. S.R.L. – şi împotriva deciziei civile nr.184/R, pronunţată la data de 22 aprilie 2002 de Secţia comercială a Tribunalului Bucureşti – prin care s-a respins, ca tardiv, recursul declarat de susnumita oponentă împotriva menţionatei sentinţe, susţinând că aceste hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi, totodată, că sunt vădit netemeinice.
În mod concret s-a arătat că instanţa de recurs a ignorat că faţă dedispoziţiile art.7288 C. proc. civ. – normă specială ce se aplică cu prioritate – prin care a fost suprimat apelul – hotărârea pronunţată asupra opoziţiei putea fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare şi nu de la pronunţare, cum prevede art.62 alin.3 din Legea nr. 58/1934 pentru apel şi a făcut, greşit, aplicarea acestor din urmă dispoziţii în calculul termenului de recurs – iar instanţa de fond a nesocotit prevederile art. 19 şi 63 din evocata lege, aplicabile în speţă, faţă de inexistenţa raportului juridic fundamental între părţi.
Recursul în anulare este nefondat.
Astfel, critica vizând Decizia tribunalului, referitoare la greşitul calcul al termenului de recurs de către instanţa de control judiciar nu poate fi primită, întrucât art. 330 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. presupune condiţia încălcării esenţiale a dispoziţiilor de drept material – nesocotirea dispoziţiilor de drept procesual neputând constitui motiv de exercitare a recursului în anulare şi limitează exerciţiul acestei căi extraordinare de atac la hotărârile care au primit o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În ce priveşte critica încălcării de către instanţa de fond în soluţionarea opoziţiei la somaţia de executare cambială formulată de debitoarea S.C. L. S.A. - a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 58/1934 - în conformuate cu care persoanele împotriva cărora s-a pornit acţiune cambială nu pot opune posesorului excepţiile lor personale cu trăgătorul sau cu posesorii anteriori, afară numai dacă posesorul, dobândind cambia, a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului – şi art. 63 alin. (1), care trimite la art. 19, stabilind că în procesele cambiale pornite, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de opoziţie la somaţia de executare, debitorul nu poate opune posesorului decât excepţiile privind nulitatea titlului potrivit dispoziţiilor art. 2 precum şi cele care nu sunt oprite de art. 19 – este de observat că aceste dispoziţii legale au fost indicate pentru prima dată, în concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor şi rămânerea cauzei în pronunţare – deci după prima zi de înfăţişare, cum prevăd cerinţele art. 63 alin. (3) din menţionata lege – şi că, chiar dacă ar fi fost formulată în termen şi întemeiată pe o probă scrisă,care să ateste că „posesorul, dobândind cambia, a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului", conform cerinţelor alin. 3 al acestui text legal, evocata excepţie subiectivă (personală) relativă referitoare la dolul cambial în formula dată de art. 19 nu-şi găseşte incidenţa în speţă, întrucât o astfel de excepţie îşi are temeiul în raporturile extracambiale, ori este ştiut că semnatarii cambiei nu sunt obligaţi în virtutea raportului juridic fundamental ci în virtutea semnării titlului, astfel că obligaţia de plată a terţului S.C. L. S.A. este independentă şi autonomă, guvernată de principiul independenţei semnăturilor, ca orice obligaţie cambială.
Aşa fiind, constatând neîndeplinirea condiţiilor impuse a fi întrunite cumulativ de prima ipoteză a art. 330 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi a celor prevăzute de a doua ipoteză a acestui text legal, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de PROCURORUL GENERAL AL PARCHETULUI DE PE LÂNGĂ CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE împotriva sentinţei nr.11217 din 31 octombrie 2001 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a deciziei nr.184 din 22 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi22 ianuarie 2004.
| ← CSJ. Decizia nr. 2258/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2300/2003. Comercial → |
|---|
