CSJ. Decizia nr. 2435/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2435/2003
Dosar nr. 8386/2001
Şedinţa publică din 22 aprilie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 579/PI din 21 martie 2001, Tribunalul Timiş, secţia comercială, a admis acţiunea precizată a reclamantei R.A. A.P.P.S. Bucureşti, sucursala de reprezentare şi protocol Olăneşti, împotriva pârâtei SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin, obligând-o la plata către reclamantă a următoarelor sume: 319.341.842 lei contravaloare facturi neachitate, 695.954.222 lei penalităţi de întârziere şi 40.508.921 lei cheltuieli de judecată.
A admis cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi a obligat-o pe reclamantă să-i plătească acesteia suma de 525.456.710 lei contravaloare lucrări efectuate de pârâtă şi 20.603.734 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului convenit şi datorează suma de 319.341.842 lei, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, precum şi 695.954.222 lei penalităţi de întârziere, calculate până la data de 30 septembrie 2000, potrivit art. 3.4 din contractul încheiat între părţi, cât şi cheltuieli de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, în sumă de 40.508.921 lei.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâtă, a reţinut că, în conformitate cu contraexpertiza şi completările făcute de expert, pârâta a efectuat lucrări de renovare şi îmbunătăţire pentru imobilul pus la dispoziţie de reclamantă, lucrări care pot profita reclamantei, în calitate de proprietară a acestui imobil, şi, ca atare, aceasta îi datorează reclamantei suma de 535.456.710 lei contravaloare lucrări efectuate, iar potrivit art. 274 C. proc. civ., 20.603.734 lei cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 726/A din 2 iulie 2001, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă.
A respins apelul pârâtei împotriva aceleiaşi sentinţe.
A obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei 19.798.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
A reţinut pentru aceasta că, din raportul de expertiză contabilă al expertului B.P., rezultă că susţinerile privind degradările vilei, care nu au permis folosirea acesteia, sunt nejustificate.
A mai reţinut, de asemenea, că pretenţiile pârâtei nu au temei contractual, întrucât nici o clauză nu prevede obligaţia reclamantei de a efectua reparaţii, iar, pe de altă parte, că pârâta ar fi trebuit să aibă acordul scris al reclamantei pentru lucrări de modificări de construcţii, instalaţii şi bunuri.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta, SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., şi solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre soluţionare la aceeaşi curte de apel sau evocarea fondului pricinii, potrivit art. 314 C. proc. civ., în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantei pentru suma de 47.157.841 lei, cu consecinţa obligării pârâtei la plata acestei sume şi a cererii reconvenţionale pentru suma de 525.456.710 lei, operând compensarea sumelor între părţi, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta-pârâtă susţine, astfel, că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au interpretat greşit contractul de prestări servicii încheiat între părţi, ca fiind un veritabil contract de închiriere şi, din această cauză, au schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În consecinţă, nu s-a observat că reclamanta avea obligaţia să obţină autorizaţiile necesare pentru activitatea turistică din vilă, sens în care se impunea efectuarea unor lucrări de reparaţii şi reconstituiri ale imobilului, pe care prestatorul a refuzat să le efectueze, împrejurare în care pârâta, fără alternativă, a fost nevoită să efectueze ea, în regie proprie, respectivele lucrări, care, potrivit expertizei de specialitate, se ridică la suma de 525.456.710 lei, sumă superioară celei pretinse de reclamantă, ca reprezentând contravaloarea facturilor neachitate, în valoare de 319.341.842 lei.
De asemenea, susţine recurenta, nu s-a observat că suma de 13.500.000 lei lunar, cât s-a prevăzut prin contract, nu este o sumă fixă, ca o chirie, ci, dimpotrivă, reprezintă o sumă la nivelul căreia reclamanta trebuia să dovedească că a prestat serviciile, condiţie indispensabilă pentru a fi pretinsă de la beneficiarul căruia avea obligaţia de a-i presta servicii şi de a-i oferi dotările necesare.
Mai arată că, deşi, din expertiza contabilă a expertului B.M. şi celelalte acte existente la dosar rezultă că reclamanta a prestat servicii în sumă de 47.157.841 lei şi nu de 319.341.842 lei, cu toate acestea, reclamantei i s-a admis în totalitate acţiunea.
Susţine şi că, deşi a invocat în apel nelegalitatea sentinţei instanţei de fond, în ce priveşte obligarea sa la plata sumei de 695.954.222 lei, cu titlu de penalităţi, în contextul în care Legea nr. 76/1992, republicată, aplicabilă speţei, prevedea că nu se pot solicita penalităţi de întârziere decât într-un cuantum egal cu nivelul sumei la care se calculează, instanţa a omis să examineze acest motiv.
În fine, arată că respingerea apelului său şi a cererii reconvenţionale au fost motivate ambiguu atât pe tardivitate, cât şi prin examinarea fondului cauzei, deşi cererea reconvenţională nu a fost introdusă tardiv şi, de altfel, pretinsa neregularitate nici nu a fost invocată în conformitate cu dispoziţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.
Recursul este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată următoarele:
Între părţile aflate în litigiu, la data de 9 iulie 1996, s-a încheiat contractul de prestări servicii cu nr. 493, în conformitate cu care reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat, în principal, faţă de pârâta, beneficiar, să asigure acesteia servicii de cazare corespunzătoare, potrivit criteriilor de clasificare a vilei şi a normelor ce reglementează activitatea turistică, iar ca obligaţie corelativă pentru pârâtă, s-a prevăzut achitarea la termenele stabilite în contract a contravalorii serviciilor de cazare, urmând ca, în caz contrar, să suporte plata penalităţilor de întârziere, potrivit cap. III art. 3.4 din contract.
S-a mai prevăzut, de asemenea, la cap. III art. 4.2, şi posibilitatea ca respectivul contract să poată fi reziliat de drept, fără împlinirea vreunei formalităţi judecătoreşti de punere în întârziere de către prestator, cu un preaviz de 15 zile, comunicat beneficiarului.
Contractul s-a încheiat pe o perioadă de 3 ani, respectiv, din 1 august 1996 şi până la 30 iulie 1999, iar la art. 3.1. s-a stipulat că pârâta va achita, pentru serviciile prestate, suma de 162.000.000 lei, respectiv, câte 15.500.000 lei pe lună, şi, potrivit art. 3.3, valoarea contractului astfel stabilită s-a prevăzut a fi renegociată anual, în funcţie de evoluţia preţurilor şi tarifelor.
Din examinarea acestor dispoziţii contractuale rezultă că, într-adevăr, suma de 15.500.000 lei nu reprezintă cuantumul unei chirii lunare, ci contravaloarea serviciilor la care reclamanta, în calitate de prestator, s-a obligat faţă de pârâta-beneficiar, în temeiul contractului de prestări servicii încheiat între părţi.
Cum reclamanta a solicitat contravaloarea facturilor neachitate de pârâtă, iar pârâta a formulat cerere reconvenţională, susţinând că a efectuat lucrări care erau în sarcina reclamantei, lucrări absolut necesare, având în vedere că vila era într-o stare improprie turismului, în cauză, pentru lămurirea situaţiei de fapt, a fost administrată şi proba cu expertize.
Se constată, însă, că expertizele efectuate în cauză nu au reuşit să contribuie la elucidarea desfăşurării reale a raporturilor contractuale dintre părţi şi la stabilirea exactă a îndeplinirii sau neîndeplinirii obligaţiilor ce-i reveneau fiecăreia potrivit contractului.
Contraexpertiza tehnico-judiciară nu şi-a atins nici ea obiectivele, neajungând la concluzii certe.
Totodată, nu s-a supus examinării şi clarificării situaţia intervenită, în sensul că, la data de 14 ianuarie 1998, s-a dispus ca vila, împreună cu anexele ei, să treacă din patrimoniul S.R.P. Olăneşti, ca reprezentant al R.A. A.P.P.S. Bucureşti, în proprietatea Ministerului Culturii, legat de faptul că o parte din facturile în discuţie au fost emise după această dată (a se vedea dosarul de la fond).
În consecinţă, se impune rejudecarea cauzei pentru completarea probatoriului şi efectuarea unei noi expertize, probă necesară pentru a stabili în mod corect toate împrejurările cauzei, în vederea unei juste soluţionări.
Cu această ocazie, în măsura în care, pe baza probelor administrate, se va constata că ambele părţi au formulat pretenţii întemeiate, se va putea proceda la compensarea sumelor reciproc datorate, cauza urmând a fi soluţionată în raport cu dispoziţiile art. 725 alin. (2) C. proc. civ. şi prin luarea în considerare a întregului probator administrat, precum şi ale susţinerilor părţilor în faţa instanţei de recurs.
Astfel fiind, se va admite recursul declarat de pârâta, SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin, se va casa Decizia atacată şi se va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta, SC D.S. SRL Drobeta Turnu Severin, împotriva deciziei nr. 726/A din 2 iulie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, casează Decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2434/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2496/2003. Comercial → |
|---|
