CSJ. Decizia nr. 2437/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2437/2003
Dosar nr. 109/2003
Şedinţa publică din 22 aprilie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 880/ PI din 7 iunie 2000, Tribunalul Timiş, secţia comercială, a admis, în parte, acţiunea precizată, formulată de reclamanta SC R. SRL Timişoara şi a obligat-o pe pârâta Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti, Vama Timişoara, să plătească reclamantei suma de 960042 dolari S.U.A. cu titlu de contravaloare tablă cupru, valorificată abuziv şi neachitată reclamantei, respingând în rest pretenţiile reclamantei.
Pârâta a fost obligată, către reclamantă, şi la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 10.845.000 lei, reprezentând taxe judiciare de timbru.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că pârâta datorează despăgubiri pentru marfa valorificată fără drept şi care nu mai poate fi restituită şi, referitor la capetele de cerere respinse, că nerealizarea profitului nu este rezultatul direct al faptei ilicite săvârşită de pârâtă, ci eventual, o consecinţă ce decurge din ansamblul activităţii reclamantei şi, respectiv, că obligarea pârâtei la plata contravalorii taxei de timbru, pentru contestaţiile adresate autorităţilor, vamale este nejustificată, aceasta având reglementarea specială prevăzută de procedura administrativă.
Prin Decizia civilă nr. 26/ A din 15 ianuarie 2001, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca tardiv introdus, apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei mai sus menţionate şi, ca neîntemeiat, apelul pârâtei împotriva aceleiaşi sentinţe.
Prin Decizia nr. 1394 din 27 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei curţii de apel, pe care a casat-o în parte şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecarea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 880/2000 a Tribunalului Timiş, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.
A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi decizii pronunţate de curtea de apel.
În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia civilă nr. 63 din 14 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 880/ PI din 7 iunie 2000 a Tribunalului Timiş, pe care a modificat-o în parte, în sensul că, admiţând, în parte, cererea reclamantului, a obligat-o pe pârâtă să plătească acesteia suma de 3.263.000 lei contravaloare taxe de timbru, ce se va recalcula în funcţie de rata inflaţiei, începând cu data efectuării plăţilor şi până la data executării.
A menţinut celelalte dispoziţii .
A obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 1.500.000 lei cheltuieli de judecată parţiale.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a obţinut despăgubiri echivalente cu valoarea din factură a tablei de cupru şi, fiind în măsură să stingă datoria, nu a făcut plata acesteia către furnizor nici până la data soluţionării apelului; rezultă că, de fapt, datoria nici nu există, fiind, într-adevăr, stinsă prin compensaţie sau, în orice caz, în împrejurări asupra cărora reclamanta înţelege a păstra confidenţialitatea şi, deci întârzierea acesteia, nu putea să producă nici un prejudiciu reclamantei.
A concluzionat că, în aceste condiţii, nu se poate reţine existenţa unui prejudiciu cert în patrimoniul reclamantei, care să fi fost cauzat prin fapta ilicită a pârâtei şi, nefiind întrunite condiţiile art. 998 C. civ., pretenţiile de despăgubiri ale reclamantei nu puteau fi primite.
A mai reţinut şi că, în situaţia admiterii contestaţiei formulată de reclamantă în cadrul unei proceduri cu caracter administrativ, pârâta trebuia să facă aplicarea în privinţa taxelor de timbru, pentru identitate de raţiune, a dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 105/1997, în vigoare la data respectivă, şi, de asemenea, că, pentru o exactă desdăunare, este justificată reactualizarea sumei datorate în funcţie de criteriul ratei inflaţiei, astfel cum s-a solicitat.
Referitor la cheltuielile de judecată, a reţinut că acestea trebuie acordate, potrivit art. 276 C. proc. civ., numai în parte, raportat la suma în privinţa căreia apelul a fost admis.
Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.
Din examinarea actelor dosarului se constată următoarele:
Reclamanta critică Decizia curţii de apel pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 - 10 C. proc. civ. şi solicită admiterea recursului său în baza art. 312 C. proc. civ. şi, în fond, admiterea acţiunii şi pentru cele două capete ale acţiunii introductive şi obligarea societăţii pârâte la plata profitului nerealizat, în sumă de 8458 dolari S.U.A., şi, respectiv, 70.000 dolari S.U.A., în echivalent la data introducerii acţiunii, reactualizat la data executării efective cu dobânzile legale, conform art. 43 C. com., art. 1088 C. civ. şi OG nr. 9/2000, executabile în condiţiile art. 371 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ.
De asemenea, solicită şi obligarea organelor fiscale la restituirea sumei de 54.008.703 lei, reprezentând taxa de timbru, la plata căreia a fost obligată de către curtea de apel.
Recurenta-reclamantă susţine astfel, în esenţă, că atâta timp cât culpa Vămii Timişoara, în confiscarea şi valorificarea sub preţ a cantităţii de 4.229 kg tablă de cupru, a fost reţinută mai întâi de Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti, apoi, prin hotărârile instanţelor, şi, mai ales, prin Decizia de casare cu trimitere nr. 1394/2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, înseamnă că a fost stabilită, în mod irevocabil, culpa pârâtei în producerea prejudiciului şi se impune şi angajarea răspunderii delictuale a acesteia, conform art. 998, 999 C. civ., pentru obţinerea beneficiului nerealizat, indiferent de plata efectivă a contravalorii mărfii recepţionate.
Pârâta, în recursul său, invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicită modificarea în parte a deciziei recurate şi, rejudecând pe fond cauza, respingerea în totalitate a cererilor contestatoarei.
Recurenta-pârâtă susţine că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că pârâta, în privinţa taxelor de timbru pentru identitate de raţiune, trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 105/1997, în vigoare la data respectivă, deoarece Legea nr. 141/1997, legea specială în materie vamală şi aplicabilă în speţă, nu prevede o asemenea dispoziţie în situaţia admiterii contestaţiei.
Ca atare, consideră că, admiţându-se în parte cererea reclamantei, greşit a fost obligată la plata sumei de 3.263.000 lei contravaloarea taxei de timbru, recalculată în funcţie de rata inflaţiei, începând cu data efectuării plăţilor şi până la data executării.
Recursurile nu sunt fondate potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:
În ceea ce priveşte recursul reclamantei.
Într-adevăr, în mod corect, instanţele au reţinut că pârâta datorează reclamantei despăgubiri în sumă de 9.600,42 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea tablei de cupru, reţinută şi valorificată abuziv, aşa cum, chiar şi Direcţia Generală a Vămilor, a recunoscut prin admiterea contestaţiei reclamantei, considerând-o întemeiată.
Corect s-a reţinut şi că nelegalitatea operaţiunii de valorificare nu a constat în încălcarea procedurii prescrise de lege, ci în faptul că ea s-a derulat şi finalizat, în timp ce contestaţia reclamantei era în curs de soluţionare.
Este, însă, în afara oricărui dubiu că pârâta nu datorează sumele ce fac obiectul celorlalte capete de acţiune şi acestea judicios au fost respinse ca neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, s-a demonstrat, prin probele administrate, că nerealizarea profitului din operaţiunile juridice de vânzare-cumpărare nu sunt rezultatul direct al săvârşirii unei fapte ilicite de către organele vamale, iar, pe de altă parte, este evident că pârâta nu poate fi răspunzătoare de lipsa de diligenţă sau erorile reclamantei în îndeplinirea obligaţiilor contractuale pe care aceasta şi le-a asumat.
Prin urmare, se reţine că prejudiciul a fost integral reparat prin obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, în sumă de 9600,42 dolari S.U.A., şi acordarea daunelor în completare pentru un pretins şi nedovedit profit nerealizat nu se justifică, nefiind îndeplinite cerinţele art. 998 şi art. 999 C. civ.
În ce priveşte solicitarea obligării organelor financiare la restituirea sumei achitate, reprezentând taxa de timbru, este de menţionat că nu a fost motivată şi este, oricum, lipsită de temei legal.
Referitor la recursul pârâtei, se reţine că, în mod greşit, aceasta critică hotărârea pronunţată de curtea de apel sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, pentru identitate de raţiune, conform art. 6 din Legea nr. 105/1997, respectiv a sumei de 3.263.000 lei contravaloare taxe de timbru, recalculată în funcţie de rata inflaţiei, întrucât, contestaţia în procedura administrativă fiind obligatorie şi, în speţă, cheltuielile ocazionate de soluţionarea litigiului revenind în apel părţii căzute în pretenţii, corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. civ., prin raportare la textul legal mai sus menţionat şi nu la Legea nr. 141/1997, lipsită de relevanţă în chestiunea aflată în discuţie.
În consecinţă, faţă de considerentele mai sus arătate, reţinându-se că hotărârea pronunţată de curtea de apel este legală şi temeinică şi că părţile nu au formulat în recurs nici un motiv întemeiat, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., urmează a fi respinse ambele recursuri formulate în cauză, ca fiind nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta SC R. SRL Timişoara, prin administrator C.I., şi de pârâta Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara, în numele şi pentru Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti, împotriva deciziei nr. 63 din 14 noiembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondate.
IREVOCABILE.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2496/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2439/2003. Comercial → |
|---|
