CSJ. Decizia nr. 2433/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia Nr.2433/2003DOSAR Nr.454/200.
Şedinţa publică din 22 aprilie 200.
La data de 15 aprilie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr.1217 din 30 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 15 aprilie 2003 iar pronunţarea deciziei s-a amânat la 22 aprilie 2003.
CURTE.
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa nr.4283 din 22 martie 2002 Tribunalul Bucureşti-Secţia comercială a admis acţiunea promovată de reclamanta Administraţia Pieţelor sector 1 Bucureşti în contradictoriucu pârâta S.C. Piaţa „B.D"SRL şi cererea de intervenţie formulatăîn interesul reclamantei de intervenientul Consiliul Local al sectorului 1 Bucureşti, dispunând, în consecinţă, evacuarea pârâtei din Piaţa Dorobanţi situată în Bucureşti, str.R.B. nr.3-7, sector 1.
Instanţa de fond, prin aceeaşi sentinţă a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. Piaţa „B.D."SRL privind obligarea reclamantei la plata contravalorii investiţiilor efectuate şi instituirea unui drept de retenţie, respingând cererea acesteia de constatare a existenţei tacitei relocaţiuni a contractului nr.573/1992 prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind obligarea reclamantei la plata contravalorii investiţiilor efectuate.
Se reţine în motivarea acţiunii că părţile au încheiat contractul de locaţie de gestiune nr.573/29 decembrie 1992 având ca obiect Piaţa „B.D."Bucureşti pe o perioadă de 3 ani: 1 ianuarie 1993-31 decembrie 1995 iar ulterior expirării termenului, contractul fiind prelungit tacit, au încheiat actul adiţional din 16 mai 1997, în aceleaşi condiţii, dar pe o perioadă nedeterminată, conform art.1437 Cod civil, aşa încât anunţarea concediului s-a produs prin introducerea prezentei acţiuni.
Cum prin sentinţa nr.2039/2001 a Tribunalului Bucureşti-Secţia comercială, definitivă, s-a respins acţiunea pârâtei în contradictoriu cu aceleaşi părţi, de constatare a existenţei tacitei relocaţiuni ca urmare a nedenunţării contractului nr.573/1992 s-a constatat existenţa autorizaţiei de lucru judecat faţă de cererea pârâtei cu acest obiect.
Cât priveşte capătul din cererea reconvenţională privind obligarea reclamantei la plata sumei de 9.964.150.000 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor pe care le-a efectuat, s-a constatat că dreptul la acţiune nu este prescris dar cererea care invocă îmbogăţirea fără justă cauză nu este întemeiată, faţă de prevederile art.4 pct.B din contractul nr.573/1992 reînnoit în aceleaşi condiţii, prin care pârâta s-a obligat să conserve patrimoniul primit şi să îl dezvolte ca un bun gospodar, să crească eficienţa activităţii prin mijloace de organizare şi investiţii, să crească nivelul calităţii serviciilor oferite, să gospodărească raţional mijloacele materiale şi financiare şi să sporească fondurile gestiunii prin mijloace legale.
Împotriva sentinţei pârâta a declarat recurs, critica sa vizând greşita respingere a cererii reconvenţionale, aceasta bazându-se pe un dezmembrământ al dreptului de proprietate şi anume pe dreptul de superficie.
Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr.1217 din 30 septembrie 2002 a admis recursul declarat şi modificând sentinţa atacată a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta la plata sumei de 9.167.560.000 lei contravaloare investiţii stabilind totodată pârâtei un drept de retenţie asupra spaţiului situat în Bucureşti, „B.D.", str.R. B. nr.3-7, sector 1, până la achitarea integrală a sumei menţionate.
Precizând că deşi critica recurentei vizează un alt temei de drept invocat pentru prima dată în recurs şi anume dreptul de superficie, analiza sentinţei sub aspectul legalităţii se va face prin prisma temeiului de drept pe care aceasta le-a avut în vedere, cel invocat în cererea reconvenţională: principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Raportat la acest principiu se constată că mărirea patrimoniului reclamantei cu valoarea investiţiilor realizate de pârâtă nu are o cauză legitimă şi ca atare despăgubirea acesteia se justifică, fapt ce rezultă chiar din „Instrucţiunile de ofertare"întocmite de Consiliul Local.
În atare situaţie şi cererea pârâtei de acordare a unui drept de retenţie asupra spaţiului obiect al locaţiunii s-a apreciat ca întemeiată, acesta fiind instituit până la achitarea integrală a sumei de 9.167.560.000 lei.
În conformitate cu prevederile art.27 lit.f din Legea nr.92/1992 şi ale art.330 pct.2 Cod procedură civilă Procurorul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei curţii de apel, considerând că aceasta a fost dată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, fiind totodată şi vădit netemeinică.
Aceasta deoarece.
1.instanţa avea obligaţia să stabilească dacă acţiunea în restituire a contravalorii investiţiilor realizate întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză îndeplinea condiţiile acesteia: absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului şi absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperare.
2.interpretarea clauzelor contractuale (art.6) demonstrează că în speţă mărirea patrimoniului reclamantei are o cauză legitimă şi anume convenţia părţilor, operantă şi în perioada tacitei relocaţiuni;
3.instituirea dreptului de retenţie, pe cale de consecinţă, se impune a fi respins.
Recursul în anulare este fondat pentru considerentele care urmează:
1. Decizia atacată a fost dată cu încălcarea esenţială a legii deoarece instanţa de recurs a procedat la soluţionarea pe fond a recursului cu încălcarea prevederilor imperative ale art.129 alin.6 Cod procedură civilă.
Potrivit textului citat „În toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii".
Această dispoziţie, dată fiind importanţa în contextul normelor procedurale imperative, s-a concretizat într-unul din principiile fundamentale ale procedurii de drept privat: principiul disponibilităţii.
Ca atare instanţa de recurs era ţinută a se pronunţa prin raportate la temeiul de drept invocat de către recurentă cu ocazia motivării recursului: dreptul de superficieiar nu prin raportare la principiul îmbogăţirii fără justă cauză pe care s-a întemeiat cererea reconvenţională de care aceasta s-a desistat însă cu încălcarea art.132 alin.1 Cod procedură civilă.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, Curtea va admite recursul în anulare, va anula Decizia atacată şi va respinge recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Admite recursul în anulare, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei nr.1217 din 30 septembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-secţia comercială, anulează Decizia atacată.
Respinge recursul declarat de S.C. Piaţa „B.D."SRL împotriva sentinţei nr.4283 din 22 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti-secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2430/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2434/2003. Comercial → |
|---|
