CSJ. Decizia nr. 2479/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2479/2003
Dosar nr. 5381/2001
Şedinţa publică din 7 mai 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 28 ianuarie 2000, reclamanta, sucursala D.E.E. Vaslui, a chemat în judecată pârâta R.A.I.F., sucursala Vaslui, pentru a fi obligată la 10.484.089 lei, reprezentând contravaloarea majorărilor de tarif, calculate pe baza prevederilor art. 94 din HG nr. 236/1993 şi art. 17 alin. (1) din contractul de furnizare a energiei electrice M.I. 1401 din 2 septembrie 1996.
În motivarea cererii, se arată că pârâta nu a plătit la scadenţă facturile şi, conform articolelor menţionate, pentru depăşirea scadenţei plăţii, consumatorul datorează majorări de tarif de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a 6-a zi, până la achitarea facturii. Sunt nominalizate un număr de 10 facturi neachitate la scadenţă, din perioada 29 aprilie 1998 – 15 iunie 1999.
Tribunalul Vaslui, prin sentinţa nr. 833 din 20 noiembrie 2000, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta R.A.I.F., sucursala Vaslui, reorganizată în S.N.I.F. SA, sucursala Vaslui, să plătească reclamantei 941.439 lei, reprezentând majorări de întârziere şi 82.144 lei cu titlu cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
În executarea relaţiilor contractuale, stabilite prin contractul de livrare a energiei electrice la marii consumatori nr. M.I. – 1401 din 2 septembrie 1996, reclamanta, F.R.E. Vaslui, reorganizată în sucursala D.E.E. Vaslui, în calitate de furnizor, a livrat pârâtei R.A.I.F. Vaslui, reorganizată în S.N.I.F. SA, sucursala Vaslui, în calitate de consumatoare, energie electrică, pe care aceasta a achitat-o cu întârziere.
Deşi art. 17 pct. 1 din contract prevede obligaţia debitorului de a achita majorări de întârziere începând cu prima zi a emiterii facturii şi până la achitarea ei, pârâta a dovedit că întârzierea în decontare se datorează primirii cu întârziere a subvenţiilor de la bugetul de stat.
Astfel fiind, instanţa de fond, reţinând că, potrivit art. 5 din Legea nr. 50/1994 şi Normelor metodologice nr. 29/4 aprilie 1997 ale M.A.A. în vigoare la data executării contractului, cheltuielile cu energia electrică necesară pompării apei de la priză până la hidrant, pompării apei din reţeaua de descărcare etc. se suportă integral de la bugetul de stat, a considerat că este imputabilă numai plata cu întârziere a facturilor după primirea alocaţiei bugetare.
În consecinţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 1082 C. civ., a obligat pârâta numai la plata majorărilor, decurgând din plata cu întârziere a facturilor după primirea alocaţiilor bugetare, respectiv 941.439 lei, aşa cum s-au stabilit de expert.
Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia nr. 185 din 30 aprilie 2001, a respins apelul reclamantei împotriva sentinţei tribunalului, reţinând următoarele:
Este adevărat că între părţi a rămas în vigoare clauza penală prevăzută de art. 17 din contractul de livrare a energiei electrice, însă, raportat la specificul de activitate al societăţii pârâte, ce intră sub incidenţa prevederilor art. 5 din Legea nr. 50/1994 şi a Normelor metodologice nr. 29/1997 ale M.A.A., aceasta este dependentă de resursele acordate prin bugetul de stat. În acest context, în mod corect, instanţa de fond a considerat că întârzierea în plată se datorează primirii cu întârziere a resurselor financiare de la buget, situaţie ce se încadrează în noţiunea de cauză străină, care nu-i poate fi imputabilă pârâtei, în sensul dispoziţiilor art. 1082 C. civ., de natură a conduce la exonerarea sa de plata majorărilor de întârziere până la momentul primirii lichidităţilor necesare, conform expertizei.
Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs reclamanta, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi pct. 11 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată următoarele:
Contractul a fost semnat cu obiecţiuni de către pârâtă. Una dintre obiecţiuni a fost aceia de a achita majorările de tarif, în termen de 5 zile de la primirea alocaţiei bugetare şi nu în termen de 10 zile de la data neachitării facturii, aşa cum a propus reclamanta.
Conform art. 120 din HG nr. 236/1993, obiecţiunea a fost soluţionată de către o comisie din cadrul R.E.N.E.L. prin hotărârea nr. 90/1997, în sensul ca majorările să se calculate pentru neplata facturii în termen de 10 zile de la emiterea ei. Hotărârea este definitivă şi a avut în vedere ca art. 17 din contract, privitor la majorări, este preluat din HG nr. 236/1993, prin care s-a aprobat Regulamentul de furnizare şi utilizare a energiei electrice.
Legea nr. 50/1994 este legea cadru de organizare a activităţii de îmbunătăţiri funciare care, la art. 5, prevede cheltuielile care se suportă de la buget şi nu este de natură să abroge o reglementare specială, respectiv HG nr. 236/1993.
La rândul său Normele metodologice nr. 29/1997, privind acordarea subvenţiei reglementează exclusiv raporturi între stat şi beneficiarul subvenţiei şi care nu au legătură cu cauza.
Neprimirea subvenţiei nu poate fi asimilată forţei majore, iar instanţa de apel nu a reţinut că, potrivit Legii nr. 50/1994, se acoperă de la buget doar cheltuielile cu energia electrică necesară pompării apei de la priză la hidrant şi din reţeaua de desecare. Or, factura cuprinde şi energia electrică consumată la iluminat interior şi exterior al firmei, încălzirea electrică, consumuri la sediile administrative şi ateliere, care nu este subvenţionată.
Recursul este fondat.
Este de necontestat că, în baza contractului nr. MI – 1401 din 2 septembrie 1996, reclamanta a livrat energiei electrică pârâtei, care nu a achitat la scadenţă facturile de energie electrică pentru care se solicită majorările tarifare.
Or, în conformitate cu art. 17 alin. (1) din contract, pentru neachitarea facturii emise de furnizor, în termen de 10 zile de la data emiterii acesteia, se percepe o majorare de tarif de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, cu începere din prima zi a emiterii facturii şi până la achitarea ei. Această clauză contractuală a fost prevăzută în conformitate cu dispoziţiile HG nr. 236/1993 pentru aprobarea Regulamentului de furnizare şi utilizare a energiei electrice.
Susţinerea pârâtei, că prevederile HG nr. 236/1993 nu pot fi aplicabile acesteia, pe motiv că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 50/1994 a prevăzut că energia electrică este subvenţionată de la bugetul de stat, nu poate fi reţinută, deoarece prin lege nu s-a reglementat şi condiţiile în care se face plata către furnizorul energiei electrice.
Mai mult, din art. 5 din Legea nr. 50/1994, republicată, precum şi art. 5 din HG nr. 686/1994, cum a fost modificată şi completată, se constată că nu toate cheltuielile cu energia electrică se suportă integral de la bugetul de stat.
Instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut că este în vigoare clauza penală de la art. 17 alin. (1) din contract, însă, au considerat că întârzierea în plată se datorează primirii cu întârziere a resurselor financiare de la bugetul de stat, situaţie ce s-ar încadra în art. 1082 C. civ., care înlătură răspunderea debitorului, când neexecutarea provine din cauză străină, care nu-i poate fi imputabilă.
În speţă, nu sunt întrunite condiţiile art. 1082 C. civ., respectiv, situaţia invocată de pârâtă nu se încadrează în noţiunea de cauză străină, care nu-i poate fi imputabilă, deoarece neprimirea la timp a alocaţiilor bugetare nu constituie o împrejurare imprevizibilă şi de neînlăturat. Asemenea situaţii sunt previzibile, fiind frecvente, iar efectele neprimirii la timp a alocaţiilor bugetare pot fi înlăturate, ori limitate, prin măsuri de prevenire.
Ca atare, primirea cu întârziere a alocaţiei bugetare nu exonerează pe debitor de răspunderea pentru întârzierea plăţii facturilor.
Faţă de cele arătate, Curtea reţine că, în mod greşit, instanţa de fond a stabilit ca obiect al expertizei contabile calcularea majorărilor de întârziere pentru numărul de zile de întârziere la plată, de la data primirii subvenţiei şi până la data plăţii efective. De asemenea, că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită de instanţa de fond şi instanţa de apel, întrucât nu s-au administrat probe din care să rezulte majorările de întârziere în raport cu clauza penală prevăzută la art. 17 din contract. Sub acest aspect, este necesară administrarea unor probe de natură să stabilească contravaloarea majorărilor de tarif, datorate de către pârâtă, potrivit clauzei penale prevăzute în contract.
Astfel fiind, Curtea, având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa ambele hotărâri, respectiv a instanţei de fond şi de apel, trimiţând cauza pentru rejudecare la Tribunalul Vaslui.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC E. SA, sucursala D.E.E. Vaslui, împotriva deciziei nr. 185 din 30 aprilie 2001 a Curţii de Apel Iaşi.
Casează sentinţa nr. 833 din 20 noiembrie 2000 a Tribunalului Vaslui şi Decizia nr. 185 din 30 aprilie 2001 a Curţii de Apel Iaşi şi trimite cauza, pentru rejudecare, Tribunalului Vaslui.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2476/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 248/2003. Comercial → |
|---|
