CSJ. Decizia nr. 2505/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia Nr.2505/2003DOSAR Nr.4391/2000
Şedinţa publică din 7 mai 200.
La 23 aprilie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtele AVAB Bucureşti, B.C.R. SA Bucureşti şi S.C."A. T." SA Braşov împotriva deciziei civile nr.355 din 22 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia Comercială (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 1 aprilie 2002).
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 9 aprilie 2003, iar pronunţarea deciziei s-a amânat la 23 aprilie 2003 şi apoi la 7 mai 2003.
CURTE.
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la 2 martie 1992 S.C. ONT Carpaţi Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii B.R.C.E. SA Bucureşti, S.C. „R." SA Bucureşti,S.C. „A. T." SA Braşov şi Departamentul Turismului din Ministerul Comerţului şi Turismului pentru ca acestea să fie obligate în raport de culpa fiecăreia la plata sumei de 1.625.062,76 $ (în echivalent în lei, plus dobânda legală la cursul oficial, până la încasarea sumei de către reclamantă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că în baza unei note a Ministerului Turismului s-a efectuat un import de autocare marca FIAT IVECO, din Italia, pentru dotarea Intreprinderii de T. T. A. Bucureşti (devenită"R." SA Bucureşti) dar, deşi plata preţului acestor autocare trebuia suportat din fondurile valutare centralizate repartizate Ministerului Turismului, B.R.C:E.a debitat contul ONT „C." Bucureşti producându-i dauna care formează obiectul litigiului.
Totodată, reclamanta a mai solicitat suspendarea executării garanţiei bancare nr.22/1378 până la soluţionarea acţiunii.
Cu actul înregistrat la 3 iunie 1992 reclamanta ONT „C." Bucureşti şi-a precizat pretenţiile în sensul că solicită obligarea pârâtelor la plata sumei de 252.795.402 lei reprezentând contravaloarea celor 6 rate scadente, plus 259.391.605 lei reprezentând diferenţă creată prin neparticiparea la licitaţia valutară interbancară (în total 512.187.006,53 lei daune) plus dobânzi până la achitare şi cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr.5482 din 10 iulie 1992 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamantei S.C. ONT „C." Bucureşti obligând pârâtele B.R.C.E.şi S.C."A. T" SA Braşov să-i plătească în solidar suma de 512.187.006,53 lei cu titlu de despăgubiri, plus dobânda legală de la data introducerii acţiunii până la achitarea debitului, precum şi la plata sumei de 51.216.240 lei cheltuieli de judecată către Ministerul Finanţelor.
Totodată, au fost anulate efectele garanţiei bancare şi a fost respinsă acţiunea faţă de pârâtele S.C. „R." SA Bucureşti şi Ministerul Comerţului şi Turismului.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâtele S.C. „A. T." SA Braşov şi B.R.C.E. iar prin Decizia nr.961 din 17 noiembrie 1992 Tribunalul Bucureşti-Secţia Comercială a admis ambele recursuri, a casat sentinţa şi a reţinut cauza spre rejudecare, în vederea completării probelor cu acte şi o expertiză privind operaţiunile de plată legate de importul autocarelor, cu obiectivele prevăzute în considerentele deciziei de casare.
În fond, după casare, acelaşi tribunal a pronunţat Decizia nr.307 din 18 mai 1994 prin care s-a admis acţiunea restrânsă introdusă de reclamanta S.C. ONT „C." SA Bucureşti, pârâta „A. T." SA Braşov fiind obligată la plata sumei de 109.662.397 lei despăgubiri, plus 10.963.779 lei cheltuieli de judecată, iar pârâta BRCE la plata sumei de 144.897.384 lei despăgubiri, plus 14.487.278 lei cheltuieli de judecată.
Totodată a fost respinsă acţiunea faţă de S.C. „R." SA Bucureşti şi faţă de Ministerul Turismului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta ONT „C."Bucureşti şi pârâtele BRCE şi „A. T."SA Braşov dar, prin Decizia nr.75 din 10 martie 1995 (pronunţată în dosarul nr.492/1994) Curtea de Apel Bucureşti-Secţia Comercială a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de recurenta pârâtă BRCE şi a trimis cauza Curţii Supreme de Justiţie pentru soluţionarea recursurilor declarate de părţi.
Primind dosarul spre soluţionare, Secţia Comercială a Curţii Supreme de Justiţie a pronunţat Decizia nr.110 din 6 februarie 1996 prin care a fost admis recursul declarat deB.R.C.E., au fost casate atât Decizia civilă nr.75 din 10 martie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti cât şi Decizia nr.307 din 18 mai 1994 a Tribunalului Bucureşti-Secţia Comercială iar cauza a fost trimisă la Curtea de Apel Bucureşti pentru judecarea apelurilor declarate de S.C. „A. T."SA Braşov şi BRCE Bucureşti.
Pârâta S.C. „A. T." Braşov a formulat contestaţie în anulare împotriva acestei decizii, contestaţie respinsă prin Decizia nr.542 din 23 aprilie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie-Secţia Comercială.
Soluţionarea apelurilor formulate de cele două pârâte s-a făcut prin Decizia nr.355 din 22 februarie 1999 a Secţiei Comerciale a Curţii Supreme de Justiţie prin care s-au respins ambele apeluri, dar din eroare în dispozitiv s-a trecut drept număr al deciziei atacate cel al deciziei Curţii Supreme de Justiţie.
În această situaţie, B. C. R. (în calitate de bancă absorbantă a pârâtei B.) a formulat o cerere de îndreptare a erorii materiale, cerere care a fost îndreptată prin încheierea din 1 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a VI-a Comercială prin care s-a dispus îndreptarea erorilor din dispozitivul deciziei nr.355/1999 a aceleiaşi instanţe, în sensul că prin această hotărâre au fost respinse apelurile pârâtelor împotriva sentinţei civile nr.5482 din 10 iulie 1992 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Cu actul înregistrat la 6 martie 1999 şi respectiv la 1 aprilie 1999 au declarat recurs atât fosta B. SA Bucureşti cât şi S.C. „A. T"SA Braşov, motivând în termen recursurile şi susţinând următoarele critici:
Pârâta B. SA Bucureşti (devenită în urma absorbţieiB.C.R.) a susţinut că în mod greşit curtea de apel a respins apelul său deoarece Decizia atacată conţine considerente contradictorii (art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă) şi instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru soluţionarea pricinii (art.304 pct.9 Cod procedură civilă).
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta a susţinut că, datorită modului de lucru în comerţul exterior al anului 1990, încheierea contractului cu partenerul extern în contul R. s-a făcut în condiţii de credit comercial cu avans 15%, pe termen de 5 ani şi scrisoare de garanţie bancară emisă de B.
Pe de altă parte, a susţinut că a mai existat o garanţie independentă şi unilaterală potrivit căreia ONT s-a obligat ca, în cazul în care „A. T." Braşov nu-şi va respecta obligaţiile de plată, sumele vor fi plătite de reclamantă la solicitarea fostei BRCE, garanţie în raport cu care soluţia curţii de apel este greşită.
În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de recurs, pârâta BCR a susţinut că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art.42 din Codul Comercial ,în sensul că ONT „C."în calitate de fidejusor comerciant era ţinut să răspundă solidar alături de debitor, aşa încât debitarea contului reclamantei s-a făcut în mod corect.
Cât priveşte recursul declarat de S.C. „A. T."Braşov, prin motivele depuse la dosar, aceasta a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze efectele contractului de comision, problema de drept fiind aceea de a determina în sarcina cui se localizează consecinţa majorării preţului extern.
Totodată, a invocat dispoziţiile art.405 din Codul comercial, susţinând că şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce-i reveneau în calitate de comisionar, iar potrivit contractului, riscurile s-au transmis direct de la partenerul extern la comitent.
La data de 27 septembrie 2002 recurenta pârâtă Banca Comercială Română SA a depus un motiv suplimentar, de ordine publică, susţinând că se impune casarea deciziei nr.355 din 22 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti întrucât această instanţă a exercitat controlul judiciar, ca instanţă de apel, asupra hotărârii Judecătoriei sector 1 Bucureşti ce fusese deja desfiinţată prin efectul deciziei nr.961 din 17 noiembrie 1992 a Tribunalului Bucureşti (dată în dosarul nr.983/1992 al acestei instanţe).
În cauză a figurat, în calitate de recurentă pârâtă şi A.V.A.B. deoarece, în baza contractului de cesiune de creanţe această agenţie a preluat creanţele neperformante ale fostei B. Bucureşti, cu precizarea făcută de AVAB (fila 32) că între BCR şi AVAB nu a fost clarificată situaţia în raportcu pretenţiile din litigiul de faţă.
Ulterior, prin actul depus la 28 martie 2001, A.V.A.B. a depus noi precizări arătând că prin contractul de cesiune de creanţă nr.55010/15217 din 8 martie 2000 încheiat între BCR, în calitate de adent şi AVAB în calitate de cesionar a fost cedată numai creanţa reprezentată de cele 4 rate semestriale achitate de B. către firma italiană FIAT IVECO, aceste sume nefiind solicitate de către ONT „C." cu titlu de despăgubiri deoarece au fost plătite de Bancorex din fonduri proprii.
Cu toate acestea, în virtutea faptului că succesorul în drepturi cu titlu particular cu privire la drepturile născute din scrisoarea de garanţie este AVAB, acesta a fost menţinut în cauză şi la termenul în care s-a dezbătut în fond pricina a pus concluzii în calitate de recurent.
Recursul pârâtelor B.C.R.şi A.V.A.B. este întemeiat în sensul celor ce se vor arăta, iar recursul declarat de pârâta S.C. „A. T." SA Braşov va fi anulat, ca insuficient timbrat.
În ceea ce priveşte recursurile pârâtelor BCR Bucureşti şi AVAB, urmează a fi examinat cu prioritate motivul de ordine publică invocat în temeiul art.306 (2) din codul de procedură civilă prin actul depus la 27 septembrie 2002 (fila 135 din recurs) prin care s-a susţinut că apelul a fost soluţionat împotriva unei hotărâri ce fusese anterior casată.
Din actele dosarului rezultă că prima soluţionare în fond a litigiului s-a făcut în baza sentinţei civile nr.5482 din 10 iulie 1992 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, sentinţă desfiinţată prin efectul deciziei Tribunalului Bucureşti-Secţia Comercială nr.961 din 17 noiembrie 1992, după care tribunalul a reţinut cauza spre soluţionare pe fond, ca instanţă comercială.
Ca atare, desfiinţarea aceleiaşi sentinţe prin Decizia nr.355 din 22 februarie 1999 (astfel cum a fost rectificată prin încheierea din 1 aprilie 2002) s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art.311 din Codul de procedură civilă potrivit căruia hotărârea casată nu are nici o putere şi din acest punct de vedere, motivul de casare invocat de pârâtele recurente este întemeiat.
Prin concluziile scrise, reclamanta ONT „C." Bucureşti a susţinut că, în realitate, prin Decizia Curţii Supreme de Justiţie-Secţia Comercială nr.110 din 6 februarie 1996 au fost casate hotărârile tribunalului prin care se soluţionase cauza atât pe fond cât şi ca instanţă de recurs dar, din examinarea dispozitivului deciziei rezultă că instanţa supremă a dispus casarea deciziei nr.75 din 10 martie 1995 a Curţii de Apel Bucureşti şi Decizia nr.307 din 18 mai 1994 a Tribunalului Bucureşti.
Ca atare, atâta timp cât Decizia nr.961/1992 a Tribunalului Bucureşti nu a fost desfiinţată prin nici o hotărâre judecătorească ulterioară, dispoziţiile sale vizând casarea sentinţei nr.5482/1992 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti îşi produc efectele şi această sentinţă a fost şi a rămas casată în condiţiile arătate mai sus.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârâtele BCR Bucureşti şi AVAB va fi admis conform art.304 pct.5 din Codul de procedură civilă iar Decizia Curţii de Apel Bucureşti nr.355 din 22 februarie 1999 (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 1 aprilie 2002) va fi casată, cauza urmând a fi trimisă pentru soluţionare în fond aceleiaşi curţi de apel întrucât, faţă de valoarea litigiului reţinută prin încheierea din 28 martie 2003 (fila 354 din dosarul de recurs), de 122.647.640.426 lei competenţa materială revine acestei instanţe.
Cu ocazia rejudecării, curtea va examina pricina sub toate aspectele, ţinând seama şi de celelalte critici din motivele de recurs formulate de pârâte.
Cât priveşte recursul formulat de S.C." A. T." SA Braşov, în conformitate cu prevederile art.2 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru (astfel cum au fost actualizate prin HG nr.752/1999) acţiunile şi cererile evaluate în bani se taxează în funcţie de valoare, iar potrivit Ordonanţei nr.32/1995, cererile adresate instanţelor judecătoreşti se timbrează cu 50.000 lei timbru judiciar dacă valoarea litigiului depăşeşte 100 milioane lei.
De asemenea, conform art.11 (1) din legea citată, cererile pentru exercitarea căilor ordinare de atac se taxează cu 50% din taxa de la fond, situaţie în care recurenta a fost citată cu menţiunea de a achita 9.944.330 lei taxă judiciară de timbru şi 30.000 lei diferenţă timbru judiciar (fila 355).
Până la termenul de judecată nu s-a achitat decât 20.000 lei timbru judiciar, motiv pentru care recursul va fi anulat ca insuficient timbrat conform art.20 (3) din Legea nr.146/1997.
Recurenta BCR Bucureşti a solicitat şi cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale, dar, faţă de împrejurarea că Decizia atacată a fost casată cu trimitere, pretenţiile recurentei întemeiate pe dispoziţiile at.274 Cod procedură civilă vor fi examinate cu prilejul soluţionării în fond a pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii B.C.R.SA Bucureşti şi AVAB Bucureşti.
Casează Decizia nr.355 din 22 februarie 1999 şi încheierea de îndreptare a erorii materiale din 1 aprilie 2002 ale Curţii de Apel Bucureşti-Secţia comercială (ambele pronunţate în dosar nr.1561/1996) şi trimite cauza spre soluţionare pe fond aceleiaşi instanţe.
Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta S.C. „A. T."SA Braşov împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 250/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2508/2003. Comercial → |
|---|
