CSJ. Decizia nr. 2607/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2607/2003
Dosar nr. 6627/2001
Şedinţa publică din 15 mai 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 203/PI din 30 ianuarie 2001, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.N.P. P. SA Bucureşti, sucursala peco Caraş-Severin, împotriva pârâtei S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA Timişoara, pentru obligarea acesteia la plata sumei de 13.060.287 lei, reprezentând contravaloarea cantităţii de 4.249 kg benzină, constatată lipsă la destinaţie.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, chiar dacă la destinaţie s-a constatat lipsa cantităţii de 4.249 kg benzină din cantitatea predată spre transport, aceasta nu poate fi imputabilă cărăuşului, din moment ce, în procesul-verbal de recepţie, s-a consemnat că sigiliile au fost aplicate conform documentului anexat şi, totodată, că sigiliul de la capacul domei este slăbit, ventilul central este defect şi, ca atare, nu închide gurile de golire, care curg la luarea capacelor.
Or, în raport cu toate cele constatate prin actul menţionat, tribunalul a reţinut că, atâta timp cât cărăuşul a predat la destinaţie vagonul cu toate sigiliile intacte, înseamnă că, potrivit art. 83.4.1 din R.T., lipsurile au fost cauzate de alte împrejurări, care au generat scurgeri din conţinut, pe care cărăuşul nu le putea prevedea şi, deci, nu-i pot fi imputabile acestuia, între aceste împrejurări putând fi inclus eventual şi faptul că predătorul a încărcat benzina într-un mijloc de transport necorespunzător, în raport de natura mărfii.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanta S.N.P. P. SA Bucureşti, sucursala Peco Caraş-Severin, a fost admis, prin Decizia 578/A din 28 mai 2001, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi, ca urmare, hotărârea tribunalului a fost schimbată în tot, în sensul că admite acţiunea formulată de reclamanta S.N.P. P. SA Bucureşti, sucursala Peco Caraş-Severin, împotriva pârâtei S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara, care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 13.060.287 lei cu titlu de preţ, plus 1.638.223 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a adopta această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în opoziţie cu prima instanţă, că situaţia de fapt constatată la destinaţie prin procesul-verbal de recepţie, cu privire la vagonul în care a fost expediată marfa, nu era de natură să răstoarne prezumţia de culpă a cărăuşului, instituită prin art. 83.3. din Regulamentul de transport pe calea ferată, în condiţiile în care capacul domei era slăbit şi permitea ridicarea acestuia cu circa 2 cm, fără a se rupe sfoara sigiliului, şi mai ales dacă se are în vedere faptul că, potrivit aceloraşi constatări, ventilul central era defect şi nu se închidea, iar gurile de golire curgeau la luarea capacelor.
Ca urmare a celor reţinute mai sus, instanţa de apel a considerat că susţinerile pârâtei în apărare, în sensul că răspunzător pentru lipsurile constatate la destinaţie este predătorul, nu au nici o relevanţă, atâta timp cât acestea au fost fundamentate pe dispoziţiile legale, inaplicabile în speţă.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta, S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara, susţinând, în esenţă, că vagonul cu terminaţia nr. 246-9 a sosit la destinaţie cu toate sigiliile intacte, dar cu scurgeri din conţinut de circa 5 picături pe minut, datorită ventilului central defect, care a fost sigilat de predător, pe poziţia deschis, situaţie care, în nici un caz, nu poate antrena răspunderea cărăuşului pentru marfa constatată lipsă la destinaţie, ci a expeditorului, care, anterior aplicării sigiliilor, nu au închis strâns ventilul central.
Ca atare, conform art. 82.4 din R.T. şi N.U.T. 2 art. 82.4., nu poate fi angajată răspunderea cărăuşului pentru pierderile înregistrate pe timpul transportului, întrucât cele arătate mai sus demonstrează, fără putinţă de tăgadă, că, în realitate, lipsurile constate la destinaţie s-au datorat culpei expeditorului şi nu a cărăuşului, situaţie în care, în mod greşit, instanţa de apel a admis apelul reclamantei, cu consecinţa obligării pe fond a pârâtei la plata daunelor solicitate prin acţiune.
Se mai susţine că vagoanele cu produse petroliere se încarcă în rafinărie şi se predau la transport cu sigiliile deja aplicate şi, cum cărăuşul nu dispune de asemenea sigilii, înseamnă, implicit, raportat la dispoziţiile art. 83.4.1 din R.T., că transportatorul este exonerat de răspundere, dacă pierderea înregistrată pe parcurs se datorează unei împrejurări pe care calea ferată nu o putea evita, cum e cazul în speţă, în care vagonul a fost predat cu sigiliile deja aplicate.
Se mai susţine că, de altfel, reclamanta îşi poate recupera prejudiciul de la predător, respectiv, sucursala P.Z., care este ca şi ea, sucursala aceleiaşi S.N.P. P. SA Bucureşti.
În sfârşit, recurenta mai susţine că, faţă de prevederile art. 58.4; 58.12; 58.13 din R.T. şi art. 34 la art. 58.13 din N.U.T., în mod eronat a fost angajată răspunderea sa, în calitate de cărăuş, pentru contravaloarea mărfii constatate lipsă la destinaţie, întrucât dispoziţiile legale precitate stabilesc, în sarcina predătorului, o serie de obligaţii în legătură cu alegerea mijlocului de transport, care nu au fost respectate în cauză, astfel că, faţă de această situaţie, calea ferată era exonerată de răspundere, din moment ce lipsurile constatate s-au datorat tipului mijlocului de transport solicitat şi, respectiv, acceptat la transport.
În subsidiar, pârâta susţine că, datorită modalităţii în care a fost stabilit minusul, prin cântărire la expediţie şi calibrare la destinaţie, acesta ar fi, în realitate, de numai 3.700 kg benzină şi nu de 4.249 kg, întrucât cele două metode de determinare a greutăţii mărfii folosesc elemente de calcul diferite, ceea ce conduce, implicit, şi la rezultate sensibil deosebite, situaţie faţă de care răspunderea sa cu daune, putea fi angajată, eventual, pentru cel mult preţul a 3.700 kg benzină.
În consecinţă, pârâta solicită, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 11 C. proc. civ., admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Din examinarea criticilor formulate în recurs, în raport cu actele existente la dosar, precum şi de dispoziţiile legale incidente în cauză, se constată că, în totalitatea lor, susţinerile pârâtei nu sunt fondate.
Astfel, din probele administrate în cauză, rezultă, fără nici un dubiu, că vagonul cu terminaţia nr. 246-9 a sosit la destinaţie cu lipsuri cantitative, care, potrivit susţinerilor subsidiare ale pârâtei, ar consta în lipsa a 3.700 kg benzină, iar conform procesului-verbal de recepţie nr. 137 din 7 septembrie 1999, lipsa ar fi de 4.249 kg.
Cu privire la starea vagonului, s-a constatat, prin procesul-verbal amintit, că sigiliile au fost aplicate conform documentului anexat, adică corespunzător normelor legale în domeniu şi că sigiliul de la capacul domei era slăbit, astfel că acest capac se putea ridica cu 2 cm, fără a se rupe sfoara de la sigiliu, constatându-se, totodată, că ventilul central este defect şi nu închide, precum şi că gurile de golire curg la luarea capacelor.
În acest context, bine a reţinut instanţa de apel, spre deosebire de tribunal, că, faţă de starea de fapt, constatată prin procesul-verbal de recepţie, apare imposibilă răsturnarea prezumţiei de culpă, instituită în sarcina cărăuşului prin dispoziţiile art. 83.3 din Regulamentul de transport pe calea ferată, pentru marfa primită la transport şi constatată lipsă la destinaţie, şi, ca atare, a hotărât în consecinţă.
Este adevărat că, potrivit art. 83.4.1 din regulamentul menţionat, cărăuşul este exonerat de răspundere, atunci când pierderea se datorează unor împrejurări pe care aceasta nu le putea evita, însă, acest text legal nu are incidenţă în cauză, în condiţiile în care vagonul a sosit la destinaţie violat, adică cu sigiliul de la capacul domei slăbit, ceea ce permitea ridicarea acestui capac cu 2 cm, fără ca sfoara sigiliului să se rupă şi, implicit, sustragerea de produs.
De asemenea, prin procesul-verbal nr. 3 din 7 septembrie 1999, (dosar fond) s-a constatat că ventilul central nu închide perfect şi, ca atare, permite scurgerea a câte 5 picături pe minut.
Or, această constatare înlătură susţinerile pârâtei, în sensul că lipsa ar proveni de la predător, care ar fi expediat o cantitate de marfă inferioară celei prevăzută în actele de livrare şi, totodată, şi pe cele prin care se afirmă că lipsa s-ar datora metodelor diferite de stabilire a cantităţii de marfă expediată (prin cântărire) şi, respectiv, recepţionată (prin calibrare) şi, deci, că, în subsidiar, răspunderea pârâtei putea fi angajată numai pentru daune echivalente preţului a 3.700 kg benzină şi nu pentru întreaga cantitate de 4.249 kg, care a fost stabilită potrivit celor arătate eronat.
În concluzie, cum cărăuşul a primit marfa spre transport fără nici o obiecţiune, iar vagonul a sosit la destinaţie, potrivit actelor de constatare, violat, se reţine că nu poate fi înlăturată prezumţia de culpă a cărăuşului, indiferent pe ce dispoziţii legale şi-a fundamentat această susţinere din recurs pârâta, şi, ca atare, rămâne fără relevanţă şi faptul că lipsa s-a datorat pierderilor de conţinut, generate de defecţiunile constatate la ventilul central al cisternei sau sustragerii mărfii pe parcurs, din moment ce, oricum, lipsa s-a produs în timp ce aceasta avea paza juridică a mărfii.
Pe cale de consecinţă, rămâne fără nici o semnificaţie şi susţinerea că, în condiţiile speţei, ar fi trebuit angajată răspunderea predătorului pentru lipsurile constatate la destinaţie, atâta timp cât probele de la dosar dovedesc că acestea s-au produs ulterior predării mărfii spre transport şi din cauze imputabile exclusiv cărăuşului.
Faptul că reclamanta este o sucursală a S.N.P. P. SA Bucureşti, că şi expeditorul mărfii, sucursala P.Z., nu putea avea nici o semnificaţie pe planul răspunderii pentru lipsurile constatate la destinaţie, întrucât între cele două sucursale nu există nici un fel de raport juridic de obligaţie.
Aşa fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara, împotriva deciziei nr. 578/A din 28 mai 2001 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2606/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 261/2003. Comercial → |
|---|
