CSJ. Decizia nr. 2912/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2912/2003
Dosar nr. 1071/2002
Şedinţa publică din 4 iunie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC P. SA Bucureşti a chemat în judecată SC L.C. SRL Bucureşti şi a solicitat ca, prin sentinţa care se va pronunţa, să fie obligată: la plata sumei de 344.424.167 lei, reprezentând cotă de asociere, la rezilierea contractului pentru nerespectarea clauzelor acestuia, în conformitate cu art. 10; la evacuarea pârâtei din spaţiul situat în Bucureşti.
La rândul său, pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat, ca reclamanta, să fie obligată să-i plătească 117.757.059 lei, reprezentând comision de 10% din valoarea facturilor achitate fără acord scris sau clauză, care să ateste obligativitatea plăţii.
În privinţa cererii principale, pârâta a susţinut că, în urma plăţilor efectuate cu ordinele de plată nr. 11, 12 şi 13 din 21 ianuarie 2000, debitul societăţii SC L.C. SRL era de 54.916.261 lei, restul sumei fiind nedatorată.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 7359, pronunţată la 14 noiembrie 2000, a apreciat ca fiind întemeiate pretenţiile reclamantei, pentru plata sumei de 54.916.216 lei, reprezentând contravaloare obligaţii băneşti provenind din contractul de asociere, precum şi pentru plata penalităţilor de întârziere, cu motivarea că părţile au stipulat în contract clauza penală pentru sancţionarea întârzierii în plată şi că termenul de plată a fost depăşit.
Au fost înlăturate apărările pârâtei privind încetarea contractului la data de 22 iulie 1996, în considerarea faptului că acesta a fost prelungit, conform stipulaţiei din art. 3 alin. (2), în condiţiile în care SC L.C. SRL nu şi-a manifestat dorinţa de a înceta contractul la data expirării termenului stabilit iniţial.
Cererea reconvenţională, formulată de pârâtă, a fost respinsă, ca nefondată, dar s-au admis celelalte cereri, prin care s-a solicitat rezilierea contractului şi evacuarea pârâtei din spaţiul comercial pentru lipsa titlului.
Sentinţa pronunţată de instanţa de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, care a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC L.C. SRL Bucureşti.
Criticile aduse sentinţei, în legătură cu termenul de valabilitate a contractului, au fost înlăturate, cu motivarea că părţile, de comun acord, au stabilit prelungirea contractului de asociere pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului de închiriere, mai precis până la data de 23 noiembrie 1999, când s-a notificat concediul.
Instanţa de apel a mai reţinut că probele examinate nu au relevat faptul că apelanta este deţinătoarea spaţiului, întrucât nu există nici un act care să ateste încetarea raporturilor de locaţiune cu intimata-reclamantă, iar dacă, după pronunţarea sentinţei, deţinătorul legal al spaţiului ar accepta locaţiunea, atunci evacuarea ar rămâne fără obiect.
Şi criticile privind modul de calcul al penalităţilor au fost înlăturate ca nefondate, instanţa de apel reţinând că s-au calculat penalităţi de întârziere, în perioada 31 decembrie 1997 - 31 octombrie 1999, pentru plăţi efectuate, dar cu întârziere, şi că temeiul obligării la plată îl constituie contractul şi clauza înscrisă în art. 19.
Soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, a reţinut instanţa de apel, este corectă faţă de prevederile art. 13 din contractul de asociere, prin care apelanta s-a obligat să deconteze „sumele de orice natură efectuate de SC P. SA.
Instanţa de apel a mai reţinut că apelanta nu a practicat refuz de plată parţial la facturile primite şi, mai mult, a inclus în suma de 54.916.216 lei, recunoscută de apelantă şi suma de 26.942.892 lei din cererea reconvenţională, ca fiind comision de 10%.
Câtă vreme comisionul de 10% nu reprezintă o sumă nedatorată, a conchis instanţa de apel, nu se pune problema actualizării cu indicele de inflaţie.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs pârâta, SC L.C. SRL Bucureşti, pe care a criticat-o pentru motive de netemeinicie şi nelegalitate.
Hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, în speţă, a clauzelor contractului de asociere nr. 5984/1992, intervenit între părţi, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv, recurenta a susţinut că, la data de 7 decembrie 1997, contractul de asociere a încetat prin ajungere la termen, situaţie în raport cu care trebuia respins capătul de cerere pentru rezilierea contractului de asociere.
Recurenta s-a referit la contractul de închiriere şi la acordul din 6 martie 1006 şi a susţinut că durata limită de închiriere era stabilită până la 6 decembrie 1997, aşa încât asocierea nu putea fi prelungită peste acest termen, art. 4 din contract devenind inoperant.
A doua critică vizează evacuarea din spaţiu, măsură care, în opinia recurentei, nu putea fi dispusă, câtă vreme, prin adresa nr. 105 din 15 ianuarie 1998, Primarul General a dispus încetarea contractului de închiriere, la data de 1 martie 2000, încheiat cu intimata SC P. SA.
La data de 1 martie 2000, a mai susţinut recurenta, intimata SC P. SA nu mai era titulara dreptului de folosinţă.
Prin cea de-a treia critică, recurenta a susţinut că a fost greşit obligată la plata penalităţilor în sumă de 207.680.547 lei.
Recurenta a argumentat că, după data de 31 decembrie 1997 - 31 octombrie 1999, contractul de asociere nu s-a prelungit legal, întrucât intervenise adresa nr. 105/1998 a P.M.B. şi că dispoziţiile art. 19 din contract nu erau aplicabile pentru intervalul 31 decembrie 1997 - 31 octombrie 1999, aşa cum a reţinut instanţa de apel.
După data de 31 decembrie 1997, reclamanta a considerat că, atât SC P. SA, cât şi SC L.C. SRL au ocupat acest spaţiu fără titlu.
Pentru perioada următoare lunii decembrie 1997, calculul echivalentului chiriei este de 54.996.216 lei, pe care recurenta susţine că l-a acceptat încă de la fond.
În subsidiar, dacă s-ar trece peste argumentele privind inaplicabilitatea sancţiunii pentru plata cu întârziere, recurenta a contestat cuantumul sumei datorate, apreciind că ar fi doar de 10.462.114 lei. De asemenea, a contestat şi cuantumul penalităţilor şi a arătat că, în urma punctajului, intimata-reclamantă a recunoscut debitul de 70.833.152 lei şi că a solicitat devalorizarea sumei recunoscute cu rata inflaţiei şi nu penalităţi.
În fine, cu privire la cererea principală, s-a mai susţinut că s-a prorogat discutarea probei cu expertiză, după care instanţa a considerat că proba nu este utilă cauzei şi a trecut la soluţionarea cauzei.
Ultima critică vizează cererea reconvenţională prin care recurenta se consideră îndreptăţită să încaseze suma de 117.787.059 lei, reprezentând comision nelegal însuşit de reclamantă.
Prin art. 13 din contractul de asociere, s-a stabilit expres obligaţia de a-i deconta intimatei cheltuielile de întreţinere, plata salariilor, chirii şi alte cheltuieli, pe care aceasta din urmă le-a achitat, dar nu şi comision de 10%, astfel că sumele facturate cu acest titlu, a susţinut recurenta, s-au încasat nelegal.
În consecinţă, recurenta a solicitat casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi, în fond, respingerea acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale. În subsidiar, recurenta a solicitat casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei pentru rejudecare.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Problema de drept, pusă în discuţie prin motivele de recurs, priveşte, în principal, termenul contractului, mai concret, termenul până la care acesta îşi produce efectele şi, în raport cu acesta, dacă celelalte capete de cerere privind sumele datorate, rezilierea contractului şi evacuarea, au fost corect soluţionate.
Instanţele care au soluţionat cauza au ajuns la concluzia corectă că raporturile juridice dintre părţile în proces s-au stabilit conform contractului de asociere nr. 5984 din 1992, prin care s-a stipulat un termen de 3 ani pentru derularea acestuia, conform art. 3, cu posibilitate de prelungire pe o perioadă de încă un an, dacă nici una din părţi nu-şi manifestă intenţia de a înceta contractul.
Părţile nu şi-au exprimat voinţa de a înceta contractul, ci, dimpotrivă, şi-au manifestat acordul expres, conform răspunsului la adresa nr. 760 din 1995, emisă de recurentă, de a continua raporturile juridice, „continuarea asocierii nr. 5984 din 22 iulie 1992, până la limita contractului de închiriere cu I.C.R.A.L. Herăstrău".
Legătura dintre contractul de asociere, încheiat de părţile în proces, şi contractul de locaţiune al intimatei, încheiat cu I.C.R.A.L. Herăstrău, rezultă din obligaţia asumată de intimata SC P. SA de a pune la dispoziţie un spaţiu pentru desfăşurarea actelor de comerţ, spaţiu pe care aceasta îl deţinea, la rândul său, în locaţiune.
Din contractul aflat la dosarul de la fond, rezultă că, la data de 7 decembrie 1992, contractul intimatei, încheiat cu I.C.R.A.L. Herăstrău pentru spaţiul comercial, a fost prelungit pentru o perioadă de 5 ani, după care a operat tacita relocaţiune.
Din coroborarea conţinutului adresei nr. 820 din 6 martie 1995, cu prevederile contractului de locaţiune la care s-a făcut trimitere în privinţa duratei asocierii, rezultă că asocierea din contractul nr. 5984 din 22 iulie 1992 a fost prelungită prin voinţa expresă a părţilor, care, astfel, au modificat implicit procedura de prelungire, care a fost, iniţial, stabilită prin contractul de asociere [art. 3 alin. (2) şi (3)].
După această dată a operat tacita relocaţiune în contractul de locaţiune, cu efecte şi asupra contractului de asociere până la data de 23 noiembrie 1999, când contractul a fost denunţat.
Întrucât contractul de asociere nu implică doar folosinţa spaţiului, ci şi acte de comerţ săvârşite în acest spaţiu, faţă de natura şi complexitatea acestuia, nu se poate reţine încetarea contractului prin simplul fapt că s-a împlinit termenul stipulat în condiţiile arătate şi aceasta, întrucât spaţiul a rămas în folosinţă, iar actele de comerţ au continuat până la data denunţării prin notificare.
Revenind la obligaţia de plată a cotei de asociere, care a constituit primul capăt de cerere, este de reţinut că această obligaţie contractuală subzistă până la data de 31 octombrie 1999, aşa cum au reţinut instanţele care au soluţionat cauza.
Ceea ce nu s-a stabilit cu exactitate este cuantumul sumei datorate drept cotă de asociere, faţă de calculul aflat la dosarul de la fond, prin care s-a cerut suma de 125.743.620 lei, din care intimata a recunoscut cu totul, în subsidiar, 104.621.144 lei, pentru ca, în motivele 2 şi 3, să recunoască 70.833.152 lei, şi apoi 54.916.216 lei, în care este cuprins şi comisionul, care, în opinia recurentei, este nedatorat.
Aşadar, cuantumul cotei de asociere nu a fost stabilit corect.
Mai mult, recurenta a iniţiat o verificare comună în urma căreia i-a comunicat intimatei că, la data de 17 ianuarie 2000, debitul său este de 66.300.426 lei.
A doua problemă, care trebuia examinată şi lămurită de instanţe, era cea referitoare la efectele clauzei penale stipulată pentru sancţionarea întârzierii plăţii (art. 19).
Întrucât contractul a fost prelungit până la limita contractului de locaţiune, această clauză a operat până la denunţarea contractului de asociere, aşa încât penalităţile de întârziere în plată sunt datorate.
Dar, pentru că nu a fost stabilită cu exactitate suma datorată conform facturilor enumerate în situaţia de la fond, urmează să se determine cuantumul penalităţilor în raport cu suma corect calculată.
Pentru a răspunde la critica referitoare la respingerea cererii reconvenţionale, prin care a fost pus în discuţie comisionul încasat nejustificat de intimata-reclamantă, sunt de observat prevederile art. 13 din contract, pe care ambele părţi îşi bazează susţinerile.
Prin art. 13 din contractul de asociere s-a stipulat că sumele care privesc plata salariilor şi a celorlalte drepturi băneşti, precum şi cele referitoare la cheltuielile de întreţinere administrativ-gospodăreşti, chirii şi cheltuieli de orice altă natură efectuate de SC P. SA, se vor deconta de SC L.C. SRL, pe baza actelor legale.
Rezultă că orice cheltuieli justificate cu înscrisuri, care sunt făcute de intimata-reclamantă se decontează de recurentă.
Facturile depuse ca probă la fond poartă, în adevăr, menţiunea „comision de 10%", care se aplică la diversele sume trecute ca reprezentând chirie, telefon, T.V.A, etc.
Aceste facturi, care au fost reluate în tabelul justificativ de la dosarul de apel, privesc sume facturate şi anterior datei de 31 decembrie 1997, de la care s-a pornit în calculul din acţiunea principală, aşa încât în raport cu menţiunea „comision" nejustificată în concret cu acte, în sensul că intră în noţiunea de alte cheltuieli pe care reclamanta le-a făcut şi care, conform art. 13 din contract, se impun a fi suportate de recurenta-pârâtă, pretenţiile din cererea reconvenţională apar întemeiate. Numai că, şi de această dată, se pune problema cuantificării sumei în măsura în care va fi probată în condiţiile art. 13 din contract, pentru fiecare factură în parte.
De asemenea, actualizarea eventualei sume rezultate din calcul nu poate fi făcută în lipsa probelor în legătură cu indicele mediu de inflaţie, care a operat în perioada dintre data încasării şi cea a restituirii.
În contextul celor arătate, critica referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind rezilierea contractului este nefondată.
Este, de asemenea, nerelevantă, în cauză, corespondenţa şi negocierea recurentei pentru cumpărarea spaţiului, întrucât, pentru perioada luată în discuţie, este evident că spaţiul s-a aflat în asociere la dispoziţia recurentei, care a desfăşurat acte de comerţ, pentru care a plătit, cel puţin în parte, cota de asociere.
În fine şi problema evacuării în lipsa probelor, care să ateste că titularul locaţiunii este recurenta, însăşi, a fost corect soluţionată. Susţinerea recurentei, în legătură cu lipsa titlului intimatei, cel puţin pentru perioada în litigiu, nu poate fi primită câtă vreme contractul de asociere a produs efecte până la data denunţării, aşa cum deja s-a arătat.
În consecinţă, conform art. 304 pct. 9, raportat la art. 314 C. proc. civ., întrucât situaţia de fapt a fost numai în parte stabilită de instanţele care au soluţionat cauza, pentru motivele arătate recursul se va admite, Decizia pronunţată în apel va fi casată, iar cauza se va trimite, pentru rejudecare, la Curtea de Apel Bucureşti, pentru completarea probelor şi stabilirea corectă a sumelor datorate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC L.C. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 41/A din 12 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia VI comercială, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 291/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2915/2003. Comercial → |
|---|
