CSJ. Decizia nr. 3843/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3843/2003
Dosar nr. 8867/2001
Şedinţa publică din 8 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul M.T. a chemat în judecată Primăria Municipiului Ploieşti şi SC P. SRL pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de asociere nr. 1152 din 11 aprilie 1995 şi a actului adiţional din 11 aprilie 1995, încheiate de pârâte pentru lipsa capacităţii primăriei de a fi parte în contract, avându-se în vedere Decizia civilă nr. 892/1999, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, prin care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din Ploieşti, ce a format obiectul contractului de asociere.
S-a mai solicitat evacuarea celei de a doua pârâte din imobilul în litigiu pentru lipsă de titlu a acesteia şi obligarea la plata lipsei de folosinţă pe perioada 9 august 1999 la zi.
Pârâta din acţiune SC P.I. SRL a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantului la restituirea contravalorii reparaţiilor făcute la imobilul din care se cere evacuarea, în sumă de 2.091.000.000 lei.
În urma declinării cauzei de la judecătoria Ploieşti, Tribunalul Prahova, prin sentinţa 184 din 31 iulie 2000, a admis în parte acţiunea, dispunându-se evacuarea necondiţionată a pârâtei SC P.I. SRL şi obligarea acesteia la plata sumei de 378.834.530 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă. A fost respins capătul de acţiune privind constatarea nulităţii absolute a contractului de asociere şi a actului adiţional.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă cererea reconvenţională şi obligat reclamantul din acţiune la plata sumei de 4.175.760.071 lei. S-a acordat pârâtei din acţiune un drept de retenţie asupra imobilului, proprietatea reclamantului, până la achitarea sumei de 4.175.760.071 lei.
S-a reţinut de instanţă, cu privire la acţiune, că reclamantul este proprietarul imobilului folosit de pârâta II din acţiune, că primăria a făcut cunoscut acesteia că respectivul contract de asociere nr. 1152/1995 este nul de drept, întrucât noul proprietar este o altă persoană decât cea care a încheiat contractul, deci primul capăt din acţiune a rămas fără obiect.
Întrucât nu s-a contestat inexistenţa contractului de închiriere între reclamant şi pârâta II, s-a dispus evacuarea acesteia pentru lipsă de titlu.
Lipsa de folosinţă a fost calculată pe baza expertizei, aplicându-se rata inflaţiei şi luându-se în considerare sumele consemnate de pârâtă la C.E.C.
În legătură cu cererea reconvenţională, s-a reţinut că pârâta a efectuat îmbunătăţiri la imobilul aflat la acea dată în proprietatea primăriei, în valoarea reactualizată, stabilită de expertiză, astfel că, operând principiul îmbogăţirii fără just temei, reclamantul urmează să suporte această sumă.
Au declarat apel împotriva acestei sentinţe, reclamantul şi pârâta SC P.I. SRL, iar prin Decizia nr. 956 din 17 septembrie 2001, Curtea de Apel Ploieşti a admis primul apel, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că suma, reprezentând lipsă de folosinţă, este de 1.669.138.971 lei în loc de 378.834.530 lei, iar obligaţia de plată a reclamantului din cererea reconvenţională se diminuează de la 4.175.760.071 lei la 3.006.599.974 lei.
S-au compensat obligaţiile reciproce ale părţilor, fiind obligat reclamantul la diferenţa, în sumă de 1.337.461.003 lei.
S-a respins, ca nefondat, apelul pârâtei şi s-au menţinut restul dispoziţiilor din sentinţă.
Pentru apelul admis, s-a motivat cu aceleaşi argumente ca şi instanţa de fond, cu privire la respingerea constatării nulităţii absolute a contractului de asociere şi a actului adiţional, iar cu privire la cuantumul lucrărilor de îmbunătăţiri făcute imobilului, s-a arătat că suma stabilită prin sentinţa nr. 12048/1998 a Judecătoriei Ploieşti şi care a fost reactualizată în acest proces, nu este opozabilă reclamantului care nu a fost parte în cauza de atunci, valoarea reală a acestora fiind de 3.006.599.974 lei, cum s-a stabilit prin expertiza efectuată în prezent.
A fost modificat cuantumul cheltuielilor de judecată, corespunzător sumelor datorate de reclamant.
Cu privire la apelul respins, s-a reţinut că nu există neconcordanţă între dispozitivul sentinţei şi considerentele acestuia, iar dispozitivul care se execută este corect şi legal, iar lipsa de folosinţă este datorată, pentru că, deşi s-a făcut cunoscut pârâtei de către primărie încă din 1999 că noul proprietar al imobilului este reclamantul, pârâta nu l-a pus la dispoziţia acestuia, prejudiciindu-l cu lipsa de folosinţă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul M.T. şi pârâta SC P.I. SRL.
În recursul declarat în termen legal de reclamant, se invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., susţinându-se, în esenţă, că instanţele au fost lipsite de rol activ, aplicându-se greşit dispoziţiile legale, incidente soluţionării capetelor din acţiune, fiind interpretate eronat probele administrate.
Astfel, se apreciază că greşit s-a respins primul capăt din acţiune, deoarece nu rezultă din dosar că cele două pârâte au reziliat contractul de asociere şi actul adiţional, iar simpla declaraţie a părţilor, că aceste acte sunt nule de drept, nu produce efecte juridice, ceea ce face ca imobilul, deşi proprietatea reclamantului, să figureze ca obiect în convenţia în vigoare încheiată de pârâte.
Referitor la soluţionarea celui de al 3-lea capăt de acţiune, pentru obligarea pârâtei la plata lipsei de folosinţă, se susţine că suma trebuia calculată la tarifele actualizate, ce se practică pentru spaţiile comerciale, în raporturile dintre primărie şi societăţile comerciale.
Tot greşită se consideră admiterea cererii reconvenţionale de obligare a recurentului la plata contravalorii lucrărilor executate la imobil de pârâtă la suma din dispozitivul deciziei, în realitate, aceasta fiind mai redusă.
Ultima critică se referă la acordarea dreptului de retenţie pentru pârâtă, care nu se justifica în opinia recurentului, tocmai pentru că suma datorată de recurent nu este cea stabilită de Curtea de Apel Ploieşti, ci mult mai mică.
Completarea la recurs, depusă la 8 noiembrie 2001, prin care se mai invocă şi alte motive, nu poate fi avută în vedere decât ca un memoriu, fiind făcută cu încălcarea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Prealabil analizei recursului, trebuie menţionat (aşa cum s-a consemnat şi în practicaua hotărârii) că recurentul, în şedinţa din 8 octombrie 2003, a declarat că nu susţine decât motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că celelalte motive nu vor mai fi supuse verificării.
Analizându-se exclusiv acest motiv de recurs, raportat la situaţiile arătate de recurent, se constată că nu este incident în cauză, deoarece, pentru primul capăt din acţiune, nu au fost încălcate prevederile art. 948 C. civ. la încheierea actelor a căror nulitate s-a solicitat a fi constatată, deoarece, la data respectivă, 1995, proprietarul imobilului era statul (primăria) care avea capacitatea de a contracta, conform art. 948 pct. 1 C. civ., condiţie esenţială pentru validitatea convenţiei, retrocedarea imobilului către reclamant (Decizia 892 a Curţii de Apel Ploieşti) şi obligarea pârâţilor de atunci să lase bunul în deplină proprietate şi posesie reclamantului, fiind pronunţată la cca. 4 ani de la încheierea actelor, respectiv în 1999.
Aşadar, rezultă că, la data naşterii raportului juridic dintre pârâţi, singura care interesează pentru discuţie, primăria, avea capacitatea de a contracta şi nu cum se susţine în recurs.
Invocarea în acest motiv a încălcării art. 480 C. civ., care defineşte proprietatea, nu se justifică în contextul obiectului acestui prim capăt din acţiune, mai ales că nimeni din proces nu a contestat reclamantului acest drept.
Motivarea interesului pe care recurentul îl justifică pentru o soluţie de reziliere a contractului de asociere şi nu pentru soluţia pronunţată de instanţă, nu poate fi primită pentru că acesta nu a fost parte în contractul de asociere, iar pârâtele-contractante au prevăzut în art. 16 că rezilierea operează de drept în termenul stipulat, dacă una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile stipulate.
Or, aşa cum s-a reţinut corect şi de instanţa de apel, prin adresa 36755 din 9 august 1999, primăria a făcut cunoscut pârâtei SC P.I. SRL că imobilul, ce forma obiectul contractului de asociere, a fost retrocedat reclamantului cu care aceasta din urmă trebuie să încheie eventual contract de închiriere, convenţia în litigiu fiind nulă de drept.
De menţionat că societatea comercială pârâtă nu a contestat încetarea efectelor contractului de asociere şi a actului adiţional la acesta, astfel că nu se justifică art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nici în legătură cu cele două acte juridice şi nici cu art. 130 C. proc. civ. sau art. 129 C. proc. civ., acestea neavând nici o tangenţă cu situaţia de fapt la care se referă acest motiv de recurs.
Cu privire la nelegalitatea acordării în favoarea pârâtei SC P.I. SRL a dreptului de retenţie, se constată că, în realitate, recurentul nu invocă încălcarea vreunui text de lege sau inexistenţa acestuia, ci se referă exclusiv la temeinicia cuantumului pretins prin cererea reconvenţională, ceea ce vizează eventual temeinicia hotărârii şi în nici un caz legalitatea.
Or, recurentul a declarat că înţelege să susţină recursul numai pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează exclusiv legalitatea unei hotărâri şi nu pe netemeinicia acestuia, cum se motivează în realitate.
Instanţa de apel, faţă de suma datorată de reclamantul din acţiune către reclamantul din cererea reconvenţională, corect a făcut aplicaţiunea art. 1444 C. proc. civ.
Motivele 2 şi 3 din recurs se referă la netemeinicia hotărârii, respectiv la stabilirea cuantumului lipsei de folosinţă sau al contravalorii lucrărilor de îmbunătăţiri aduse imobilului şi pe interpretarea concluziilor expertizei, la care recurentul a renunţat, aşa cum s-a arătat şi care nu mai constituie obiect de analiză.
Faţă de cele arătate, urmează să fie respins recursul declarat de reclamant.
Pârâta SC P.I. SRL a susţinut în recursul său nelegalitatea hotărârii prin aceea că s-a acordat reclamantului lipsa de folosinţă, deoarece procesul-verbal de punere în posesie asupra imobilului este nul, nefiind semnat şi ştampilat de Consiliul Local Ploieşti, iar imobilul a fost practic reconstruit în totalitate de recurentă, ceea ce justifica lipsa de folosinţă, cel mult pentru teren.
Se mai susţine că, în apel, nu era posibilă recalcularea lipsei de folosinţă pe aceeaşi perioadă reţinută de instanţa de fond şi care nu a fost contestată prin apel şi majorarea cuantumului lipsei de folosinţă, din moment ce s-a menţinut acordarea dreptului de retenţie, iar reclamantul nu a făcut dovada achitării contravalorii îmbunătăţirilor.
Recursul este nefondat.
De menţionat că, în motivarea recursului, nu se invocă nici unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar, prin dezvoltarea în fapt a criticilor, acestea se pot încadra în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinerile vizând nelegalitatea hotărârii.
Invocarea în cadrul acestui motiv de recurs a nulităţii procesului-verbal de punere în posesie a reclamantului asupra imobilului, cu consecinţa înlăturării dreptului pentru acordarea lipsei de folosinţă, este greşită atât pentru faptul că, pentru prima dată în recurs, se invocă o asemenea apărare, cât şi pentru faptul că, nefiind parte în acel proces verbal şi în raportul juridic dintre primărie şi reclamant, recurenta nu are calitatea să ceară anularea.
Nu este lipsit de importanţă faptul că, pe tot parcursul procesului, recurenta nu a invocat nulitatea acestui proces verbal şi, oricum, chiar dacă ar fi făcut-o era fără eficienţă pentru că dreptul reclamantului, privind lipsa de folosinţă a imobilului, exista la data acţiunii faţă de hotărârea de retrocedare şi de valabilitate a procesului-verbal de punere în posesie, care nu a fost atacat până în prezent.
Se apreciază că ceea ce constituie, într-adevăr, momentul de la care recurenta a ocupat imobilul fără să aibă vreun titlu şi să plătească vreo sumă de bani, este 9 august 1999, când primăria, cu care avea contract de asociere, a făcut cunoscut schimbarea regimului juridic al imobilului, existenţa unui nou proprietar şi nulitatea contractului de asociere, care constituie titlu pentru pârâtă asupra bunului folosit. De atunci, reclamantul a fost lipsit de folosinţa bunului.
Afirmaţia că imobilul a fost reconstruit în totalitate şi, deci, nu mai aparţine reclamantului, este evident contrazisă de probele dosarului şi nu s-a stabilit acest lucru cu ocazia expertizelor.
De altfel, şi această apărare se face pentru prima dată în recurs, neconstituind critică în apel.
În legătură cu recalcularea lipsei de folosinţă în apel, se constată că nu s-au încălcat dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., deoarece lipsa de folosinţă intră în categoria veniturilor şi despăgubirilor ajunse la termen, care beneficiază de prevederile textului.
Este adevărat că, din lectura apelului scris, nu rezultă expres o formulare a reactualizării sumei, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului, dar în şedinţa din 19 martie 2001, reclamantul a solicitat (printre alte probe) şi expertiză contabilă pentru calculul lipsei de folosinţă pe perioada 1 iulie 1999 – la zi, probă cu care recurenta de acum a fost de acord.
În atare situaţie nu se mai poate susţine inadmisibilitatea majorării lipsei de folosinţă, iar recursul urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.T. împotriva deciziei nr. 956 din 17 septembrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi comercială, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de pârâta, SC P.I. SRL Ploieşti, împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat,
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 384/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 3846/2003. Comercial → |
|---|
