CSJ. Decizia nr. 398/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 398.
Dosar nr. 194/2002
Şedinţa publică din 21 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta S.C. E.O. SRL Timişoara a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. O.M.V. R.M. SRL Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a procesului verbal de predare-primire obiecte de inventar, referitoare la menţiunea privind rezilierea contractului de închiriere pentru o staţie de benzină, încheiat la data de 25 noiembrie 1999, pentru lipsa consimţământului valabil exprimat, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 741/PI din 17 aprilie 2001, Tribunalul Timiş, secţia comercială, a respins acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000.000 lei, către pârâtă, reţinându-se că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că actul a fost încheiat de o persoană al cărei consimţământ nu a fost valabil, nici existenţa dolului nu a fost dovedită şi nici că actul încheiat şi aflat în litigiu ar avea o clauză ilicită.
Prin Decizia civilă nr. 827 din 11 octombrie 2001, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei mai sus menţionate pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acţiunea reclamantei şi a constatat nulitatea absolută a părţii din procesul verbal de predare-primire obiecte de inventar, încheiat la data de 25 mai 1999, referitor la menţiunea privind rezilierea contractului de închiriere pentru o staţie de benzină.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că trebuie avută în vedere complexitatea clauzelor contractului, care, „pe lângă obiectul principal a inclus şi contracte secundare", precum şi obligaţii referitor la care nu s-a dispus nimic cu ocazia predării-primirii obiectelor de inventar, aşa încât se impune a fi aplicat art. 977 C. civ., interpretarea după intenţia comună şi nu după sensul literar al termenilor.
A mai reţinut şi că având în vedere şi dispoziţiile art. 948 pct. 2 C. civ., rezultă că reclamanta s-a aflat în eroare chiar asupra naturii juridice a actului încheiat, astfel că acesta este nul absolut, indiferent de existenţa sau inexistenţa unor manopere dolosive.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă şi confirmării sentinţei tribunalului, prin care s-a respins în mod legal acţiunea formulată de reclamantă.
Recurenta susţine astfel că Decizia curţii de apel nu cuprinde „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", astfel cum prevăd dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., redând în întregime motivele de apel ale reclamantei şi concluziile intimatei pârâte, pentru ca apoi, pur şi simplu să hotărască admiterea apelului şi modificarea sentinţei tribunalului; hotărârea cuprinde considerente străine de natura pricinii, în sensul că desfacerea contractului nu s-a făcut în baza clauzelor contractuale privind desfiinţarea unilaterală a acestuia, ci de comun acord (mutuus dissensus), în baza autonomiei de voinţă a părţilor; de asemenea, a interpretat greşit procesul verbal şi clauza de desfacere a contractului conţinută de acesta, schimbându-i înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic şi natura.
Totodată, arată că instanţa a abordat greşit aspectul ridicat de reclamantă privind reprezentarea legală a intimatei de către un angajat al ei şi consideră că oricum discuţia despre puterea de reprezentare a angajatului este lipsită de relevanţă pentru rezolvarea speţei.
În sfârşit, mai susţine că este nefondată reţinerea potrivit căreia procesul verbal a fost semnat de reprezentantul apelantei fără să observe menţiunea inserată „în mod abuziv şi fără consultarea reclamantei" privind rezilierea contractului şi că aceasta ar constitui o eroare obstacol, cât şi cea privind eroarea evidentă asupra chiar substanţei obiectului convenţiei, error in substantiam , pe care a consideră inaplicabilă în speţă.
În şedinţa de astăzi, reprezentantul recurentei pârâte a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei în exercitarea acţiunii ce face obiectul cauzei, depunând şi concluzii scrise în acest sens, însoţite de acte doveditoare, determinat de faptul că voinţa societăţii recurente pârâte de reziliere a contractului încheiat între părţi a fost materializată printr-un înscris denumit „declaraţie de denunţare a contractului pentru o staţie de benzină încheiat în 25 noiembrie 1999" emisă la data de 28 noiembrie 2002, denunţarea producându-şi efectele cu începere din data de 1 aprilie 2003.
Curtea, unind excepţia cu fondul, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., din examinarea actelor dosarului, asupra recursului de faţă constată următoarele.
În ce priveşte excepţia ridicată, instanţa reţine că ea nu poate fi primită ca o excepţie de fond, peremptorie, cu efectul de a face inutilă în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, întrucât este fundamentată pe un act unilateral de voinţă al pârâtei, dar aspectul prezentat prin aceasta poate fi reţinut, alături de celelalte elemente ale cauzei, în soluţionarea ei, pe baza întregului probator administrat.
În ce priveşte fondul cauzei, se constată că recursul pârâtei este fondat şi va fi admis în consecinţă potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
Referitor la critica privind nemotivarea în fapt şi în drept a hotărârii curţii de apel se reţine că nu este fondată, întrucât aceasta cuprinde considerentele care au format convingerea instanţei, sub ambele aspecte, dar se poate susţine că ea conţine consideraţii contradictorii şi străine pricinii, în ce priveşte referirile la „obligaţia reclamantei de a constitui o garanţie bancară substanţială la dispoziţia pârâtei" sau la „clauze exprese care confereau pârâtei dreptul de a rezilia contractul în mod unilateral", acestea fiind lipsite de relevanţă în cauza de faţă, care priveşte examinarea valabilităţii clauzelor unui proces verbal încheiat între părţi, ca expresie a unui acord de voinţă.
Din actele dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că părţile au convenit de comun acord desfacerea contractului, prilej cu care s-au înapoiat şi obiectele de inventar ce intrau în administraţia staţiei, proprietarului lor, staţia a fost închisă, iar consimţământul părţilor privind rezilierea contractului s-a materializat într-o clauză din procesul verbal.
Astfel fiind, într-adevăr, în cauză nu poate fi reţinută eroarea obstacol, privind mandatul angajatului intimatei de a o reprezenta la încheierea acestui act, întrucât nu considerarea persoanei reprezentante a fost cauza principală pentru care s-a făcut convenţia şi deci eroarea invocată nu poate produce nulitatea clauzei, cu atât mai mult cu cât este în afara oricărui dubiu că intimata a ratificat actul semnat de mandatarul ei şi şi l-a însuşit.
Nici eroarea in substantiam nu poate fi reţinută, întrucât obiectul procesului verbal l-a constituit predarea-primirea obiectelor de inventar cu prilejul închiderii staţiei de benzină, ca urmare a rezilierii contractului şi este greu de presupus că reclamanta s-a aflat în eroare în legătură cu conţinutul actului, care exprimă acordul de voinţă al părţilor privind desfacerea contractului de locaţiune, cu atât mai mult cu cât redactarea actului este simplă şi clară şi nu s-a putut prezenta nici o dovadă pertinentă a erorii invocate.
Cum nu s-a putut proba nici existenţa dolului, a unei eventuale violenţe sau a unei clauze ilicite, nu există motive legale, întemeiate, pentru a constata nulitatea absolută a părţii din procesul verbal de predare-primire obiecte de inventar, referitoare la menţiunea privind rezilierea contractului de închiriere pentru staţia de benzină.
De altfel, la data de 28 noiembrie 2002, pârâta, ca o manifestare a propriei voinţe liber exprimate, a denunţat unilateral contractul, reiterând astfel intenţia sa de desfiinţare a contractului, concretizată prin clauza prevăzută în procesul verbal în discuţie, semnat de ambele părţi.
În consecinţă, faţă de cele mai sus arătate, se va admite recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei curţii de apel, care va fi modificată în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva sentinţei tribunalului, ce va fi menţinută, ca fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta S.C. O.M.V. R.M. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 827 din 11 octombrie 2001 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta S.C. E.O. SRL Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 741 din 17 aprilie 2001 a Tribunalului Timiş, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1403/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 2083/1942. Comercial → |
|---|
