ICCJ. Decizia nr. 4616/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4616/2003
Dosar nr. 2476/2002
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2003
Asuprarecursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Reclamanta S.C. C. Govora S.A., a chemat în judecată pe pârâta S.C. L. SRL Strehaia, solicitând obligarea la plata sumei de 21.816.526.273 lei reprezentând marfă livrată şi neachitată şi dobânzi. Printr-o cerere ulterioară, reclamanta a modificat câtimea pretenţiilor la suma de 20.205.235.733 lei.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa nr. 242/C din 20 februarie 2002, a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Piteşti, având în vedere valoarea obiectului litigiului.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta nu contestă existenţa raporturilor juridice desfăşurate între părţi,ci numai valoarea pretenţiilor, invocând excepţia de litispendenţă, dar şi compensarea datoriilor reciproce.
Curtea de Apel, prin sentinţa nr. 92/F.C. din 30 septembrie 2002, a admis acţiunea modificată şi a obligat pe pârâtă la 11.368.795.769 lei cu titlu de preţ pentru produsele livrate, la 8.836.440.264 lei dobânzi şi la 283.250.262 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond, a reţinut, în esenţă, existenţa unor raporturi contractuale desfăşurate între părţi, în care reclamanta a emis facturi acceptate de pârâtă, dar şi neîndeplinirea condiţiilor pentru compensarea datoriilor reciproce.
Împotriva sentinţei astfel pronunţate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel recurenta susţine că instanţa de fond a considerat greşit inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1143 şi urm. C. civ. cât timp convenţia părţilor era de livrare a produselor în sistem barter, dar şi existenţa unei convenţii de custodie pentru produsele a căror compensare este corectă.
Mai susţine recurenta că menţiunea „plata prin compensare" înscrisă pe facturi, face dovada acordului privind compensarea convenţională iar lipsa protocoalelor de compensare nu schimbă natura actelor încheiate şi nici intenţia reală a părţilor, astfel încât reclamanta în mod fraudulos a încercat să schimbe termenii convenţiei.
În privinţa sumei de 400.000.000 lei recurenta consideră că instanţele greşit a acordat-o neexistând nici o cerere prin care aceasta a solicitat-o.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Raporturile contractuale dintre părţi s-au derulat în baza contractelor de vânzare cumpărare 6609/1998 şi 9791/1998, stabilindu-se că plata produselor livrate se va face de cumpărător în termen de 30 zile de la livrare (art. 5).
Emiterea facturilor fiscale şi acceptarea lor de către cumpărător, face dovada existenţei unor obligaţii de plată, necontestate de altfel de recurentă, care se opune în principiu compensaţiei, ca mod de stingere a obligaţiilor.
Compensaţia, ca mod simplificat de executare, stinge obligaţiile reciproce până la concurenţa celei mai mici: - compensaţia est debiti et crediti inter se contributio – ( art. 1143 – 1153 C. civ.).
Fie că este legală, convenţională sau judecătorească, condiţia esenţială a compensaţiei este ca datoriile reciproce să fie certe şi exigibile. În privinţa determinării valorii creanţelor, caracterul lichid nu este o condiţie de admisibilitate pentru compensaţia judecătorească, instanţele putând aprecia asupra stingerii obligaţiilor până la concurenţa celei mai mici.
Incertitudinea creanţelor, nu poate însă determina stingerea obligaţiilor aşa încât, sub acest aspect, cererea pârâtei recurente nu este întemeiată.
Aceasta pentru că prin hotărârea judecătorească irevocabilă (Decizia nr. 808/R din 26 septembrie 2002) s-a constatat inexistenţa unor creanţe reciproce, aşa numitadatorie a reclamantei intimate stabilindu-se a nu fi reală – marfa nefiind acceptată, iar până la restituirea ei încheindu-se un proces verbal de custodie.
Acesta este, de altfel şi argumentul pentru care instanţa de fond nu a considerat expresia menţionată în facturi „plata prin compensaţie".
Recurenta nu se poate prevala astfel, fără riscul relei sale credinţe, de menţiuni exprimate în facturi, cărora le lipseşte susţinerea legală.
Nici acordarea celor 400.000.000 lei nu poate fi considerată plus petiţia, reclamanta solicitând în cererea de chemare în judecată şi precizarea obiectului acţiunii plata datoriilor pârâtei, care cuprindea şi suma plătită pârâtei consemnată în procesul verbal din 4 iunie 1999.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva sentinţei nr. 92/F-C din 30 septembrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. L.I. SRL Strehaia împotriva sentinţei nr. 92 din30 septembrie 2002 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 25 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 461/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4618/2003. Comercial → |
|---|
