CSJ. Decizia nr. 462/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 462/2003
Dosar nr. 564/2001
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2003
Deliberând asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată sub nr. 2040 din 9 martie 2003, reclamanta Unitatea Teritorială nr. 360 Curtea de Argeş a A.N.R.S. a solicitat obligarea pârâtei SC U. Buzău la plata sumei de 3.198.462.200 lei penalităţi de întârziere.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta arată că a livrat pârâtei, în baza contractului nr. 5/1999, cantitatea de 2000 tone ulei brut de floarea soarelui sub formă de împrumut, acesta urmând a fi restituit la 30 decembrie 1999.
Întrucât pârâta nu a restituit uleiul împrumutat datorează penalităţi de întârziere, conform art. 4 din contract şi art. 5 din Legea nr. 82/1992, republicată.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa nr. 2549 din 21 aprilie 2000, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 3.198.462.200 lei penalităţi de întârziere.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că pârâta nu şi-a respectat obligaţia din contractul de livrare sub formă de împrumut a celor 2000 tone de ulei de floarea soarelui, care trebuiau restituite la 30 decembrie 1999, astfel că datorează penalităţi de întârziere potrivit dispoziţiilor art. 4 din contract şi Legii nr. 82/1992, republicată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, susţinând că restituirea mărfii a avut loc cu prilejul recepţionării mărfii de către reclamantă la depozitul pârâtei neexistând obligaţia de expediere a mărfii.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 3189 din 9 noiembrie 2000, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, reţinând că, potrivit art. 4 - 5 din contract, livrarea şi restituirea împrumutului se făceau franco depozit A.N.R.S.- U.T. 360 Curtea de Argeş, iar penalităţile se datorează potrivit art. 12 din contract.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, susţinând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9, 10 şi 11 C. proc. civ.
Se arată că executarea cu întârziere a obligaţiilor nu este imputabilă debitorului, astfel cum cer dispoziţiile art. 1082 C. civ.
Recurenta susţine că a existat o cauză străină, neimputabilă, care exonerează de răspundere pe pârâtă – forţa majoră reprezentată de greva C.F.R. - şi solicită aplicarea dispoziţiilor art. 1083 C. civ.
Motivul de casare, prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se referă la nepronunţarea asupra probelor privind greva generală a salariaţilor C.F.R., respectiv, scrisoarea nr. 9481 din 22 decembrie 1999 şi scrisoarea nr. 5006 din 28 decembrie 1999 prin care pârâta înştiinţa pe reclamantă despre cauzele care o împiedicau să-şi execute obligaţia de livrare.
Recurenta consideră că scrisoarea de răspuns a reclamantei, nr. 319 din 12 ianuarie 2000, este o probă din care rezultă că reclamanta a acceptat şi recunoscut situaţia intervenită, cerând un nou grafic de executare a livrărilor care i-a şi fost comunicat prin adresa nr. 403 din 24 ianuarie 2000 şi livrarea s-a făcut potrivit acestui grafic.
Recursul pârâtei este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la existenţa forţei majore şi aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1083 C. civ. se constată că pârâta formulează această apărare pentru prima dată în recurs neînţelegând să invoce această cauză de exonerare la fond şi în apel.
Apărările sale au vizat interpretarea art. 4 alin. (1) din contract susţinându-se că termenul de livrare, de la care încep să curgă cele 30 de zile, este 30 decembrie 1999, iar întreaga cantitate de ulei a fost restituită până la 27 ianuarie 2000.
Analizând, însă, existenţa forţei majore, se reţine, din probele depuse de recurentă, că greva invocată a fost suspendată prin decizie irevocabilă de către Curtea Supremă de Justiţie, astfel că, până la termenul de 30 decembrie 1999, pârâta putea livra uleiul către reclamantă.
Prin urmare, nu se aplică dispoziţiile art. 1083 C. civ. şi pârâta nu poate fi exonerată de plata penalităţilor de întârziere nedovedindu-se existenţa forţei majore .
În ceea ce priveşte motivul privind nepronunţarea instanţelor asupra probelor şi apărărilor referitoare la scrisorile prin care pârâta o încunoştinţa pe reclamantă despre cauzele care ar fi împiedicat-o să-şi execute obligaţiile la timp, se constată că instanţele nu aveau a se pronunţa asupra unei apărări care nu s-a făcut decât „printre rânduri" şi s-a conturat abia în recurs ca forţă majoră.
Aşadar motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. sunt neîntemeiate.
Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., se reţine că probele prezentate au fost corect apreciate de instanţe, neputându-se considera că reclamanta a renunţat la penalităţi în momentul în care a cerut un nou grafic de executare a livrărilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SA (fostă C.C. SA) Buzău împotriva deciziei nr. 3189 din 9 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4618/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4621/2003. Comercial → |
|---|
