ICCJ. Decizia nr. 5053/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5053/2003
Dosar nr. 1446/2003
Şedinţa publică din 15 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 5 martie 2002, reclamanta SC J.U.P. SA Jupiter a chemat în judecată SC N.A. SRL Jupiter, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună rezilierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 5591 din 21 decembrie 1998 şi obligarea pârâtei la predarea hotelului C., în baza art. 15 din OG nr. 51/1997.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la 21 decembrie 1998, s-a încheiat contractul menţionat. Potrivit clauzelor acestuia, pârâta avea obligaţia efectuării plăţilor cu titlu de redevenţă.
Prin actul adiţional nr. 737 din 29 august 2000, s-a prelungit durata contractului de la 5 ani la 10 ani, iar redevenţele lunare au fost transformate în redevenţe anuale, plătibile integral până la data de 15 decembrie a anului calendaristic.
Pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contract, aşa încât acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (2) din contract.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând constatarea valorii investiţiilor şi instituirea unui drept de retenţie.
Prin sentinţa nr. 4172/COM din 20 iunie 2002, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a respins acţiunea principală ca nefondată şi a respins cererea reconvenţională, ca inadmisibilă.
Pentru a respinge acţiunea principală, instanţa de fond a reţinut că temeiul juridic al raportului obligaţional este reprezentat de contractul menţionat şi actul adiţional la acesta, care nu cuprind sancţiuni în caz de neîndeplinire a clauzelor contractuale.
S-a mai reţinut că pârâta a respectat obligaţia de asigurare a activului, astfel că neefectuarea de alte plăţi în interval de 2 luni de la ultima plată nu poate constitui motiv pentru rezilierea contractului.
Împotriva hotărârii primei instanţe, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Aceasta a mai susţinut că, cenzurând dreptul creditorului de a solicita denunţarea unui contract, apreciind asupra gravităţii neexecutării obligaţiei, instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea legii.
Totodată, reclamanta a susţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare, respectiv, cu privire la neasigurarea activului, conform contractului, pentru întreaga perioadă.
În concluzie, reclamanta a solicitat admiterea recursului şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii cererii principale, aşa cum a fost formulată.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, prin Decizia nr. 1027 din 31 octombrie 2002, a admis recursul declarat de reclamantă şi a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea şi a dispus rezilierea contractului, precum şi obligarea pârâtei să predea activul hotel C.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de recurs a reţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că, funcţie de actul adiţional, contractul de leasing nu conţine precizări cu privire la sancţiunile ce intervin în caz de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale.
Totodată, în raport cu dispoziţiile art. 969C. civ., cu referire la art. 15 din OG nr. 51/1997, raportat la clauzele contractului, în mod greşit a reţinut că intervalul de două luni scurs de la ultima plată nu poate fi reţinut ca mod de reziliere a contractului.
Pe de altă parte, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat cu privire la neobligarea asigurării activului la valoare, pe toată durata contractului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că actul adiţional la contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nu cuprinde o prevedere expresă cu privire la modul de sancţionare a neplăţii la scadenţă a redevenţelor anuale. Ca atare, prevederile art. 8 din contractul iniţial nu sunt aplicabile în contextul rescadenţării redevenţelor pe o altă perioadă şi în modalitatea ratelor anuale, aşa încât simpla întârziere a plăţii cu două luni peste termenul de scadenţă anuală nu poate conduce la rezilierea contractului, întrucât temeiul juridic al desfiinţării pentru viitor a contractului nu mai poate fi convenţia părţilor.
Aşa fiind, în mod greşit, instanţa de control judiciar consideră că art. 8 din contractul iniţial ar fi producător de efecte juridice, în sensul deschiderii posibilităţii locatorului de a cere rezilierea acestuia.
Pe de altă parte, împrejurarea că utilizatorul nu ar fi asigurat activul la valoarea din expertiză a fost reţinută în mod greşit de instanţa de recurs ca act de neexecutare a contractului, în raport cu împrejurarea că, potrivit art. 21 din OG nr. 51/1997, riscul a trecut asupra utilizatorului, situaţie în care patrimoniul locatorului nu era în nici un fel ameninţat. Mai mult, prin contractul menţionat nu este specificată în mod ferm suma pentru care trebuie asigurat activul.
În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate, respingerea recursului declarat de reclamantă şi, pe fond, menţinerea hotărârii primei instanţe.
Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 8 alin. (2) din contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare „în cazul în care utilizatorul nu îşi execută obligaţia de plată a redevenţei două luni consecutive, locatorul are dreptul de a rezilia contractul cu daune-interese ce cuprind redevenţe scadente şi cuantumul valoric al redevenţelor care au rămas de plătit până la expirarea prezentului contract" (dosarul de fond).
Prin actul adiţional (dosarul de fond) art. 8 din contract nu a fost modificat. Mai mult, prin aceasta s-a stipulat expres că „celelalte clauze ale contractului rămân neschimbate".
Ca atare, în mod corect, instanţa de control judiciar a reţinut că pactul comisoriu inserat în contractul de leasing produce consecinţe juridice în sensul sancţionator vizat de părţile contractante.
În cauză, nu s-a contestat rezilierea plăţii redevenţelor.
Aşa fiind, recursul în anulare este nefondat sub aspectul acestei critici.
Pe de altă parte, prin art. 4 lit. e) din contractul de leasing imobiliar, utilizatorul s-a obligat „să asigure bunul la o societate de asigurări autorizată şi să ocrotească primele de asigurare ori să preia contractul de asigurare de la locator".
În cauză, s-a dovedit neasigurarea activului la valoare, pe toată durata contractului. Ca atare, recursul în anulare se constată a fi nefondat şi sub aspectul acestor critici. De altfel, obligaţia de asigurare a bunului de către utilizator în favoarea societăţii de leasing decurge firesc din caracterul complex al contractului leasing, cu o configuraţie specifică ce exclude simpla juxtapunere a contractului de locaţiune şi a promisiunii unilaterale de vânzare coroborat cu dreptul de preemţiune şi în care, trecerea „riscului" la utilizator, în temeiul art. 21 din OG nr. 51/1997, invocată de titularul recursului în anulare, priveşte alte situaţii neincidente în cauză.
În consecinţă, criticile formulate fiind neîntemeiate, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de Procurorul General.
Pe de altă parte, este de reţinut că recursul în anulare pe acest temei este supus unor condiţionări ce nu se regăsesc în cauză.
Astfel, prin recursul în anulare nu se precizează care sunt normele legale imperative încălcate prin hotărârea atacată şi nu se dovedeşte că această încălcare a dus la pronunţarea unei soluţii greşite pe fond.
În acelaşi timp, nu se poate susţine cu temei că hotărârea atacată este vădit netemeinică, atâta timp cât aceasta este susţinută de probatoriul administrat în cauză.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anularea deciziei nr. 1027/COM din 31 octombrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5003/2003. Comercial | CSJ. Decizia nr. 516/2003. Comercial → |
|---|
