ICCJ. Decizia nr. 4906/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia NR.4906/2003
Dosar nr. 2760/2002
Şedinţa publică din 9 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta, SC D.E.S. SRL Timişoara, a chemat în judecată pe pârâta, SC S.T.A. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.152.311.883 lei, reprezentând contravaloare marfă livrată, plătită parţial şi la cheltuieli de judecată.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă 261/PI din 16 februarie 2000, a admis acţiunea a obligat pe pârâtă la 367.270.238 lei debit restant, la 785.041.645 lei penalităţi şi la 33.741.238 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, existenţa unor raporturi contractuale între părţi, (contractul 37/1998), pentru recuperarea de către reclamantă a datoriei pârâtei, în sumă de 281.390.500 lei, dar nu mai târziu de 31 decembrie 1999. Cum debitul pârâtei a crescut prin neplata produselor livrate, reclamanta a sistat livrările, obligaţia de plată nefiind îndeplinită, aşa cum părţile au convenit în art. 4.8 din contract.
Curtea de Apel Timişoara, soluţionând apelul declarat de pârâtă, prin Decizia civilă nr. 650/A din 22 iunie 2000, a respins, ca nefondată cererea, considerând că neexecutarea obligaţiei contractuale de către pârâtă a condus la sistarea livrărilor la data de 24 decembrie 1998, iar obligarea la plata sumei de 6.111.800 lei este rezultată din livrarea şi facturarea produselor petroliere.
Prin Decizia 7521 din 12 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul pârâtei şi a casat hotărârea judecătorească atacată, cu trimitere spre rejudecare, întrucât s-a încălcat dreptul la apărare prin judecarea apelului la termenul din 22 iunie 2000, deşi instanţa fixase în şedinţă publică, la cunoştinţa părţilor 29 iunie 2000.
Pricina a fost strămutată, prin încheierea 1592 din 5 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, de la Curtea de Apel Timişoara la Curtea de Apel Piteşti.
În rejudecare, Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia nr. 10/A-C din 3 iunie 2002, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa 261/PI/2000, pronunţată de Tribunalul Timiş, a respins acţiunea şi cererea de majorare a pretenţiilor şi a obligat pe intimata reclamantă la plata sumei de 19.672.916 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut încheierea contractului 37/1998, privind desfacerea de produse petroliere livrate exclusiv de reclamantă, pentru recuperarea unei datorii anterioare a pârâtei în sumă de 281.390.500 lei, dar şi modificarea pretenţiilor reclamantei care a solicitat penalităţi de întârziere pe perioada 1 septembrie 1999 – 21 februarie 2002.
Art. 4.13 din contract nu inserează însă, o clauză penală pentru plata cu întârziere a sumei datorate, ci numai, în caz de întrerupere a activităţii comerciale, din alte motive decât forţa majoră, când se percep penalităţi de 0,6% pentru suma datorată, iar aplicarea art. 43 C. com. ar încălca dreptul de dispoziţie al părţilor.
Obligată să desfacă numai produsele petroliere livrate de reclamantă, pârâta nu şi-a mai putut desfăşura activitatea în lipsa aprovizionării, iar clauza penală nu prevedea o asemenea situaţie, astfel încât prevederile privind imputaţia plăţii nu sunt incidente.
În lipsa unei aderări la apelul pârâtei, cererea reclamantei, de majorare a pretenţiilor, apare inadmisibilă, încălcând principii procesuale relative la crearea situaţiei mai grele în propria cale de atac.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Astfel, recurenta susţine că instanţa a reţinut greşit că părţile, de comun acord, au stabilit datoria pârâtei, în sumă de 361.158.438 lei, în loc de 367.270.238 lei, procesul-verbal din 24 decembrie 1998 reprezentând o recunoaştere a datoriei, nu o tranzacţie. Valoarea reală a datoriei rezultă din facturile emise de reclamantă şi acceptate de pârâtă, nu au fost considerate de instanţa de apel.
Totodată, recurenta critică hotărârea judecătorească atacată, în raport cu existenţa şi întinderea penalităţilor, culpa exclusivă a pârâtei în neexecutarea obligaţiilor contractuale angajând răspunderea acesteia, constând în plata penalităţilor de 0,6% pe zi. Clauza penală prevăzută la pct. 4.13 din contract se referă la toate cazurile în care este întreruptă activitatea de comercializare a produselor petroliere, iar interpretarea dată de instanţa de apel este greşită.
Invocând excepţia de neexecutare a contractului, reclamanta nu a mai livrat marfă pârâtei, culpa aparţinând acesteia din urmă, situaţie în care dispoziţiile pct. 4.13 din contract sunt deplin aplicabile.
În privinţa majorării pretenţiilor în faţa instanţei de apel, recurenta consideră că, în temeiul dispoziţiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ., este admisibilă cererea privind despăgubirile ivite după darea hotărârii primei instanţe, modificarea prevederilor procesuale în materia principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, suportând excepţia dispoziţiei sus menţionate. Argumentul îl constituie lipsa de interes în declararea apelului împotriva hotărârii prin care s-a admis acţiunea şi cererea nouă, care excede obiectului judecăţii în primă instanţă.
Cu privire la cheltuielile de judecată, pârâta se află în culpă, fiind de drept în întârziere, iar recunoaşterea pretenţiilor până la prima zi de înfăţişare nu exonerează de obligaţie.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Existenţa unui contract cu executare succesivă, având drept cauză plata unei datorii preexistente, a determinat în sarcina părţilor drepturile şi obligaţiile stabilite prin învoiala acestora, a căror interpretare are în vedere voinţa reală, nu înţelesul literal al termenilor, natura actului juridic, obiceiul locului, considerând, însă, şi principiile interpretării clauzelor îndoielnice, în sensul producerii efectelor juridice, potrivit regulilor de convieţuire socială, pentru asigurarea unei echivalenţe a prestaţiilor şi în favoarea celui ce se obligă.
Contractul nr. 37/1998 a fost încheiat pe termen – până la 31 decembrie 1999 - dacă recuperarea debitului nu este posibilă mai devreme (pct. 2.1) şi prevedea plata pe măsura vânzării produselor, în fiecare zi sau la maxim 2 zile, conform contractului pompei.
Pct. 4.11 stabilea sancţiunea pierderii dreptului de proprietate asupra celor 50% din părţile pe care societatea debitoare le avea asupra staţiei de livrare a produselor petroliere, dacă nu poate justifica şi depune în gestiune un minus constatat.
Clauza prevăzută la pct. 4.13 inserează în contract o evaluare convenţională anticipată a prejudiciului, în cazul întreruperii activităţii de comercializare a produselor petroliere din alte motive decât forţa majoră.
Părţile au prevăzut însă, posibilitatea rezilierii contractului numai cu acordul scris al acestora, dar nu înainte de achitarea datoriei stipulate, plus eventualele penalităţi ce decurg din aceasta (pct. 4.16).
Potrivit dispoziţiilor art. 983 C. civ., când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă. Interpretarea sistematică a contractului aduce în discuţie inconsecvenţa clauzelor contractuale privind sancţiunile ce se pot aplica pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate, dar care se vor interpreta conform dispoziţiilor textului menţionat.
Astfel pct. 4.16 stabileşte condiţia rezilierii contractului, iar art. 4.11 sancţiunea pierderii dreptului de proprietate asupra părţilor sociale pe care societatea debitoare o are asupra staţiei de benzină în cazul greşitei gestionări a produselor.
Pacta sunt servanda, justifică interesul de a asigura stabilitatea raporturilor juridice şi reprezintă, totodată, în condiţiile respectării normelor imperative, restrângeri sau extinderi ale dispoziţiilor supletive ale legii.
Culpa contractuală a uneia din părţi într-un raport juridic sinalagmatic îndreptăţeşte cealaltă parte la înlăturarea efectelor convenţiei, art. 1020 C. civ. considerând subînţeleasă condiţia rezolutorie în contractele bilaterale. Dar, această dispoziţie a legii nu este imperativă, aşa încât, prin convenţie expresă, părţile pot deroga şi insera alte condiţii în care rezoluţia (sau rezilierea) să fie invocată. Iar art. 4.16 stipulează o asemenea condiţie: „Rezilierea prezentului contract se poate face doar cu acordul scris al ambelor părţi, dar nu înainte ca SC S.T.A. SRL să achite către SC D.E.S. SRL contravaloarea datoriei stipulate în prezentul contract, plus eventualele penalităţi (...)"
Nu se poate invoca nici dezechilibrul unei asemenea stipulaţii cât timp reclamanta şi-a rezervat dreptul de a prelua proprietatea asupra părţilor sociale ale pârâtei, în cazul gestionării defectuoase şi constatării minusului. Aceasta este sancţiunea pentru culpa contractuală a pârâtei, care înlocuia efectele dispoziţiilor art. 1020 C. civ. şi acţiona de drept din momentul constatării minusului (pct. 4.11).
În aceste condiţii, întreruperea activităţii de comercializare s-a produs ca urmare a nelivrării mărfurilor de către reclamantă, ca unic furnizor, iar invocarea excepţiei nou adimplenti contractus, suportă rigoarea propriei culpe (nemo auditur propriam turpitudine allegans).
Aparent inechitabilă, soluţia instanţei de apel respectă atât voinţa reală a părţilor – rezultată ex re – cât şi condiţiile de acordare a daunelor-interese evaluate convenţional.
De altfel, înţelegerea din 24 decembrie 1998 nu poate fi calificată, după cum interesele reclamantei o cer; ea respectă pct. 4.11 din contract, exprimă expres voinţa părţilor de a nu anula contractul de livrări, stabileşte plata sumei de 361.158.438 lei cu dobânzi pe care pârâta o datorează reclamantei, lămurind astfel înţelesul pct. 4.13 din contract.
Faţă de aceste motive, celelalte critici ale hotărârii judecătoreşti atacate sunt nefondate. Imputaţia plăţii pentru plată parţială se face mai întâi asupra dobânzii, însă, reclamanta nu a solicitat în acţiune decât plata penalităţilor de întârziere faţă de care s-a încheiat procesul-verbal din 24 decembrie 1998. Majorarea câtimii pretenţiilor în instanţa de apel, nu numai procesul formal, nu poate fi primită, dar, pe fond, ea este lipsită de temei, pentru considerentele sus menţionate.
În privinţa cheltuielilor de judecată, dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. nu suportă comentarii; iar confuzia creată între normele de drept material, privind punerea de drept în întârziere pentru o datorie exigibilă şi cele de drept procesual, relative la acest aspect, este evidentă.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 10/AC din 3 iunie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta, SC D.E.S. SRL Timişoara, împotriva deciziei nr. 10 din 3 iunie 2002 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 9 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4849/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5003/2003. Comercial → |
|---|
