ICCJ. Decizia nr. 4807/2003. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4807/2003
Dosar nr. 257/2002
Şedinţa publică din 2 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta, SC P.M. SA Bucureşti, a chemat în judecată pe pârâta, SC D.O. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 68.236.282 lei, reprezentând cotă de asociere, contravaloare utilităţi şi penalităţi.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1757 din 6 martie 2001, a admis acţiunea precizată, şi a obligat pe pârâtă la 11.042,44 dolari S.U.A. în echivalent în lei, contravaloarea cotei de asociere şi penalităţi, la 983.704 lei contravaloare utilităţi şi penalităţi şi la 10.177.356 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin contractul de asociere cu SC D.K. SA, reclamanta a dus un spaţiu comercial de desfăşurare a activităţii cu obligaţia celeilalte părţi de a plăti utilităţile şi cota de asociere de 285 dolari S.U.A./lună. Contractul a fost cedat către SC D.O. SRL, condiţiile asocierii rămânând neschimbate.
Prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, instanţa de fond a rectificat cuantumul cheltuielilor de judecată la 12.420.510 lei.
Curtea de Apel Bucureşti, soluţionând apelul declarat de pârâtă, prin Decizia civilă nr. 1347 din 30 octombrie 2001, a respins cererea considerând recunoaşterea apelantei, privind data rezilierii contractului şi acceptarea majorării cotei de asociere.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Astfel, recurenta susţine că încetarea contractului de asociere s-a produs la data de 2 martie 1999, reziliere solicitată unilateral de reclamantă, şi care nu mai poate reveni asupra manifestării de voinţă deja exprimată.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probei administrată, actul unilateral de denunţare prevăzut de altfel şi în contract.
Pe de altă parte, inexistenţa unui contract exclude posibilitatea evaluării convenţionale a pagubei, aşa încât clauza penală nu poate constitui cauza răspunderii, aceasta dobândind caracter delictual.
Cu privire la majorarea chiriei fără negociere, instanţele au greşit considerând acceptarea acesteia, în condiţiile în care, din eroare, a fost achitată factura majorată.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Prin contract, părţile au stabilit drepturile şi obligaţiile pe care acestea le asumă în condiţiile asocierii în participaţiune.
Capitolul 3 din învoiala părţilor prevedea temeiul până la care asocierea este valabilă (31 decembrie 2003), care poate fi prelungit prin acord scris. Clauza specială de reziliere prevăzută la această dispoziţie privea încetarea contractului „de la sine", dacă SC R.L. SA, proprietarul spaţiului, reziliază contractul de închiriere cu reclamanta.
Rezilierea, ca sancţiune contractuală, alături de penalităţile de întârziere, a fost prevăzută în cap.10, şi privea situaţii în care asociatul nu respecta clauzele contractuale mai mult de două luni, cu posibilitatea locatarului principal de a rezilia unilateral contractul, pentru neachitarea obligaţiilor băneşti mai mult de 3 luni consecutiv.
Cu privire la cota de asociere cap.7, a stabilit posibilitatea renegocierii acesteia, în funcţie de factorii economici ce o pot influenţa.
Aşa fiind, adresa din 2 martie 1999, prin care reclamanta solicita rezilierea unilaterală a contractului, excedea clauzelor acestuia, în condiţiile în care pârâtei nu i se imputa o conduită culpabilă şi nu putea produce efectele scontate. De altfel, revenirea asupra acesteia este urmarea firească a imposibilităţii denunţării unilaterale, în alte condiţii decât cele prevăzute în cap.10.
Emiterea facturilor necontestate creează, indubitabil, prezumţia că recurenta a ocupat spaţiul până la 1 iunie 1999, când s-a produs rezilierea de drept, prevăzută de părţi în cap.3.
Astfel, toate clauzele contractuale şi-au produs efectul până la data de 1 iunie 1999, dată până la care părţile răspund de nerespectarea lor. În această situaţie nu se poate pune problema caracterizării delictuale a răspunderii, şi pe cale de consecinţă a imposibilităţii evaluării convenţionale a prejudiciului.
În legătură cu majorarea chiriei, trebuie făcută distincţia între această instituţie şi cota de asociere, ca aport în cadrul participaţiunii părţilor la profit şi pierderi. Dispoziţia contractuală (cap.7) prevedea renegocierea în funcţie de factorii economici, iar necontestarea facturilor nu poate fi privită altfel decât ca o acceptare tacită (qui tacet consentire videtur).
Aşa fiind, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul, declarat împotriva deciziei civile nr. 1347 din 30 octombrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta, SC D.O. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1347 din 30 octombrie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4684/2003. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4849/2003. Comercial → |
|---|
