Acţiune în constatare. Decizia nr. 1123/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1123/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-11-2014 în dosarul nr. 40230/3/2013
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2104/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
….
DECIZIA CIVILĂ Nr.1123
Ședința publică de la data de 26 Noiembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - I. C.
JUDECĂTOR - A. P.
GREFIER - M. I.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulate de apelanta S.C. C. SOCIETATE DE asigurare ȘI REASIGURARE S.A., împotriva Sentinței civile nr. 1908/14.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S.C. AN A. A. DE ASIGURARE SRL.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanta prin avocat G. I., cu delegație la fila 4 din dosar, și intimata prin avocat F. D. cu delegație la fila 28 din dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că intimata – pârâtă a depus la dosar concluzii scrise.
Curtea acordă părților cuvântul pe cereri prealabile și pe probe:
Apărătorii părților, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul pe cererea de apel.
Apelanta, prin avocat, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii. În susținerea cererii de apel, arată că nicio prevedere din contract nu stipulează că notificarea trebuie să fie comunicată cu cel puțin 30 de zile înainte. S-a făcut trimitere la interpretarea contractului, însă nu se ține cont de art.970 cod civil privind natura sa, valabilitatea contractului. Contractul nu a fost prelungit înainte de a fi transmisă notificarea. Se mai reține de către instanța de fond că scopul a fost atins, și a arătat că scopul comunicării a fost atins din data de 18.10.2012 și nu cu o zi înainte. Solicită să se aibă în vedere și faptul că pârâta nu a suferit nicio pagubă, iar prelungirea acestui contract împotriva voinței C. poate fi considerată ca o sancțiune având în vedere litigiile purtate între părți. Apreciază că apelanta este situația de a fi sancționată și pusă în situația de a prelungi contractul contrar voinței C..
În concluzie, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței apelate, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat și taxa judiciară de timbru.
Intimata, prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de Tribunalul București ca fiind temeinică și legală. Apreciază că intenția apelantei de a renunța la contract fără a comunica și părții nu poate fi valabilă. Din înscrisurile dosarului rezultă că la firma de curierat corespondența a fost înregistrată la data de 11 octombrie și a ajuns la intimată în data de 13 octombrie, ceea ce nu corespunde cu termenul de 30 de zile, data de 5 octombrie este doar scrisă de apelantă pe plic însă din evidențele firmei de curierat acesta a fost înregistrat în data de 11 octombrie. Apreciază că instanța de fond nu putea să treacă peste clauzele contractului și să considere nerespectarea contractului ca fiind rezonabilă. De asemenea, apreciază că toate aspectele invocate de apelantă nu pot fi reținute de către instanță, s-a dovedit că apelanta nu a plătit nicio obligație contractuală și era clar că nu mai dorește prelungirea contractului.
În concluzie, solicită respingerea apelului ca nefondat, cu precizarea că își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 15.02.2014 (depusă la poștă la data de 14.02.2014) sub nr._, reclamanta S.C. C. – Societate de Asigurare și Reasigurare S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. AN A. A. de Asigurare SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate încetarea în data de 06.11.2012, prin ajungere la termen, a contractului de mandat pentru agent nr.8752/ 06.11.2009.
În motivarea cererii de chemare în judecată, se arată că în data de 06.11.2009 a fost încheiat contractul de mandat pentru agent nr.8752, prin care părțile, reclamanta, în calitate de Asigurător și pârâta, în calitate de A., au stabilit ca cea din urma să vândă, prin personal propriu, produsele de asigurare ale asigurătorului, către clienți identificați prin efort propriu.
Conform cap. III art.3 din contract – Durata contractului – termenul contractual a fost stabilit ca fiind de 3 ani, începând cu data semnării, respectiv până la data de 06.11.2012.
Același art.3 stabilește că se va prelungi durata contractului în mod automat, pentru încă 3 ani, în cazul în care niciuna dintre părți nu își manifestă în scris dorința de încetare cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea prezentului termen.
În temeiul articolului anterior menționat, în data de 05.10.2012 a transmis pârâtei adresa nr._/05.10.2012, prin care a adus la cunoștință faptul că nu înțelege să prelungească contractul, motiv pentru care acesta încetează la data expirării termenului inițial, respectiv data de 06.11.2012.
Aceasta notificare a fost transmisă la adresa pârâtei menționată în contract și în facturile expediate de către aceasta pe întreaga durată a derulării contractului, respectiv adresa din Calea Victoriei nr.153, sector 1, București.
Notificarea a fost comunicată pârâtei în data de 18.10.2012, întrucât aceasta nu a putut fi găsită la adresa menționată pe documentul de transport, a fost contactată telefonic și așteptată să o ridice de la sediul serviciului de curierat.
Răspunsul pârâtei la notificare i-a fost comunicat reclamantei în data de 26.10.2012 și cuprinde punctul de vedere al acesteia, conform cu care contractul este automat prelungit pentru încă 3 ani, întrucât simpla înregistrare în registrul de evidență al companiei, fără a fi fost adusă la cunoștința pârâtei, nu produce efecte juridice.
În data de 02.11.2012, reclamanta transmitea adresa nr.75, prin reprezentant convențional, în care reitera poziția sa raportat la încetarea contractului prin ajungere la termen, făcând referire la atitudinea abuzivă a pârâtei de a încerca prelungirea unui contract ale cărui clauze și executare fac obiectul unui litigiu încă din anul 2011. Nici această adresă, transmisă prin poștă cu confirmare de primire nu ajunge la destinatar, ci se întoarce cu mențiunea „adresă insuficientă”, după care este retransmisă prin intermediul executorului judecătoresc.
În data de 05.12.2012 reclamanta transmitea adresa nr.85, prin curier rapid, la adresa menționata pe site-ul ORC, respectiv Calea Victoriei nr.153, . (adresa completă față de cea indicată de către pârâtă).
Această ultimă adresă a fost formulată în urma depunerii de către pârâta, în data de 27.11.2012, a două borderouri – nr. 62 și 63, ambele din data de 23.11.2012, evidențiind polițe de asigurare încheiate după data încetării contractului (06.11.2012).
În această adresă reclamanta a arătat faptul că pârâta nu mai poate încheia polițe valabile, după data de 06.11.2012, decât în baza unui nou contract de agent, pe care îl și transmisese anterior, însă nu a fost semnat de către pârâtă, nefiind la fel de avantajos pentru ea ca și cel anterior. Neavând un contract semnat, a avertizat pârâta că nu poate emite polițe în numele reclamantei, comisioanele fiind încasate și reținute în mod neîntemeiat.
La rândul ei, pârâta răspunde în data de 18.10.2012 prin adresa nr.2921 (adresă înregistrată sub nr._/19.12.2012) susținând că, contractul de mandat pentru agent nr.8752/06.11.2009 ar fi încă în vigoare, în ciuda notificării transmise privind încetarea, în ciuda corespondenței purtate începând din acel moment și în ciuda litigiului încă pe rolul instanțelor de judecată în care contestă însăși valabilitatea contractului.
În data de 20.12.2012 reclamanta revine cu răspuns către pârâtă, în care arăta din nou că relația contractuală în baza contractului nr.8752/06.11.2009 a încetat, că notificarea privind rezilierea a fost primită abia în data de 18.10.2012 pentru că adresa comunicată de pârâtă era incompletă, exclusă fiind deci culpa reclamantei, că, în aceste condiții, notificarea a fost transmisă în termen și că, întregul demers al pârâtei de a încerca să continue acest contract este unul abuziv, în condițiile în care există un litigiu pe rol privitor tocmai la condițiile contractuale. Prin aceeași comunicare, reclamanta a returnat factura nr.196/23.11.2012 aferentă borderourilor de depunere 63 și 63/23.11.2012 și factura nr.197/23.11.2012, ambele fiind emise în afara relațiilor contractuale.
Tot în afara relațiilor contractuale au fost emise și facturile nr.199/10.12.2012, aferentă borderoului de depunere nr.64/10.12.2012, factura nr.200/24.12.2012, aferentă borderoului de depunere nr.65/24.12.2012, facturile nr.201/24.11.2012 și 202/24.11.2012, contractul fiind încetat din data de 06.11.2012. Și aceste facturi au fost returnate, de asemenea.
Prin toate adresele/ notificările trimise pârâtei reclamanta a solicitat în mod expres să fie returnate toate documentele cu regim special aflate în posesia pârâtei și orice alte documente aparținând reclamantei, pe care pârâta le avea în posesie în vederea executării contractului, aceasta întrucât, în vederea executării contractului acum încetat, pârâta avea la dispoziție chitanțe ale reclamantei pentru încasarea primelor de la clienți și utiliza polițe având ca emitent aparent S.C. C. S.A.
În ziua următoare, respectiv în data de 21.12.2012, reclamanta a expediat către pârâtă, prin intermediul executorului judecătoresc, invitația la conciliere directă primită de către pârâtă în data de 24.12.2012, invitație adresată pentru data de 08.01.2013.
Ce a urmat acestei invitații a fost o întâlnire, în data de 11.01.2013, la care ambele părți au stabilit că se poate ajunge la o înțelegere (procesul verbal din data de 11.01.2013 a fost semnat de reclamantă și transmis via e-mail pârâtei, dar aceasta nu l-a semnat). Începând cu data de 11.01.2013, deși în repetate rânduri a corespondat pe tema unei noi întâlniri, pârâta a amânat de fiecare dată, inițial justificat (a apreciat reclamanta) având în vedere imposibilitatea de prezentare a avocatului pârâtei, apoi, după data de 31.01.2013, în mod nejustificat, în condițiile în care, astfel cum fuseseră anunțați inițial, imposibilitatea de prezentare exista numai până la data de 31.01.2013.
Cum această tergiversare a îndeplinirii procedurii nu putea aduce decât prejudicii reclamantei, întrucât pârâta continua să încheie, în mod nelegal, polițe de asigurare în numele reclamantei și să emită facturi, a acordat un ultim termen pentru concilierea inițiată de aceasta, în data de 04.02.2012 (deci la o lună după data stabilită inițial pentru conciliere). Răspunsul pârâtei a fost unul pe care îl atașează, fără a-l comenta, întrucât afirmațiile făcute de pârâtă sunt denigratoare, nu au drept scop decât să creeze animozități între colaboratorii reclamantei, nu au nicio legătură cu opțiunea de a se prezenta sau nu la conciliere și nicio relevanță în prezentul litigiu. Intenția reclamantei a fost de a găsi o cale să soluționeze litigiul fără a-l mai deferi instanțelor de judecată, însă a fost tergiversată această procedură prea mult, în condițiile în care pârâta continua să emită facturi către reclamantă și să încheie polițe în numele reclamantei.
În concluzie, invitația la conciliere directă nu a avut niciun efect, pârâta continuând să acționeze în numele reclamantei fără drept, în baza unui contract încetat la termen, continuând să încheie polițe de asigurare, să emită facturi, să se comporte ca și agent al reclamantei, deși prin toate adresele și notificările transmise a arătat că în data de 06.11.2012 a încetat contractul de mandat pentru agent nr.8752/ 06.11.2009, că nu mai au niciun drept să încheie polițe în numele reclamantei, a solicitat să returneze toate și orice documente cu regim special sau care au legătură cu derularea contractului, a returnat, la rândul său, toate documentele emise de către parata in numele reclamantei sau în nume propriu, cu mențiunea, la fiecare returnare, că sunt în afara unui contract, a oferit un nou contract de colaborare, pe care au refuzat să îl semneze, întrucât prețul oferit pentru serviciile prestate era unul conform cu piața și serviciile oferite, spre deosebire de primul contract, ale cărui clauze au făcut și fac obiectul unui litigiu în instanță, datorită unor condiții de nevalabilitate și greșitei interpretări a voinței părților, și nu în ultimul rând a procedat la ștergerea paratei din registrul agenților de asigurare.
Așadar, reclamanta apreciază că, în primul rând, manifestarea în scris a intenției de a nu prelungi contractul peste termen și notificarea au fost făcută in termen.
În al doilea rând, chiar daca termenul ar fi fost depășit, cu siguranța culpa comunicării către pârâtă abia în data de 18.10.2012 nu îi aparține reclamantei, adresa indicată de către pârâtă fiind incompletă.
A considera un contract prelungit automat, în condițiile în care încă din anul 2011 reclamanta a contestat valabilitatea actului adițional privitor la indemnizația fixă de 7.000 de euro (suplimentară față de comisioanele datorate), a contestat sume importante reprezentând comisioane pe care pârâta le-a facturat pentru servicii care nu au fost solicitate de reclamantă și nu au fost prestate de către pârâtă și nu fac obiectul contractului, nu poate fi altceva decât un abuz de drept, ce trebuie sancționat ca atare. Pârâta știa fără dubiu că reclamanta nu dorește și nu este posibilă continuarea contractului, că se află în litigiu tocmai relativ la prevederile acestui contract, prevederi a căror valabilitate și mod de executare le contestă încă din anul 2011. Cu toate acestea, alege să susțină că o pretinsă întârziere de câteva zile a notificării de reziliere (care nici nu ne este imputabilă) echivalează cu dorința reclamantei de a continua un contract contestat în mod expres de 2 ani. Pârâta face total abstracție de voința reală a reclamantei, manifestată, începând din anul 2011 și pe parcursul unui litigiu care se află acum în apel.
Arată reclamanta faptul că un termen de preaviz referitor la intenția de a nu prelungi un contract are drept scop sa pună la adăpost părțile de un eventual prejudiciu pe care l-ar suporta prin încetarea contractului în mod intempestiv. Astfel, rațiunea instituirii termenului de preaviz în contractul de mandat pentru agent nr.8752/06.11.2009 a fost aceea de a permite reclamantei să aibă răgazul necesar să colaboreze cu un alt agent, iar pârâtei să îi confere timpul necesar pentru a colabora cu un alt asigurător. Este greu de crezut, dacă nu imposibil, că pârâta și-a imaginat că reclamanta dorește continuarea contractului, așa încât, chiar primind notificarea de reziliere în data de 18.10.2012, nu se poate reține că prejudiciul suportat de una dintre părți prin scurtarea termenului în care își putea găsi un alt asigurător cu care să colaboreze este atât de mare încât să justifice prelungirea pe încă 3 ani a unui contract atât de oneros pentru cealaltă parte. De altfel, însăși reclamanta i-a oferit un nou contract de intermediere, în condiții adaptate la piața și la serviciile pe care le putea presta pârâta, însă a refuzat.
Esențială conform voinței părților exprimate prin contract a fost notificarea într-un termen rezonabil a intenției de a nu prelungi contractul. Față de acest aspect, nu se poate reține că termenul însuși, socotit în zile calendaristice este esențial, ci durata sa rezonabilă. Așa încât, reclamanta apreciază că, chiar primită în data de 18.10.2012 (fără culpa reclamantei), notificarea a asigurat pârâtei un termen rezonabil pentru a nu suferi prejudicii.
Este contrar bunei credințe și uzanțelor comerciale a invoca culpa proprie (constând în necomunicarea adresei complete de corespondență) sau, pur și simplu, o scurtare a termenului de câteva zile, considerată neesențială, pentru a nesocoti esența și rațiunea unui termen de preaviz și a forța prelungirea unui contract pentru încă 3 ani, contrar voinței manifeste și exprese a celeilalte părți. O astfel de atitudine nu poate fi considerată de bună credință, ci este una vădit abuzivă.
Pentru aceste motive, reclamanta solicită admiterea acțiunii formulata și să se constate încetat contractul de mandat pentru agent nr.8752/06.11.2009.
În susținerea cererii a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori, interogatoriu, orice altă probă a cărei necesitate ar rezulta din dezbateri.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.111, 112 C.pr.civ., art.969 C.civ. C..
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței de judecată: față de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, în temeiul art.2 alin.2 C.pr.civ. admiterea excepției necompetenței materiale a judecătoriei de a soluționa prezenta cauza și declinarea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București - Secția a VI-a civilă; să se pună în vedere-reclamantei să timbreze acțiunea patrimonială la valoare și, în subsidiar, în cazul în care nu va aduce la îndeplinire această obligație, admiterea excepției insuficientei timbrări a acțiunii și anularea acțiunii ca insuficient timbrată; admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în raport cu dispozițiile art.111 C.pr.civ.; respingerea acțiunii ca nefondată; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la excepția necompetenței materiale a judecătoriei:
Prin acțiunea introductiva reclamanta a dedus judecații un raport juridic patrimonial, reprezentat de un contract sinalagmatic având ca obiect prestații și contraprestații patrimoniale între părțile contractante.
Chiar dacă reclamanta și-a intitulat acțiunea introductivă ca fiind una „în constatare” aceasta nu are incidență asupra naturii patrimoniale sau nepatrimoniale a obiectului litigiului, ci dimpotrivă raportul juridic dedus judecații este cel care determină natura patrimonială a cauzei.
De altfel, din prevederile art.2 și art.3 din Legea 146/1997 rezultă, fără putință de tăgadă, că sunt considerate ca fiind neevaluabile în bani doar acțiunile în constatarea existenței sau inexistenței unui drept nepatrimonial (art.3 lit. a), acțiunile în constatarea unui drept patrimonial fiind evaluabile în bani și timbrabile la valoare (art.2 alin.11).
În speță, așa cum s-a arătat, contractul de mandat pentru agent nr.8752/ 06.11.2009, dedus judecații, este un act juridic patrimonial, impunându-se, prin urmare, determinarea competenței materiale a instanței în funcție de valoarea contractului.
Față de petitul acțiunii introductive, rezultă că reclamanta tinde, prin acțiunea sa, a se stabili că nu ar fi intervenit prelungirea de drept pe o perioadă de 3 ani a contractului conform prevederilor art.3 din contract. Așadar valoarea obiectului cererii este reprezentată de valoarea contractului pe cei 3 ani.
Din economia dispozițiilor art.7 din contract, așa cum a fost acesta completat cu actul adițional nr.1 din data de 24.09.2010, rezultă că prețul contractului se compunea din o parte variabilă, constând în comisioane, și un preț fix, constând indemnizația lunară fixă de 7.000 euro, stipulată în actul adițional menționat.
Dacă s-ar avea în vedere numai această indemnizație fixă de 7000 euro lunar, făcând abstracție la acest moment, în vederea determinării competenței materiale de comisioane, se poate stabili o valoare a obiectului litigiului de minim 7000 euro x 12 luni x 3 ani x 4,5340 lei/euro = 1.142.568 de lei. Ori, față de această valoare a obiectului litigiului, rezultă că prezenta cauză trebuie, în raport cu art.2 alin.2 C.pr.civ., dedusă spre competentă soluționare Tribunalului București.
Având în vedere calitatea de profesioniști a părților participante la judecată, se impune trimiterea cauzei secției specializate pentru profesioniști a Tribunalului București, respectiv Secția a VI-a Civilă.
În ceea ce privește timbrajul acțiunii:
Așa cum s-a arătat în cele de mai sus, în susținerea excepției necompetenței materiale, contractul de mandat pentru agent nr.8759/06.11.2009, dedus judecații, este un act juridic patrimonial și, prin urmare, în conformitate cu art.2 alin.11 din Legea 146/1997 taxa de timbru se achită la valoare după algoritmul stipulat de art.2 din Legea 146/1997.
Întrucât, la acest moment, se poate determina cu precizie, cel puțin, valoarea litigiului prin raportare la indemnizația fixă de 7000 euro lunar, rezultând, conform formulei de calcul mai sus menționate o valoare a litigiului de minim 1.142.568 de lei, se impune obligarea reclamantei la plata taxei de timbru aferente acestei valori, urmând ca, în cazul în care, în cursul procesului, va rezulta o valoare mai mare, având în vedere și prețul variabil al contractului, reclamanta să fie obligată la completarea timbrajului în conformitate cu art.20 alin.2 din legea taxelor de timbru.
Inadmisibilitatea acțiunii în raport cu dispozițiile art.111 C.pr.civ.:
Conform prevederilor art.111 C.pr.civ. „partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă se poate cere realizarea dreptului”.
Din analiza textului citat rezultă trei condiții, cumulative, pentru admisibilitatea acțiunii în constatare: 1. reclamantul să justifice un interes în promovarea acțiunii; 2. pe calea acțiunii în constatare nu se poate cere să se constate o situație de fapt; 3. cererea în constatarea existenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate formula acțiune în realizarea dreptului
Deși și-a întemeiat acțiunea introductivă pe dispozițiile art.111 C.pr.civ, reclamanta nu a arătat care sunt argumentele de fapt care, în accepțiunea sa, determină încadrarea cererii sale în prevederile legale invocate.
Nu rezultă din acțiunea reclamantei care este interesul său în formularea acțiunii, care este folosul practic, concret, pe care îl urmărește prin acest demers judecătoresc, prima condiție de admisibilitate a acțiunii fiind astfel neîndeplinită.
Reclamanta solicită instanței de judecata ca prin hotărârea pe care o va pronunța „să constatați încetarea prin ajungere la termen a contractului de mandat...”
Se poate observa din această formulare a obiectului cererii de chemare în judecată, precum și din întreaga dezvoltare a motivelor de fapt ale acțiunii, că reclamanta tinde, în realitate, la constatarea unei situații de fapt (existența sau inexistența unei notificări de încetare a contractului), care, odată stabilită, ar conduce mai departe la concluzia încetării prin ajungere la termen sau, dimpotrivă, prelungirea automată a contractului.
Așadar, acțiunea este inadmisibilă și prin aceea că reclamantul nu se referă la un drept determinat sau determinabil, urmărind atestarea printr-o hotărâre judecătorească a unui fapt juridic, sub acest aspect, acțiunea îmbrăcând caracterul unei acțiuni în realizare, prin care în contradictoriu cu pârâta se tinde la a se demonstra încetarea unui contract sinalagmatic. Or, acțiunea întemeiată pe dispozițiile art.111 C.pr.civ. are caracter subsidiar.
În concluzie, întrucât, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acestui tip de acțiune stipulate de art.111 C.pr.civ. se solicită admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și să se dispună respingerea acesteia ca atare.
Pe fondul cererii de chemare în judecată se solicită respingerea acțiunii introductive pentru următoarele motive:
Conform prevederilor art.3 din contractul de mandat pentru agent încheiat între părțile prezentului litigiu „Prezentul contract se încheie pe o perioadă de 3 ani, începând cu data semnării lui de către cele două părți și se prelungește în mod automat pentru încă 3 (trei) ani în situația în care nici una dintre părți nu își manifestă în scris dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea prezentului termen”.
Cu alte cuvinte, până cel mai târziu la data de 05.10.2012, societatea reclamantă avea obligația de a comunica dorința sa de încetare a contractului. În speță, așa cum va reieși din probatoriul administrat, reclamanta nu a respectat prevederile art.3 din contract, mai sus citate, comunicând, abia la data de 18.10.2012 intențiile sale.
Reclamanta invocă în argumentarea cererii sale faptul că în data de 05.10.2012 ar fi transmis către pârâtă adresa nr._/05.10.2012, prin care i-ar fi adus la cunoștință faptul că nu înțelege să prelungească contractul, astfel că acesta ar fi urmat să înceteze la data expirării termenului inițial, respectiv data de 06.11.2012. S-a arătat, de asemenea, că notificarea ar fi fost expediată către pârâtă la adresa obișnuită de comunicare a documentelor dintre părți, la care i-au fost expediate facturile pe întreaga durata a contractului, și întrucât pârâta nu ar fi fost găsită la adresa de comunicare, notificarea i-ar fi fost înmânată la data de 18.10.2012, ca urmare a contactării telefonice de către firma de curierat
Reclamanta încearcă, astfel, să acrediteze ideea că ea și-ar fi îndeplinit obligația de a fi notificat pârâta în termenul legal de 30 de zile, însă culpa întârzierii comunicării i-ar aparține pârâtei întrucât nu ar fi furnizat adresa corectă de comunicare.
Susține pârâta că, în aplicarea dispozițiilor art.3 din contract trebuie avut în vedere că simpla redactare și datare a documentului la data de 05.10.2012 nu echivalează cu îndeplinirea obligației de aducere la cunoștință a dorinței de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte către pârâtă. Pentru ca manifestarea de voință a reclamantei să fi putut produce efecte juridice față de destinatarul actului, în speță, pârâta, această manifestare trebuia adusă la cunoștința pârâtei, prin comunicare, cu respectarea termenului convenit de părți.
Așadar, chiar dacă, în mod real, reclamanta ar fi predat firmei de curierat la data de 05.10.2012, într-o zi de vineri, corespondența către pârâtă, și aceasta i-ar fi fost livrată în termenul cel mai scurt, respectiv în 24 de ore lucrătoare, adică în prima zi de luni ce urma zilei de 05.10, adică în data de 08.10, termenul de 30 de zile convenit de părți nu mai era respectat.
Faptul că corespondența a ajuns la pârâtă abia în data de 18.10.2012, nu se datorează faptului că firma de curierat a căutat-o timp de 13 zile, așa cum susține reclamanta. Așa cum ea însăși arată, pe toată durata contractului aceeași a fost adresa de comunicare dintre părți, întotdeauna pârâta a primit corespondența, chiar dacă, în aparență, adresa de comunicare era incompletă, în primul rând pentru că agentul de curierat arondat zonei acesteia o cunoaște deja și îi aduce corespondența, fără probleme, iar, în al doilea rând, este unanim cunoscut faptul că, fără excepție, firmele de curierat solicită și numărul de telefon al destinatarului și îl contactează imediat ce întâmpină dificultăți în găsirea acestuia. Tot astfel și în cazul pârâtei, așa cum a găsit-o, la telefon, pe data 15.10.2012, curierul ar fi putut-o găsi și în data de 05.10, dacă ar fi contactat-o.
În realitate, reclamanta a predat firmei de curierat corespondența destinată pârâtei abia la data de 11.10.2012. Așa cum rezultă și din răspunsul emis de firma de curierat cu privire la această situație, în fapt, agentul firmei de curierat ridică zilnic corespondența de la adresa reclamantei, plicurile fiind completate la toate rubricile de către aceasta. Așa se face că, între plicurile, predate curierului în data de 11.10.2012, reclamanta a strecurat și plicul către pârâtă pe care a completat o dată din urmă, cea de 05.10, iar agentul de curierat nu a verificat modul de completare a plicului.
Procedând astfel, reclamanta a omis, însă, un aspect esențial, faptul că această informație, data expedierii, este cât se poate de simplu și de public de verificat: serviciul de urmărire on-line a corespondenței. Acest serviciu permite verificarea traseului corespondenței de la predarea către curier și până la predarea către destinatar. În speța de față, accesând acest serviciu, a reieșit că corespondența adresată pârâtei a fost predată firmei de curierat în data de 11.10.2012 ora 18.54.
Așadar, reclamanta nu a respectat nici pe departe obligația stipulata de art.3 din contract, nerecepționarea în termen a corespondenței de către pârâtă fiind determinată de întârzierea emiterii ei de către reclamantă și nicidecum de așa zise dificultăți întâmpinate de agent în a găsi societatea.
Înscriindu-se în aceeași parametri de rea-credință cu care a acționat de-a lungul relației contractuale pe care a desfășurat-o cu pârâtă, reclamanta a promovat prezentul litigiu, solicitând instanței de judecata să „acopere” printr-o hotărâre judecătorească lipsa ei însăși de respect față de obligațiile contractuale, pe care și le-a asumat prin contractul ferm încheiat cu pârâta.
Reclamanta invocă drept temei de drept substanțial în susținerea acțiunii sale art. 969 cod civil „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, însă din întreaga sa argumentare nu rezultă altceva decât faptul că, după aprecierea sa, clauzele contractuale sunt facultative, respectarea acestora fiind doar o chestiune de nuanță care permite ajustări și nuanțări.
Astfel, deși în culpa cu respectarea convenției agreate cu pârâtă, reclamanta încearcă să acrediteze ideea că, în speța, nu ar fi fost de conceput o prelungire automată a contractului, dată fiind împrejurarea că între părți s-a derulat în anul anterior un litigiu, ceea ce ar fi echivalat, în imaginația ei, cu o notificare de încetare a contractului de genul celei stipulate de art.3 din contract („Pârâta știa fără dubiu că nu se dorește și nu este posibilă continuarea contractului, că se află în litigiu tocmai relativ la prevederile acestui contract, prevederi a căror valabilitate și mod de executare le contestă încă din anul 2011. Cu toate acestea, alege să suspina că o pretinsă întârziere de câteva zile a notificării de reziliere echivalează cu dorința noastră de continua un contract contestat în mod expres de 2 ani. Pârâta face total abstracție de voința reală a subscrisei manifestată, cum spuneam, începând din anul 2011 și pe parcursul unui litigiu care se află acum în apel.”) Cu alte cuvinte, dacă tot a încălcat alte clauze esențiale din contract (respectiv cele privind obligația de plată a prețului contractual), aceasta o îndreptățea să nu le mai respecte nici pe celelalte, iar pârâta ar fi trebuit să se aștepte la o asemenea intenție.
Întreaga substanță a relei credințe a reclamantei este concentrată în susținerea „În această adresă am arătat faptul că pârâta nu mai poate încheia polițe valabile, după data de 06.11.2012, decât în baza unui nou contract de agent, pe care îi și transmisesem anterior, însă nu a fost semnat de către pârâtă, nefiind la fel de avantajos pentru ea ca cel anterior” (pag. 2 paragraful 4 din acțiune). Așadar, prezenta situație litigioasă este determinată de intenția reclamantei de a nesocoti o convenție fermă încheiată cu un partener contractual. Reclamanta nu urmărește, prin așa zisa încetare a contractului încheiat cu pârâtă, o renunțare la serviciile pârâtei, dimpotrivă, vrea să beneficieze în continuare de acestea, dar fără să fie obligată la respectarea convenției cu pârâta, încercând impunerea unei alte relații contractuale, în alte condiții decât cele negociate și agreate de părți.
Cât privește susținerile privind interpretarea și rolul clauzei privind preavizul, necesitatea aprecierii și nuanțării acestuia, caracterul rezonabil ale acestuia etc., acestea nu pot fi privite ca temeiuri juridice pentru admiterea acțiunii. Dispozițiile art. 969 cod civil „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” sunt clare: convențiile trebuie respectate de părți ca orice altă lege. Or, dacă art.3 din legea părților prezentei spețe prevede expres un termen de 30 de zile pentru denunțarea contractului, apoi acel termen de 30 de zile trebuie respectat cu puterea oricărui alt termen legal, fără posibilitate de ajustări. Așa cum niciodată nu negociază și nu analizează scopul termenului de exercitare a unei căi de atac, de exemplu, ci îl respectă pentru că e prevăzut de lege, tot astfel, și termenul convențional trebuie respectat cu aceeași rigurozitate.
Față de aspectele învederate, rezultă, fără tăgadă conduita neprincipială (cu iz ilicit, dacă se are în vedere antedatarea documentului pe care își bazează argumentația), reaua-credință a reclamantei în exercitarea obligațiilor sale contractuale și, în cele din urmă, caracterul nefondat al cererii sale, impunându-se respingerea acesteia ca nefondată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.111 C.pr.civ., art.969 C.civ.
În susținerea cererii s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori, interogatoriu, orice altă probă a cărei necesitate ar rezulta din dezbateri.
Prin Sentința civilă nr._/27.09.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._ a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă.
Pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă cauza a fost înregistrată la data de 16.12.2013 sub nr._ .
Pârâta a formulat precizare față de solicitarea instanței de judecată de a preciza, față de conținutul întâmpinării, dacă înțelege să invoce excepția lipsei interesului.
Așa cum a arătat și prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii in raport cu dispozițiile art.111 Cod civil.
S-a precizat că în speță, chestiunea interesului este supusă cercetării judecătorești nu ca o excepție de sine-stătătoare, ci ca una dintre cele trei condiții esențiale, cumulative ale admisibilității acțiunii în raport cu dispozițiile art.111 C.pr.civ., neîndeplinirea acestei condiții atrăgând inadmisibilitatea acțiunii.
În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
Prin Sentința civilă nr.1908/14.04.2014 pronunțată în dosarul nr._ / 2013 Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată atât excepția inadmisibilității acțiunii cât și cererea de chemare în judecată. Totodată a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariul de avocat.
Pentru a pronunța această soluție, asupra excepției inadmisibilității, tribunalul a reținut că potrivit art.111 C.pr.civ. din anul 1865, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept; de asemenea, cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Literatura de specialitate a apreciat că pe calea acțiunii în constatare se poate solicita numai constatarea existenței sau inexistenței unui drept, și nu a unui fapt. În alte cuvinte, reclamantul care exercită acțiunea în constatare solicită constatarea de către instanță a unor situații sau raporturi juridice. Astfel, reclamantul solicită constatarea existenței sau inexistenței unui raport juridic concret.
De asemenea, instanța a reținut că, atunci când se poate solicita realizarea dreptului, o acțiune în constatare nu este admisibilă. De aici rezultă că acțiunea în constatare are un caracter subsidiar față de cererea în realizare.
Deși prin întâmpinare pârâta susține că prin cererea de chemare în judecată se tinde la constatarea unei situații de fapt (existența sau inexistența unei notificări de încetare a contractului), tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat constatarea încetării în data de 06.11.2012, prin ajungere la termen, a contractului de mandat pentru agent nr.8752/06.11.2009.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată se solicită – în esență – constatarea inexistenței unui raport juridic între reclamantă și pârâtă, întemeiat pe contractul de mandat pentru agent nr 8752/06.11.2009, începând cu data de 06.11.2009.
Ca atare, tribunalul a apreciat pe deplin aplicabile prevederile art.111 C.pr.civ. din anul 1865, motiv pentru care a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâta S.C. AN A. A. de Asigurare S.R.L., ca neîntemeiată.
Relativ la fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că la data de 06.11.2009, reclamanta S.C. C. – Societate de Asigurare și Reasigurare S.A., în calitate de asigurător, a încheiat cu pârâta S.C. AN A. A. de Asigurare S.R.L., în calitate de agent, contractul de mandat pentru agent nr.8752 (filele 6 – 11 în dosarul nr._ al Judecătoriei Sectorului 1 București).
Potrivit art.3 din contract, acesta se încheia pe o perioadă de 3 (trei) ani, începând cu data semnării lui de către cele două părți și se prelungește în mod automat pentru încă 3 (trei) ani în situația în care niciuna dintre părți nu își manifestă în scris dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea prezentului termen.
La data de 05.10.2012 (fila 14 în dosarul nr._ al Judecătoriei Sectorului 1 București), reclamanta a emis o notificare către pârâtă prin care comunica acesteia decizia de a înceta contractul de mandat pentru agent nr.8752/06.11.2009.
Această notificare a ajuns în posesia pârâtei la data de 18.10.2012, așa cum rezultă din nota de transport (filele 15 – 16 în dosarul nr._ al Judecătoriei Sectorului 1 București).
La această notificare, pârâta a răspuns în data de 26.10.2012, arătând că – în opinia sa – contractul urmează a continua pentru încă 3 ani (filele 19 – 20 în dosarul nr._ al Judecătoriei Sectorului 1 București)
Ulterior, reclamanta a răspuns printr-o altă notificare din data de 02.11.2012.
Față de cele arătate anterior, a apreciat tribunalul, contractul de mandat pentru agent nr.8752/06.11.2009 nu a încetat la data de 06.11.2012, așa cum susține reclamanta.
În acest sens s-a arătat că șa cum s-a reținut mai sus, contractul se prelungea în mod automat pentru încă 3 (trei) ani în situația în care niciuna dintre părți nu își manifestă în scris dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului inițial de 3 ani.
Având în vedere întregul contract și prevederile art.977 – 985 C.civ. din anul 1864 (aplicabil speței potrivit art.5 din Legea nr.71/2011), tribunalul a apreciat că manifestarea în scris a dorinței de încetare a contractului trebuia să ajungă în posesia pârâtei cu cel puțin 30 de zile înainte datei de expirare a contractului, respectiv data de 06.11.2012.
Nu s-a putut reține susținerea reclamantei potrivit căreia era suficientă manifestarea în scris a încetării contractului, nu și ajungerea acesteia la destinatar în termenul de 30 de zile, întrucât – astfel – s-ar ajunge la situația absurdă în care reclamanta și-ar fi manifestat dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului inițial de 3 ani și nu ar fi comunicat-o deloc pârâtei până la expirarea termenului inițial al contractului, opunând apoi acesteia, chiar dacă pârâta ar fi continuat executarea obligațiilor contractuale, încetarea contractului cu toate că partea nu cunoștea acest aspect.
În opinia tribunalului, o asemenea situație ar fi inadmisibilă, scopul celor de 30 zile fiind acela ca partea să aibă cunoștință pe deplin de data încetării contractului, pentru a nu continua, după expirarea termenului inițial de 3 ani, executarea acestuia cu consecințe negative pentru sine și pentru persoanele care ar fi încheiat contracte de asigurare.
Ca atare, calculând termenul 30 de zile în conformitate cu prevederile art.101 alin.1 și 5 C.pr.civ. din anul 1865, întrucât contractul nu prevede o modalitate de calcul a termenelor, tribunalul a constatat că manifestarea în scris a dorinței de încetare a contractului trebuia să ajungă în posesia pârâtei cel mai târziu la data de 05.10.2012.
Cum în speța dedusă judecății nu s-a dovedit că notificarea emisă în data de 05.10.2012 a ajuns în posesia pârâtei la aceeași dată, tribunalul a apreciat că nu se poate constata încetarea în data de 06.11.2012, prin ajungere la termen, a contractului de mandat pentru agent nr.8752/06.11.2009.
Față de aspectele referitoare la interpretarea clauzei contractuale conținute de art.3 și modul de calcul al termenului de 30 de zile, tribunalul a apreciat că nu are nicio relevanță juridică în cauză că notificarea a fost transmisă către Cargus în data de 05.10.2012, așa cum susține reclamanta, sau în data de 11.10.2012, așa cum rezultă din adresa din data de 24.10.2012 (filele 27 – 28 în dosarul tribunalului), atâta timp cât aceasta nu a fost înmânată pârâtei cel mai târziu la data de 05.10.2011.
Tribunalul nu a reținut susținerea reclamantei potrivit căreia culpa neajungerii notificării în posesia pârâtei aparține acesteia, pentru următoarele considerente:
Relativ la adresa incompletă la care a fost transmisă notificarea, tribunalul a reținut că reclamanta avea obligația de a se informa, înainte de a trimite adresa prin care își manifesta dorința de încetare a contractului, cu privire la adresa completă a sediului social al pârâtei, întrucât în contract nu au fost indicate adresele părților la care să se realizeze eventuale comunicări, ci s-au indicat adrese ca elemente de identificare a cocontractanților.
Informarea cu privire la adresa completă a sediului social al pârâtei se putea realiza la Oficiul Național al Registrului Comerțului, care este singura instituție care deține aceste date, care sunt opozabile terților, în condițiile Legii nr.26/1990.
Pe de altă parte, nu s-a putut reține nici susținerea reclamantei potrivit căreia se poate avea în vedere și comunicarea din data de 18.10.2012 este suficientă pentru încetarea contractului, întrucât aceasta încalcă prevederile contractuale, fiind – ca atare – încălcate prevederile art.969 C.civ. din anul 1864, referitoare la principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda).
Astfel, în opinia tribunalului, nu are nicio relevanță juridică faptul că pârâta nu ar fi suferit nicio pagubă, întrucât nerespectarea clauzelor contractuale nu poate fi justificată de lipsa vreunui prejudiciu.
Pentru considerentele expuse anterior, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. C. – Societate de Asigurare și Reasigurare S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. AN A. A. de Asigurare S.R.L., ca neîntemeiată.
În temeiul art.274 alin.1 C.pr.civ. din anul 1865, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariul de avocat.
Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 21 august 2014, a declarat apel reclamanta, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VI-a Civilă, la data de 01 septembrie 2014.
Prin cererea de apel, apelanta – reclamantă a solicitat modificarea în parte a hotărârii apelate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea apelului, apelanta – reclamantă prezintă situația de fapt astfel cum a fost indicată prin cererea de chemare în judecată, și critică hotărârea tribunalului susținând, în primul rând, referitor la comunicarea manifestării în scris a dorinței de încetare a contractului că instanța nu precizează ce clauză din contract este neinterpretabilă în sensul comunicării cu 30 de zile înainte de încetare sau ce principiu de interpretare a contractului conform art.977-985 C.civ. conduce la concluzia că notificarea trebuia să ajungă în posesia intimatei – pârâte cu cel puțin 30 de zile înainte de data de 06.11.2012.
Apelanta arată că nicio prevedere din contract nu stipulează că notificarea trebuie comunicată cu cel puțin 30 de zile înainte de data de 06.11.2012, ci că intenția trebuie manifestată în scris.
Se mai arată că tribunalul nu interpretează contractul în baza principiului instituit de art.970 alin.2 C.civ., pentru că aplicând acest text de lege, instanța ar fi constat că, fără a aduce atingere principiului instituit de art.969 C.civ., echitatea și istoricul relațiilor dintre părți sunt împrejurări care fac ca acest principiu să nu aibă o valoare absolută.
În acest sens se susține că tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare faptul că părțile s-au aflat vreme de 2 ani în litigiu cu privire la modul de executare a contractului și la valabilitatea acestuia, că apelanta a contestat aceste aspecte atât în cadrul procesual cât și în derularea extraprocesuală a relațiilor cu intimata – pârâtă. În acest context se apreciază că notificarea nu devine decât o simplă formalitate care trebuie îndeplinită înainte de încetarea efectelor contractului. Transmiterea notificării, înainte de data de 05.10.2012 sau oricând după această dată până la încetarea contractului în data de 06.11.2012 nu putea fi de natură să surprindă intimata –pârâtă, ci, dimpotrivă, netransmiterea acesteia înainte de terminarea contractului i-ar fi ridicat semne de întrebare.
De asemenea, se adaugă că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că echitatea la care face referire art.970 presupune rezonabilitatea în afaceri, iar continuarea pentru încă 3 ani a unui contract împotriva voinței uneia dintre părți, pentru motivul că notificarea, deși transmisă înainte de împlinirea celor 30 de zile, ar fi fost comunicată înainte de data încetării sale, dar nu cu 30 de zile, nu înseamnă echitate.
Apelanta afirmă că intimata trebuia să aplice cu bună-credință clauza privitoare la termenul de preaviz, în scopul în care această clauză a fost instituită.
Se mai afirmă că situația descrisă de tribunal nu dă naștere prezumției că există obligația de comunicare a notificării cu 30 de zile înainte de data încetării, deoarece nu era necesar să se stipuleze expres că notificarea trebuie să ajungă înainte de data încetării contractului, câtă vreme rezultă din logica relațiilor contractuale și din interpretarea contractului în conformitate cu art.981 C:civ., conform cu care clauzele obișnuite se subînțeleg, chiar dacă nu sunt menționate expres.
Subliniază apelanta că intimata a aflat înainte de data de 06.11.2012 (data încetării contractului) faptul că reclamanta nu dorește prelungirea contractului, astfel încât știa, înainte de data încetării că nu-l poate continua după expirare.
În atare situație se consideră că întrucât partea a avut cunoștință cu un termen rezonabil înainte de data încetării contractului despre intenția de a nu-l continua, astfel încât era clar că nu mai putea fi continuat după data de 06.11.2012, a fost atins scopul termenului de preaviz, reținut de altfel și de judecătorul fondului, cu toate că notificarea i-a fost comunicată chiar în 18.10.2012.
Se consideră că numărarea efectivă a zilelor și faptul de a face abstracție de comunicarea intenției de a nu prelungi contractul cu un termen rezonabil înainte de data încetării constituie un formalism excesiv și transformă prelungirea contractului într-o măsură punitivă împotriva uneia dintre părți, anihilând astfel libertatea contractuală și consimțământul pe care părțile trebuie să îl exprime în mod liber la încheierea acestuia.
Se mai critică și faptul că în mod eronat instanța a calculat termenul de 30 de zile conform art.101 alin.1 și alin.5 C.pr.civ., având în vedere faptul că nu este vorba despre un termen procedural, iar părțile, în lipsă de altă stipulație, nu se puteau referi decât la zile calendaristice. Calculând pe zile calendaristice, termenul s-a împlinit în data de 07.10.2012, nu în data de 05.10.2012, ca atare transmiterea notificării în data de 05.10.2012 asigura timpul necesar comunicării, dacă adresa ar fi fost completă.
Se mai critică și faptul că instanța reține în mod netemeinic culpa reclamantei în menționarea adresei incomplete a intimatei, câtă vreme aceasta a fost adresa menționată în contract, adresă de care avea cunoștință din anul 2009 și nu exista vreun motiv să se îndoiască că această adresă ar fi fost corectă.
Apelanta subliniază că avea obligația de a depune diligențele necesare pentru comunicarea notificării, ceea ce a și făcut: a expediat în termen, în data de 05.10.2012 notificarea, la adresa de care avea cunoștință chiar de la intimată; cauzele ulterioare pentru care expediția a ajuns în data de 18.10.2012 la intimată exced obligației de diligență.
În ceea ce privește prejudiciul, apelanta, afirmă că prelungirea unui contract împotriva voinței părților nu poate fi decât o sancțiune aplicată părții care nu dorește prelungirea, aplicarea unei sancțiuni presupune repararea unui prejudiciu. Prejudiciul, în speță, ar fi fost produs de încetarea intempestivă a contractului. Nici încetarea contractului nu a fost intempestivă, nici prejudiciul nu a existat. Ca atare se apreciază că în cauză are mare relevanță inexistența unui prejudiciu, coroborat cu faptul notificării intenției de încetare a contractului înainte de data expirării sale.
Mai subliniază apelanta că prelungirea unui contract presupune, de regulă, acordul ambelor părți, libertatea lor de voință, consimțământul liber exprimat. În situația în care partea nu transmite dorința de a prelungi contractul, înainte de ajungerea la termen, cealaltă parte este îndreptățită să creadă că cocontractantul său dorește să prelungească contractul. Dacă însă dorința de a nu prelungi contractul a fost transmisă, în mod explicit, înainte de a expira contractul, ne aflăm în situația continuării unui contract, peste durata stabilită inițial de părți, împotriva voinței uneia dintre ele. În acest mod se încalcă principiul echității, se naște o situație complet inechitabilă pentru partea care nu mai dorește prelungirea.
În drept au fost invocate prevederile art.282 și urm. C.pr.civ. art.942, art.970 și art.981 C.civ.
Apelul a fost legal timbrat cu suma de 7.663,63 lei, taxă judiciară de timbru.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare deși a fost legal citată, însă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea apelului și a fost reprezentată în fața instanței de apel.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând apelul în raport de actele și lucrările dosarului și de criticile formulate, Curtea, constată următoarele:
După cum în mod corect a reținut și tribunalul, în fapt, la data de 06.11.2009, între apelanta - reclamantă S.C. C. – Societate de Asigurare și Reasigurare S.A., în calitate de asigurător, și intimata - pârâtă S.C. AN A. A. de Asigurare SRL, în calitate de agent, s-a încheiat contractul de mandat pentru agent nr.8752. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de 3 (trei) ani, începând cu data semnării lui de către cele două părți, stipulându-se totodată că acesta se prelungește în mod automat pentru încă 3 (trei) ani în situația în care niciuna dintre părți nu își manifestă în scris dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea prezentului termen.
La data de 05.10.2012 apelanta - reclamantă a emis o notificare către pârâtă prin care comunica acesteia decizia de a înceta contractul de mandat pentru agent nr.8752/06.11.2009, notificare ce a ajuns în posesia pârâtei la data de 18.10.2012, așa cum rezultă din nota de transport.
Pârâta a răspuns notificării la data de 26.10.2012, susținând, că în opinia sa contractul urmează a continua pentru încă 3 ani, iar față de această poziție apelanta – reclamantă a formulat prezenta cerere de chemare în judecată prin care a solicitat să se constate încetarea în data de 06.11.2012, prin ajungere la termen a contractului de mandat pentru agent nr.8752/06.11.2009, cerere ce a fost respinsă în mod corect de tribunal, pe baza actelor prezentate la dosarul cauzei.
Critica apelantei – reclamante referitoare la greșita interpretare a clauzei contractuale prevăzute la art.3 este nefondată.
Se constată că art.3 din convenția încheiată între părți stipulează că „prezentul contract de încheie pe o perioadă de 3 ani, începând cu data semnării lui de către cele două părți și se prelungește automat pentru încă 3 ani în situația în care nici una dintre părți nu își manifestă în scris dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea prezentului termen”.
Potrivit art.969 C.civ. „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, fiind reglementat astfel principiul forței obligatorii a contractului, adică obligativitatea contractului legal încheiat, de la care părțile nu se pot sustrage.
Odată ce în contractul valabil încheiat s-a prevăzut prelungirea automată a duratei contractuale cu excepția cazului în care una din părți își manifestă în scris dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului de 3 ani, în mod corect a reținut tribunalul că notificarea emisă de apelanta – reclamantă trebuia să ajungă la intimata – pârâtă cu respectarea termenului de 30 de zile.
Nu pot fi primite susținerile în sensul că pentru încetarea contractului prin ajungere la termen era suficient să trimită notificarea în cadrul termenului de 30 de zile, deoarece partea adversă trebuia să ia la rândul său cunoștință de dorința apelantei de a nu mai continua relațiile contractuale, urmând a-și conduce activitatea cunoscând faptul că înțelegerea încheiată cu apelanta își înceta valabilitatea la data de 06.11.2012.
Conform regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art.977 – 985 C.civ., invocate chiar de apelanta – reclamantă, contractele trebuie interpretate după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, motiv pentru care se apreciază că nu este suficientă transmiterea notificării de încetarea a contractului cu respectarea termenului de 30 de zile, ci aceasta trebuia primită de către cocontractant în cadrul aceluiași termen.
Curtea mai reține că potrivit art.970 C.civ. „convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa”, iar acest text de lege invocat de apelanta – reclamantă nu este de natură să conducă la o concluzie contrată celei de mai sus.
Faptul că între părți există un alt litigiu referitor la alte clauze contractuale nu transformă notificarea de încetare a contractului într-o simplă formalitate, modalitatea de încheiere a duratei contractuale fiind expres prevăzută la art.3.
Nu pot fi primite susținerile apelantei – reclamante în sensul că tribunalul ar fi trebuit să ia în considerare că părțile s-au aflat vreme de 2 ani în litigiu cu privire la modul de executare a contractului și la valabilitatea acestuia deoarece odată ce nu s-a dovedit că în respectivul litigiu s-ar fi găsit întemeiate criticile referitoare la valabilitatea convenției încetarea acesteia intervine în condițiile art.3.
De asemenea, nu vor fi primite afirmațiile apelantei în sensul că intimata – pârâtă avea cunoștință de dorința sa de a înceta contractul manifestată pe durata a doi ani de litigii privind modul de executare a contractului, la dosarul cauzei nefiind prezentate dovezi din care să rezulte exprimarea unei asemenea manifestări de voință. Singurul act depus la dosar din care rezultă dorința de încetare a contractului este notificarea datată 05.10.2012, în baza căreia a fost formulată și cererea de chemare în judecată.
Principiul executării convențiilor cu buna – credință reglementat de art.970 C.civ. nu poate fi interpretat în sensul arătat de apelanta – reclamantă și anume că intimata – pârâtă trebuia să aplice cu bună-credință clauza privitoare la termenul de preaviz, în scopul în care această clauză a fost instituită, ci din contră, apelanta – reclamantă era cea care, cu respectarea clauzelor contractuale, trebuia să transmită notificarea de încetare a contractului la termen, cu cel puțin 30 de zile înaintea datei de 06.11.2012.
După cum în mod întemeiat a indicat și tribunalul dacă s-ar accepta ca a fi suficientă manifestarea în scris a încetării contractului, nu și ajungerea acesteia la destinatar în termenul de 30 de zile, s-ar putea ajunge la situația în care reclamanta și-ar fi manifestat dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului inițial de 3 ani și nu ar fi comunicat-o deloc pârâtei până la expirarea termenului inițial al contractului, opunând apoi acesteia, chiar dacă pârâta ar fi continuat executarea obligațiilor contractuale, încetarea contractului cu toate că partea nu cunoștea acest aspect.
Buna – credință în executarea contractului și principiul echității presupun drepturi și obligații în sarcina ambelor părți, iar odată ce la încheierea contractului s-a convenit prelungirea automată a convenției în situația în care nici una dintre părți nu își manifestă în scris dorința de încetare a contractului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului, manifestarea de voință trebuia exprimată și adusă la cunoștința cocontractantului în termenul stipulat în contract.
Referitor la modul de calcul al termenului de 30 de zile, Curtea apreciază ca a fi corectă susținerea apelantei – reclamante în sensul că acesta nu este un termen procedural pentru a fi aplicabile prevederile art.101 C.pr.civ., ci este un termen ce se calculează pe zile calendaristice. În atare condiții se constată că termenul de 30 de zile se împlinea la data de 07.10.2012 și nu la data de 05.10.2012, după cum a reținut tribunalul.
Cu toate acestea se constată că deși pe notificarea transmisă intimatei – pârâte este menționată de către apelantă data de 05.10.2012, dată care a fost trecută și pe plicul predat firmei de curierat, din dovezile prezentate de intimata – pârâtă rezultă că plicul a fost predat firmei de curierat la data de 11.10.2013, dată la care expedierea a fost procesată în baza de date a respectivei firme.
Pe cale de consecință, se constată că și în situația în care termenul de 30 de zile ar fi fost calculat pe zile calendaristice soluția pe fondul pricinii nu ar fi diferită, odată ce notificarea a fost predată firmei de curierat la data de 11.102.0212 și a ajuns în posesia intimatei abia la data de 18.10.2012.
În ceea ce privește comunicarea notificării Curtea nu va reține o culpă a apelantei relativ la faptul că nu a verificat anterior comunicării notificării la ONRC adresa completă a sediului social al intimatei, însă atrage atenția asupra faptului că activitatea comercială trebuie să fie caracterizată de diligență situație în care apelanta – reclamantă putea comunica dorința sa de încetarea a contractului atât prin fax cât și prin mijloace electronice de comunicare, pentru a preveni eventuale întârzieri generate de comunicarea prin curier.
În fine, referitor la susținerile apelantei – reclamante privitoare la lipsa unui prejudiciu cauzat intimatei – pârâte prin încetarea contractului, se constată că termenul de 30 de zile a fost stabilit de părți, iar „sancțiunea” pentru nerespectarea acestuia a fost, de asemenea, prevăzută, și anume, continuarea relațiilor contractuale. Totodată nu se poate susține lipsa unui prejudiciu odată ce prin încetarea contractului intimata – pârâtă nu ar mai fi primit comisionul care i se cuvenea în temeiul contractului.
Prin urmare, reținând că apelanta – reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, Curtea constată că tribunalul a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, cu observarea prevederilor art.969, art.970 și art.977 – 985 C.civ., precum și a art.296 C.pr.civ., va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelanta S.C. C. - S. DE ASIGURARE ȘI REASIGURARE S.A., cu sediul în București, ..61B, sectorul 1, și cu sediul ales la S.C.A. „C. și Asociații”, în București, ..34, ., împotriva Sentinței civile nr.1908/ 14.04.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S.C. AN A. A. DE ASIGURARE SRL, cu sediul în București, Calea Victoriei, nr.153, ., ., sectorul 1, ca nefondat.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 Noiembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. C. A. P.
GREFIER
M. I.
Red. Jud. I.C./ Tehnored. I.C./M.I.
4 ex/
Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă
Judecător fond – C. F. P.
| ← Acţiune în anulare a hotarârii AGA. Decizia nr. 1273/2014.... | Pretenţii. Sentința nr. 5255/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
