Pretenţii. Decizia nr. 1234/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1234/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-12-2014 în dosarul nr. 25245/3/2012
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1433/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1234/2014
Ședința publică de la 10 Decembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. A.
Judecător M. H.
Grefier L. V. V.
..................
Pe rol judecarea cererilor de apel formulate de apelanta reclamantă . și de apelanta pârâtă P. & G. INTERNATIONAL OPERATIONS SA împotriva sentinței civile nr. 1995/18.04.2014, pronunțate de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._ .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 19.11.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și din lipsă de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 26.11.2014, 03.12.2014 și 10.12.2014, când a hotărât următoarele:
CURTEA
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29.06.2012 pe rolul Tribunalului București Secția a VI-a Civilă, reclamanta . a chemat în judecată pe pârâta P. & G. International Operations SA, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata de despăgubiri pentru profitul nerealizat ca urmare a denunțării unilaterale a contractului de distribuție, evaluate provizoriu la suma de 1.400.000 Euro, precum și la plata de despăgubiri reprezentând valoarea de piață a rețelei de distribuție creată de reclamantă, evaluate provizoriu la suma de 1.300.000 Euro, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1995/18.04.2014, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.263.906,07 Euro, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubire. Au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 93.212,45 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, prealabil, în ceea ce privește legea aplicabilă, că prevederile Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (R. I) nu este incident în cauză, deoarece, potrivit art. 29 alin. 2 din Regulament, acesta se aplică începând cu data de 17 decembrie 2009 (cu excepția art. 26 care nu are relevanță în cauză), iar în speță reclamanta pretinde încheierea contractului în anul 2008.
Așa fiind, instanța a constatat că sunt aplicabile dispozițiile din Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, având în vedere prevederile art. 207 alin. 1 din Legea nr. 71/2011.
Prin urmare, potrivit art. 2.638 alin. 1 din Codul civil, având în vedere că în speță se invocă încheierea unui contract de distribuție, tribunalul a considerat că debitorul prestației caracteristice este distribuitorul, respectiv reclamanta ., care are sediul în România, aspect care determină aplicabilitatea legii române.
În ceea ce privește fondul litigiului, s-a reținut, astfel cum rezultă din procesele-verbale ale ședințelor dintre reprezentanții societății reclamante S. SRL și cei ai S. Lee – deținătorul mărcii Ambi Pur – că relația dintre cele două societăți a avut ca obiect comercializarea produselor Ambi Pur în România, în baza unor planuri de afaceri pe termen lung, ultimul fiind încheiat pentru perioada iulie 2007 – iunie 2012, prin raportare la anii fiscali 2008 – 2012 (FY08-FY12).
Părțile întocmeau apoi planuri operaționale anuale, care cuprindeau volumul de vânzări determinat pe unități de timp, bugetele previzionate pentru promovarea produselor, analize privind produsele concurente, situații comparative cu anii anteriori, liste de prețuri ale produselor. Ultimul plan anual a fost întocmit pentru anul fiscal 2011, aferent perioadei iulie 2010 – iunie 2011.
Tribunalul a considerat că toate procesele-verbale ale întâlnirilor dintre reprezentații societății reclamante și cei ai S. Lee, precum și planurile de afaceri anuale, însoțite de graficele corespunzătoare, depuse la dosarul cauzei, atestă existența relației contractuale dintre cele două părți, în cadrul căreia societatea S. avea atât obligația, cât și dreptul de a comercializa pe teritoriul României produsele Ambi Pur și de a dezvolta piața acestor produse în beneficiul său, dar și al partenerului contractual, interesat să crească volumul vânzărilor acestor produse în România.
Această relație contractuală a implicat o organizare a vânzărilor produselor Ambi Pur pe teritoriul României, bazată pe colaborarea dintre cei doi parteneri, raportul juridic astfel creat neconstituind, pe cale de consecință, o simplă succesiune de contracte de vânzare-cumpărare.
Relația contractuală derulată în termenii sus expuși a fost recunoscută de producătorul S. Lee ca fiind o relație contractuală de distribuție, societatea reclamantă figurând pe etichetele produselor Ambi Pur în calitate de distribuitor pentru România.
La data de 01.07.2010, reprezentantul S. Lee a adus la cunoștința societății reclamante faptul că portofoliul produselor Ambi Pur va fi preluat de P. & G.. În cadrul întâlnirii din 11.10.2010 de la București, a avut loc confirmarea transferului afacerii Ambi Pur de la S. Lee la P. & G., în prezența reprezentanților tuturor celor trei părți, inclusiv a reprezentantului S. și al P. & G..
Ulterior, pârâta P. & G. a notificat reclamantei S. decizia privind încetarea relației de afaceri cu privire la distribuirea produselor Ambi Pur în România, începând cu data de 30 noiembrie 2010. În urma negocierilor purtate între părți, ultima ofertă efectuată de societatea pârâtă pentru încetarea relației contractuale a fost în sumă de 1.200.000 Euro, ofertă refuzată de către societatea reclamantă.
Față de cele reținute, tribunalul a constatat că între S. Lee și societatea reclamantă S. s-a încheiat, în mod neîndoielnic, un contract, având ca obiect distribuția de produse Ambi Pur pe teritoriul României, odată cu transferul portofoliului acestor produse către societatea pârâtă P. & G. International Operations S.A. relația contractuală fiind preluată de noul deținător al mărcii.
În speță, acordul părților pentru încetarea relației contractuale nu a existat, iar societatea pârâtă nu a invocat drept temei al revocării îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor de către societatea reclamantă.
Faptul că nu s-a probat în cauză existența unei clauze de exclusivitate s-a apreciat ca fiind fără importanță în ceea ce privește pretențiile solicitate prin primul capăt de cerere, întrucât, astfel cum s-a reținut, încetarea oricărui contract trebuie să se supună principiului consacrat de art. 969 din Codul civil de la 1864.
În privința duratei raportului contractual, tribunalul a constatat că S. Lee și S. au convenit în termeni generali un plan de afaceri pe o perioadă de 5 ani, din probele administrate în cauză neputându-se reține însă un angajament ferm și concret de colaborare pe perioada menționată. Cu toate acestea, planurile de afaceri anuale cuprind date concrete cu privire la volumul de vânzări, cifra de afaceri și bugetul de investiții, în baza cărora se poate reține derularea relației de afaceri în baza unor contracte succesive încheiate anual. În același sens, instanța a reținut chiar punctul de vedere al reclamantei S. exprimat în cadrul întâlnirii din 12.09.2007, în sensul că „cifrele pentru investiție suplimentară pentru perioada planului pe termen lung (KRP) nu sunt atât de importante în această perioadă și că ele ar trebui să fie hotărâte anual, în conformitate cu planul operativ anual (AOP)”. De asemenea, martorul O. H. A. – director de marketing în cadrul S. – a declarat că între societatea reclamantă și S. Lee se încheiau planuri anuale de afaceri prin care se stabileau obiective clare pentru vânzări, precum și acțiunile ce trebuiau implementate pentru atingerea obiectivelor comune ale părților.
Prin urmare, tribunalul a reținut că reclamanta are dreptul la daune-interese pentru denunțarea unilaterală a raportului contractual anterior încheierii ultimului plan de afaceri aferent perioadei iulie 2010 – iunie 2011. Întrucât relația contractuală a încetat, conform notificării pârâtei, începând cu 30 noiembrie 2010, instanța a constatat că valoarea despăgubirii trebuie să acopere perioada rămasă, respectiv durata de 7 luni.
Instanța a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză de expertul contabil P. E., conform cărora cuantumul profitului lunar obținut de reclamantă prin vânzarea produselor Ambi Pur, începând cu data de 01.07.2007, este de 180.558,01 Euro. Instanța a apreciat că evaluarea despăgubirii prin raportare la profitul realizat de reclamantă începând cu data de 01.07.2007 – data de început a ultimului plan de afaceri pe termen lung – reprezintă o evaluare echitabilă pentru ambele părți, valoarea corespunzătoare celor 7 luni fiind, pe cale de consecință, de 1.263.906,07 Euro.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a constatat că reclamanta nu a probat existența unui contract de distribuție exclusivă, iar pentru revocarea intempestivă a contractuluifără clauză de exclusivitates-a stabilit deja o obligație de despăgubire prin raportare la perioada contractuală nederulată.
Tribunalul a apreciat că, în lipsa unei clauze de exclusivitate care să prevadă dreptul exclusiv al reclamantei de distribuție a produselor Ambi Pur în România, nu se poate reține săvârșirea de către pârâtă a vreunei fapte ilicite, în sensul încălcării exclusivității rețelei de distribuție, cum se susține prin cererea de chemare în judecată.
Instanța a avut în vedere și metoda de evaluare a fondului comercial utilizată de expert, prin previziuni ale fluxurilor financiare generate de comercializarea produselor Ambi Pur pe o perioadă de 7 ani, în baza informațiilor istorice furnizate de reprezentații societății. Reținând și faptul că brand-ul Ambi Pur a fost achiziționat la nivel mondial de P. & G. pentru suma totală de_ Euro, instanța a constatat că valoarea de 9.787.000 Euro, calculată de expert ca fiind valoarea fondului comercial dezvoltat de S. pentru comercializarea produselor Ambi Pur – în condițiile în care în România piața odorizantelor are încă o penetrare redusă (mai puțin de 2 din 10 români folosind odorizante, spre deosebire de țările vestice unde penetrarea odorizantelor este mult mai ridicată, respectiv în Franța și Marea Britanie 7 din 10 persoane folosind odorizante) – este dată în realitate de valoarea brand-lui.
Or, reclamanta S. nu a fost deținătorul brand-ului, ci numai distribuitorul acestuia pe teritoriul României, fără clauză de exclusivitate. De asemenea, crearea rețelei de distribuție și investițiile efectuate de reclamantă s-au reflectat inclusiv în profiturile acesteia, realizate până la denunțarea contractului, nefiind efectuate exclusiv în beneficiul producătorului. Conform declarației martorului O. H. A., în cadrul bugetului de marketing anual contribuiau ambele părți, iar S. Lee, în limitele cuprinse în bugetele anuale, a suportat aceste cheltuieli prin acordarea de discount-uri. Deși martorul a arătat că bugetul convenit de părți a fost depășit, același aspect fiind afirmat de reprezentanții reclamantei cu ocazia efectuării expertizei de către expertul A. N., tribunalul a reținut, sub un prim aspect, că nu s-a făcut dovada acestor investiții; în al doilea rând, că nu s-a probat că reclamanta a convenit cu S. Lee asupra necesității investirii acestor sume suplimentare.
Prin urmare, tribunalul a apreciat pretențiile aferente celui de-al doilea capăt de cerere ca fiind neîntemeiate.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta . și pârâtă P. & G. INTERNATIONAL OPERATIONS SA, cauza fiind înregistrată sub nr._ (1433/2014) pe rolul Curții de Apel București Secția a V-a Civilă.
Apelanta reclamantă . critică sentința, considerând că prima instanță a făcut o apreciere eronată a unor probe și o aplicare greșită a legii, consecutivă stabilirii greșite a situației de fapt.
Astfel, sub un prim aspect, se arată că valoarea despăgubirii acordate pentru primul capăt al cererii de chemare în judecată este incorectă, deoarece este calculată pentru o perioadă mai scurtă decât cele 20 de luni rămase neexecutate din contract. Ultimul contract-plan cincinal de afaceri(LRP) cuprindea perioada iulie 2007- iunie 2012.
Apelanta consideră că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că relațiile dintre părți s-au derulat în baza planurilor cincinale (cum este și ultimul plan de afaceri aferent perioadei iulie 2007 - iunie 2012), iar prin planurile anuale părțile stabileau de comun acord procedurile tehnice comerciale de punere concretă în aplicare a planurilor cincinale. Planurile anuale nu erau acte adiționale de modificare a duratei planurilor cincinale, ci doar mijloace de stabilire a colaborării părților, de previzionare a producției furnizorului în funcție de cerințele de moment ale pieței.
Contractul cincinal (planul de afaceri cincinal) avea menirea de a stabili principiile colaborării dintre părți și conținea clauze referitoare la: durata contractului (cinci ani), categoriile de produse ce urmau a fi distribuite și brand-urile aferente, principalele canale de distribuție (hypermarket, supermarket, cash&carry etc.), angajamentul S. Lee ca produsele livrate către S. să aibă traduceri în limba română cu menționarea numelui distribuitorului (S.), angajamentul S. Lee de a avea disponibile în stoc, în prima decadă a fiecărei luni, toate produsele comandate de S. pentru luna respectivă, angajamentul S. de a ridica până la finalul fiecărei luni toate produsele comandate pentru luna respectivă, angajamentul ambelor părți contractante de a investi anual sume suplimentare în marketing și distribuție pentru a dezvolta o afacere puternică, sănătoasă și pe termen lung în România.
Planurile operaționale anuale subsecvente planului cincinal reprezentau modalitatea prin care părțile detaliau elementele agreate în contractul cincinal, cuprinzând: portofoliul de produse (inclusiv produsele noi ce urmau a fi lansate), cantitățile de produse, prețul, strategia de marketing și investițiile aferente, obiectivele în termeni de cotă de piață, toate acestea neputând fi anticipate și implicit agreate la momentul încheierii contractului (planului) cincinal datorită volatilității condițiilor de piață (situația concurenței, evoluția generală a economiei, comportamentul consumatorilor, evoluția cursului de schimb, produsele noi din portofoliul S. Lee propuse S. a fi lansate în România etc.).
Apelanta precizează că acest contract nu a încetat la 30 noiembrie 2010, așa cum a reținut instanța, ci la 01 noiembrie 2010. Pârâta a trimis prima notificare de încetare a contractului începând cu data de 01 noiembrie 2010 prin e-mailul din 12.10.2010 și apoi pe cea cu data de încetare de 30 noiembrie 2010. Urmare a faptului că P&G nu și-a mai îndeplinit obligațiile contractuale în perioada 01 noiembrie 2010 - 30 noiembrie 2010, apelanta consideră că încetarea contractului s-a produs conform primei notificări a pârâtei, respectiv la 01 noiembrie 2010.
A doua categorie de critici dezvoltată de apelanta reclamantă se referă la aprecierea eronată a probelor din dosar și aplicarea greșită a legii în soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere.
În primul rând, apelanta consideră că nicio dispoziție legală nu impune condiția exclusivității pentru acordarea unor despăgubiri reprezentând valoarea fondului comercial, iar instanța nu a indicat un temei juridic pentru aceasta. Chiar dacă ar exista această condiție, ea era îndeplinită, fiind dovedită exclusivitatea cu înscrisuri, poze ale ambalajelor produselor Ambi Pur unde numai S. este menționat ca distribuitor pentru România, prin depoziția martorului A. O., faptul că S. era singurul participant din România la întrunirile anuale ale distribuitorilor S. Lee, articolele din presa economică cât și prin atitudinea pârâtei care nu a făcut dovada existenței unui alt distribuitor, deși avea interes să o facă.
Faptul că, până la rezilierea unilaterală a contractului de către P&G, S. a fost distribuitorul exclusiv al Ambi Pur în România, a fost recunoscut și de P&G. Astfel, apelanta arată că în e-mailul trimis către S. în data de 24.06.2011, ce cuprindea oferta de conciliere, P&G își motivează decizia de a numi pe Interbrands ca noul distribuitor al Ambi Pur în România prin faptul că, după preluarea afacerii Ambi Pur de la S. Lee, nu poate avea doi distribuitori pentru România.
În al doilea rând, apelanta consideră că prin expertiza efectuată de d-nul A. N. a dovedit existența și cuantumul prejudiciului, iar prin înscrisuri și depoziția martorului A. O. a dovedit existența faptei ilicite a pârâtei, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției pârâtei, fiind întrunite toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei (art. 998-999 cod civil vechi). Fapta ilicită constă în aceea că s-a înlocuit distribuitorul S. cu un alt distribuitor și s-a însușit fondul comercial creat de S., fără acordul S..
În al treilea rând, în ceea ce privește aprecierea instanței de fond în sensul că S. nu este proprietarul acestui brand ci numai distribuitorul său, fără clauză de exclusivitate, apelanta arată că acest fapt nu a împiedicat-o să aducă un plus de valoare afacerii Ambi Pur.
Proprietarul mărcii Ambi Pur este P&G, astfel că în evaluarea fondului comercial creat și dezvoltat de S. pentru produsele Ambi Pur în România, prin expertiza efectuată de expertul A. N., nu s-a avut în vedere valoarea brand-ului (mărcii) Ambi Pur, S. având doar dreptul de a-l folosi și obligația asumată prin contract de a investi pentru dezvoltarea lui în vederea comercializării produselor sub această marcă în România.
Astfel, expertul a determinat valoarea fondului comercial dezvoltat de S. pentru comercializarea produselor Ambi Pur în România la suma de 9.787.000 Euro, sumă ce reprezintă valoarea creată și dezvoltată exclusiv de S., care nu include valoarea brand-ului Ambi Pur.
În al patrulea rând, față de concluzia primei instanțe în sensul că rețeaua de distribuție și investițiile efectuate de S. s-au reflectat și în profiturile acesteia, nefiind efectuate în beneficiul exclusiv al pârâtei, apelanta arată că investițiile efectuate de S. în dezvoltarea rețelei de distribuție au avut în vedere, în principal, dezvoltarea pe termen lung a afacerii Ambi Pur pe teritoriul României, astfel că pârâta profită și în prezent, dar și multă vreme în viitor, de pe urma acestor investiții efectuate de S..
Profiturile S. la care se referă prima instanță au fost obținute din vânzarea produselor Ambi Pur către clienții S., iar despăgubirile solicitate ca valoare a fondului comercial creat și dezvoltat de S. nu au în vedere acest aspect, ci valoarea adăugată de S. afacerii Ambi Pur în România.
În al cincilea rând, apelanta se referă la motivarea primei instanțe constând în aceea că, potrivit declarației martorului A. O., în cadrul bugetului de marketing anual contribuiau ambele părți, S. Lee contribuind prin acordare de reduceri și că, deși reclamanta a susținut că bugetul de investiții a fost depășit și suportat de S., acest lucru nu s-a dovedit, iar reclamanta nu a probat că a convenit cu S. Lee asupra acestor investiții.
Apelanta apreciază că instanța a depășit cadrul procesual prin această motivare, deoarece pârâta nu a invocat prin întâmpinare faptul că S. Lee nu ar fi fost consultată cu privire la investiții.
Consideră apoi că prima instanță nu a observat că dovada investițiilor efectuate de S. se află în cele două expertize judiciare efectuate în cauză, din care rezultă că S. a investit peste 3 milioane de Euro în perioada 2001-2010 și respectiv peste 1,3 milioane Euro pe perioada ultimului plan cincinal (LRP FY08-12). Investițiile suplimentare au fost agreate cu partenerul S. Lee, fapt ce rezultă din ultima pagină a planului cincinal 2008-2012 și din minuta de ședință din 12.09.2007.
A șasea subcritică se referă la lipsa unei interpretări corecte a faptului că P&G a înlăturat abuziv pe S. și a încheiat un contract de distribuție cu un alt distribuitor, după denunțarea unilaterală a contractului cu S., instanța considerând că nu este suficient pentru a se reține fapta ilicită a pârâtei, atât timp cât S. nu a probat exclusivitatea. Apelanta apreciază că lipsește temeiul juridic pentru adăugarea condiției exclusivității față de cele prevăzute de art. 998-999 Cod civil vechi pentru atragerea răspunderii civile delictuale, exclusivitatea fiind de altfel dovedită.
A șaptea subcritică are în vedere faptul că prima instanță nu a luat în considerare proba din care rezultă că pârâta a făcut o propunere de cumpărare a fondului comercial. Apelanta arată că P&G este conștient de noțiunea de fond comercial (goodwill) și de faptul că în prezent beneficiază și folosește în beneficiul propriu un activ intangibil creat și dezvoltat de S., fapt dovedit prin conținutul Acordului de conciliere propus de acesta și refuzat de S.. P&G a încercat să obțină fondul comercial creat de S. (goodwill), propunând lui S. să renunțe la pretențiile sale și/sau să recunoască că nu ar mai avea nicio pretenție în legătură cu orice fond comercial (goodwill) creat pentru brand-ul Ambi Pur în România în schimbul plății sumei de 290.000 Euro.
A treia categorie de critici dezvoltată de apelanta reclamantă se referă la modul în care au fost acordate cheltuielile de judecată, apreciind că în mod greșit s-a reținut culpa procesuală comună, deoarece factorul declanșator al acestui proces a fost denunțarea unilaterală și abuzivă a contractului de distribuție exclusivă de către pârâtă, fără a se imputa S. vreo vină.
În ceea ce privește suma de 50.000 lei aferentă serviciilor de asistență juridică prestate de av. M. A., care nu a fost inclusă de instanță în cuantumul cheltuielilor de judecată pe motiv că nu s-a făcut dovada plății, apelanta apreciază că suma trebuie inclusă, fiind dovedită cu facturile nr. 399/2014, 401/2014, 402/2014 depuse la termenul din 07.04.2014. Faptul că suma nu a fost achitată până la finalizarea procesului nu înseamnă că nu este datorată, că nu reprezintă o cheltuială de judecată, factura constituind din punct de vedere contabil dovada existenței unei creanțe a furnizorului de servicii sau mărfuri.
Apelanta consideră că și onorariul expertului parte al S. (32.989,00 lei) trebuie inclus în cheltuielile de judecată, aceasta fiind o cheltuială similară cu cea pentru angajarea unui avocat. Instanța a justificat excluderea acestei cheltuieli prin protecția părții care pierde procesul de a mai suporta o cheltuială suplimentară, fără a avea în vedere că, dacă pârâtul este cel care pierde procesul, el este vinovat de declanșarea lui și implicit de toate cheltuielile judiciare.
În drept, se invocă art. 282 - 298, 295, 296, 274 C.p.civ. 1865.
La 1.09.2014, apelanta reclamantă a depus o completare a motivelor de apel, prin care arată, raportat la cel de-al doilea capăt de cerere, că nu solicită despăgubiri decât pentru fondul comercial creat și dezvoltat prin propriile eforturi și investiții, așa încât nu are relevanță dacă a fost sau nu distribuitor exclusiv al produselor Ambi Pur în România.
Apelanta pârâtă P. & G. INTERNATIONAL OPERATIONS SA critică sentința sub următoarele aspecte:
Primul motiv de apel are în vedere legea aplicabilă fondului litigiului, apelanta opinând că determinarea legii aplicabile fondului pretinsului contract se poate face doar prin raportare la prevederile legii în vigoare la data încheierii acestuia, în concret Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
În consecință, potrivit art. 77 din Legea nr. 105/1992,în lipsa unei legi alese conform art. 73, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse, în speță aceasta fiind legea Statelor Unite ale Americii, acolo unde S. Lee, debitorul prestației caracteristice, are sediul.
Prin al doilea motiv de apel, contrar concluziei prime instanțe, apelanta susține că între părți nu a fost încheiat un contract-cadru de distribuție exclusivă. S. nu a făcut dovada nici a încheierii actului ca operațiune juridică, negotium, și, în mod evident, nici nu a prezentat dovada încheierii acestuia, instrumentum.
Partea consideră că angajata M. S. (care nu avea oricum putere de reprezentare a S. Lee în ceea ce privește încheierea unui contract cu S.) și-a exprimat doar acordul cu privire la forma unui proces-verbal care să consemneze discuțiile părților.
Astfel, respectivul mesaj (anexa 3/4 depusă de S.) indica foarte clar că nici măcar forma procesului-verbal nu a fost agreată, cu atât mai puțin să fi fost de acord cu privire la încheierea unui contract-cadru pe o perioada determinată.
Proba testimonială administrată în fața primei instanțe a arătat, de fapt, că nu fusese agreat un plan de afaceri pe perioada pretinsă, că, în concret, părțile discutau cel mult de planuri anuale de afaceri și că produsele erau trimise de S. Lee (în limita disponibilității) doar în baza comenzilor trimise de S..
Apelanta pârâtă apreciază că realitatea faptică care rezultă din probele administrate este că părțile nu au agreat un contract-cadru pe perioada pretinsă, relațiile comerciale desfășurându-se doar pe bază de comandă trimisă de S. către S. Lee, care, în limita cantităților disponibile, le onora sau nu.
În ceea ce privește mesajele electronice (și propunerile de conciliere) trimise de reprezentanții P&G către S., prin care se făceau diverse propuneri financiare, apelanta susține că acestea nu au semnificația juridică a recunoașterii pretinsului contract de distribuție. Dimpotrivă, aceste mesaje sunt conforme cu principiile etice ale P&G, prin care se încearcă evitarea oricărei neînțelegeri legate de preluarea de către P&G a S. Lee la nivel global.
În drept, se invocă art. 112 pct. 5, art. 282 și urm. C.p.civ., art. 969, 970 din Codul Civil 1864.
La 4.08.2014, respectiv 6.10.2014, fiecare parte a depus întâmpinare la apelul părții adverse, prin care s-a apărat în fapt și în drept, preluând argumentele aduse în fața primei instanțe, și a solicitat respingerea apelului advers.
Analizând sentința atacată în raport de criticile formulate, văzând și dispozițiile articolului 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Cu titlu prealabil, Curtea precizează că va analiza cu prioritate apelul declarat de apelanta pârâtă, având în vedere că motivele de apel invocate de această parte se referă la legea aplicabilă fondului litigiului și la inexistența unui contract între părți, în condițiile în care reclamanta a solicitat prin primul capăt de cerere antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei.
Astfel, în ceea ce privește legea aplicabilă contractului de distribuție invocat de reclamantă, în mod corect prima instanță a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 2.638 din noul C.civ., raportat la prevederile tranzitorii ale art. 207 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, care statuează în sensul că „Dispozițiile cărții a VII-a "Dispoziții de drept internațional privat" a Codului civil se aplică numai în cauzele deduse instanței judecătorești sau autorității competente după data intrării în vigoare a Codului civil, având ca obiect raporturi juridice cu elemente de extraneitate, indiferent de data și locul încheierii actelor ori producerii sau săvârșirii faptelor generatoare ale respectivelor raporturi juridice”.
Acțiunea a fost introdusă la data de 29.06.2012, după . noului Cod civil, fapt pentru care este incidentă în cauză reglementarea cuprinsă în noul Cod civil cu privire la dreptul internațional privat, conform regulii derogatorii cuprinse în art. 207 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, și nu dispozițiile Legii nr. 105/1992, în vigoare la data încheierii contractului pretins.
Potrivit art. 2.638 C.civ., în lipsa alegerii legii aplicabile actului, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse și există atari legături cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social.
În speță, debitorul prestației caracteristice este reclamanta, în calitatea sa de distribuitor, care are sediul în România, fiind aplicabilă în consecință legea română.
Contractul invocat de reclamantă nu era un simplu contract de vânzare-cumpărare, Curtea apreciind, ca și instanța de fond, că raporturile dintre părți erau complexe și specifice unui contract de distribuție, după cum se va arăta în analiza următorului motiv de apel. Ca atare, debitorul obligației caracteristice era reclamanta, căreia îi revenea sarcina distribuirii acestor mărfuri, și nu S. Lee (ca parte care înstrăina bunurile mobile), așa cum susține apelanta pârâtă.
Referitor la planul de afaceri anual convenit de părți în anul 2010, reținut drept contract ce a dat naștere răspunderii civile contractuale a pârâtei, acesta intră în sfera de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (R. I), însă soluția nu se schimbă întrucât reglementarea este similară celei interne, art. 4 alin. 1 lit. f statuând că legea aplicabilă contractului de distribuție este legea țării în care își are reședința obișnuită distribuitorul.
Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelanta pârâtă neagă existența unui contract-cadru între părți, apreciind că raporturile contractuale s-au desfășurat pe bază de comenzi urmate de executare.
Susținerile în acest sens ale apelantei pârâte nu sunt fondate, prima instanță reținând în mod corect, față de probele administrate în cauză, că între S. Lee și S. a existat un contract-cadru de distribuție, chiar dacă nu s-a concretizat într-un act scris unic care să cuprindă termenii și condițiile contractului.
Apelanta pârâtă contestă puterea de reprezentare a doamnei M. S. în ceea ce privește încheierea unui contract cu S.. Din înscrisul aflat la fila 102 a vol. II al dosarului de fond, reiese că reclamanta a fost informată de schimbările intervenite în organizarea și responsabilitățile legate de export în Departamentul Gospodărie și Îngrijirea Corpului al societății S. Lee Hungary Ltd începând cu 1.01.2007. Se precizează că a fost creată o funcție nouă de Director de marcă (brand) de export, ocupată de M. S., care urma să acorde tot sprijinul comercial pentru toate mărcile S. Lee partenerului român.
Din procesele-verbale ale ședințelor la care au participat reprezentanții S. Lee și S., rezultă că, din partea S. Lee, era prezenta nu numai doamna M. S., ci și Mercedes H. și Esteban Farrero, M. S. purtând doar corespondența cu privire la aceste ședințe.
De altfel, puterea de reprezentare a doamnei M. S. este un aspect fără relevanță în cauză, având în vedere că în perioada respectivă părțile discutau asupra planului de afaceri pe termen lung, pe care însă prima instanță nu l-a reținut ca fiind un angajament ferm și concret de colaborare, care să dea naștere la răspunderea civilă contractuală a pârâtei, ca succesor al S. Lee.
Tribunalul a reținut că reclamanta are dreptul la daune-interese pentru denunțarea unilaterală a raportului contractual anterior încheierii ultimului plan de afaceri aferent perioadei iulie 2010 – iunie 2011, plan de afaceri convenit în iunie 2010 prin participarea din partea S. Lee a lui Minas Diakakis (filele 223 -235 vol. II al dosarului de fond).
Referitor la natura relațiilor comerciale dintre părți, în acord cu prima instanță și contrar susținerilor apelantei pârâte, Curtea apreciază că între S. Lee și S. s-a încheiat un contract având ca obiect distribuția de produse Ambi Pur în România.
Așa cum reține prima instanță și învederează apelanta reclamantă în întâmpinare, deși relația dintre părți s-a materializat în vânzări succesive de produse Ambi Pur, pe bază de comenzi lunare, colaborarea nu s-a limitat la aceste operațiuni juridice. Procesele-verbale ale întâlnirilor dintre reprezentanții S. Lee și S., precum și planurile de afaceri și graficele corespunzătoare atestă implicarea părților în elaborarea de strategii pentru păstrarea și atragerea clientelei și pentru creșterea volumului de vânzări, adoptarea condițiilor de comercializare și elaborarea unei politici economice în vederea întăririi poziției pe piață și creșterii valorii brand-ului în România.
Proba testimonială susține această concluzie, martorul declarând că se încheiau planuri anuale de afaceri prin care se stabileau obiective clare pentru vânzări, precum și o . acțiuni ce trebuiau implementate pentru atingerea obiectivelor comune. În acest scop, reprezentanții părților aveau întâlniri bilunare și trimestriale pentru verificarea status-ului și în baza acestor analize se stabileau acțiunile ce urmau a fi desfășurate pentru atingerea obiectivelor.
Referire la „parteneriatul” și „cooperarea” cu S. se face și în corespondența S. Lee către reclamantă, prin care informează că brand-ul Ambi Pur va fi vândut către P&G (filele 261 – 262 vol.II fond).
Calitatea de distribuitor a S. era menționată și pe ambalajul produselor (fila 50 vol. I fond), S. Lee recunoscând astfel expres relația contractuală de distribuție pe care o derula cu S..
Chiar apelanta pârâtă a recunoscut existența contractului de distribuție încheiat cu S., după cum rezultă din notificarea privind încetarea relației de afaceri cu privire la distribuirea produselor Ambi Pur în România și din propunerile de conciliere transmise către S. (filele 276 și urm. din vol. II fond). În cuprinsul acestora, P&G se referă în mod constant la convenția privind distribuirea produselor Ambi Pur în România încheiată între S. Lee și S. sau la „contractul de distribuție încheiat între S. și S. Lee și ulterior transferat (cesionat) lui P&G” (fila 282).
Prin apel, apelanta pârâtă contestă recunoașterea contractului de distribuție prin aceste propuneri de conciliere, susținând că mesajele erau conforme cu principiile sale etice prin care se încerca evitarea oricărei neînțelegeri legate de preluarea brand-ului la nivel global.
Această împrejurare, chiar dacă s-ar dovedi a fi reală (deși din cuprinsul mesajelor reiese că se încerca reglementarea unor raporturi juridice contractuale, mai mult decât promovarea unor principii etice), nu poate înlătura concluzia privind existența unui contract de distribuție încheiat între S. Lee și S.. Aceasta pentru că soluția nu se întemeiază doar pe recunoașterea contractului de către P&G, existând și celelalte probe administrate în fața instanței de fond și arătate mai sus din care rezultă neîndoielnic că s-a încheiat un contract privind distribuția produselor Ambi Pur în România, preluat de către apelanta pârâtă odată cu preluarea brand-ului.
Pentru toate aceste motive, Curtea constată că apelul apelantei pârâte nu este fondat.
În ceea ce privește apelul declarat de apelanta reclamantă, primul motiv de apel se referă la perioada incorectă pentru care prima instanță a acordat despăgubiri, reținând denunțarea unilaterală a raportului contractual anterior încheierii ultimului plan de afaceri aferent perioadei iulie 2010 – iunie 2011. În acest sens, apelanta consideră că raporturile dintre părți se derulau în baza planurilor cincinale, ultimul desfășurându-se pe perioada iulie 2007 – iunie 2012, și nu în baza planurilor anuale, cum a reținut prima instanță.
Susținerile apelantei reclamante nu sunt întemeiate și motivul de apel nu va fi reținut, dat fiind conținutul acestor planuri de afaceri pe care le conveneau părțile.
Planul cincinal de afaceri stabilea principiile colaborării dintre părți, aspect arătat și de apelanta reclamantă, stabilind la nivel general condițiile în care urmau a se derula relațiile comerciale în vederea dezvoltării afacerii și maximizării profitului.
Însă, cum corect constată prima instanță, nu se poate reține că un asemenea plan reprezintă un angajament ferm și concret de colaborare pe perioada respectivă, întreaga strategie de colaborare raportându-se esențial la condițiile pieței.
Tocmai de aceea, părțile încheiau planuri operative anuale prin care se convenea concret asupra volumului de vânzări, cifrei de afaceri și bugetului de investiții (chiar apelanta arată că se stabileau portofoliul și cantitățile de produse, prețul, strategia de marketing și investițiile aferente), aceste planuri anuale având natura juridică a unui contract și impunându-se părților potrivit art. 969 alin. 1 C.civ. 1864.
Este adevărat că din modul în care s-au derulat relațiile comerciale dintre S. Lee și S. rezultă că S. Lee a preconizat o colaborare pe termen lung în România, dar nu s-a și obligat la aceasta cu apelanta reclamantă, acțiunile sale fiind dictate de evoluția pieței.
Pe de altă parte, deși apelanta reclamantă invocă ca temei al pretențiilor ultimul plan cincinal încheiat pentru perioada 2007 – 2012, în corespondența din 15.10.2010 (fila 292 vol. II fond) arată că „ultimul contract cu S. Lee a fost semnat pentru o perioadă de 3 ani și cu o prelungire automată de un an”, dând dovadă astfel de inconsecvență.
Referitor la data la care contractul a încetat în urma denunțării unilaterale de către P&G, aceasta este 30.11.2010, așa cum reține instanța de fond și cum rezultă din notificarea adresată reclamantei (fila 277 vol. II fond), în care se menționează că „P. & G. a decis să înceteze, cu începere de la 30 noiembrie 2010, relația de afaceri dintre S. și S. Lee Hellas (și ulterior cedată către P. & G.)”.
Prin mesajul din 12.10.2010, se propunea doar încetarea relației la 1 noiembrie 2010 în cadrul unei propuneri de reziliere, pe care însă apelanta reclamantă nu a acceptat-o, motiv pentru care ulterior P&G a decis unilateral încetarea contractului începând cu date de 30.11.2010.
Prin cel de-al doilea motiv de apel dezvoltat de apelanta reclamantă, se critică soluția primei instanțe de respingere a cererii de acordare a despăgubirilor reprezentând valoarea de piață a fondului comercial dezvoltat de S..
Primele două critici din cadrul acestui motiv de apel au în vedere referirea instanței de fond la inexistența unei clauze de exclusivitate în contractul de distribuție.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat exclusivitatea rețelei de distribuție pe care a creat-o pentru Ambi Pur, ceea ce a determinat prima instanță să analizeze dacă a existat sau nu dreptul exclusiv al reclamantei de a distribui produse Ambi Pur în România, fără ca prin aceasta să adauge o condiție care nu ar fi prevăzută de lege, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei. Aspectele au fost verificate de prima instanța în analiza îndeplinirii condiției săvârșirii de către pârâtă a unei fapte ilicite, condiție legală ce se impune a fi îndeplinită pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Contrar susținerilor apelantei reclamante, în speță nu s-a făcut dovada existenței unei clauze de exclusivitate în distribuirea produselor Ambi Pur în România, în favoarea S.. Exclusivitatea reprezenta o restrângere a drepturilor S. Lee și trebuia să fie prevăzută expres în înțelegerile părților, ceea ce nu reiese din înscrisurile depuse la dosar.
Împrejurarea că S. a fost unicul distribuitor în România al produselor Ambi Pur nu echivalează cu existența clauzei de exclusivitate. S. Lee avea dreptul de a încheia contracte de distribuție și cu alți parteneri iar faptul că nu a perfectat astfel de înțelegeri nu îi acordă reclamantei dreptul de exclusivitate, articolele din presă în sens contrar neavând relevanță.
Apelanta reclamantă consideră că fapta ilicită a pârâtei constă în aceea că a înlocuit distribuitorul S. cu un alt distribuitor și și-a însușit fondul comercial creat de S..
Denunțarea intempestivă a contractului de distribuție încheiat cu S. a fost sancționată de către instanță prin admiterea primului capăt de cerere iar alegerea unui alt distribuitor nu constituie o faptă ilicită, nici anterior denunțării contractului, neexistând o clauză de exclusivitate, și nici ulterior încetării contractului, partea având libertate deplină în alegerea distribuitorului produselor sale.
Pentru aceste considerente, Curtea va înlătura și a șasea critică din cadrul celui de-al doilea motiv de apel, prin care apelanta reiterează înlăturarea sa abuzivă și încheierea contractului de distribuție cu un alt distribuitor.
În ceea ce privește fapta ilicită invocată de apelanta reclamantă, constând în însușirea fără drept de către pârâtă a fondului comercial creat de S. pentru produsele Ambi Pur în România, criticilor subsumate punctelor 3, 4 și 5 din cel de-al doilea motiv de apel și celor cuprinse în completarea depusă la 1.09.2014, Curtea le va răspunde prin următoarele considerente comune:
Fondul comercial este definit ca un tip de imobilizare necorporală, un fond destinat achiziționării unor active fixe corporabile (magazine, depozite en gros etc.) ce pot conduce la un potențial economic deosebit datorită poziției lor strategice în ceea ce privește vadul comercial, rețelele comerciale, debușeul, dotările și personalul calificat de care dispun etc..
Pentru o întreprindere industrială sau din ramura comerțului, fondul comercial este aptitudinea pe care aceasta o are de a genera un profit mai mare sau mai mic, în cadrul unui mod de exploatare anumit (oameni, produse, echipament, piețe, clientelă).
Expertul N. A. precizează, de asemenea, în cadrul raportului de expertiză, că fondul comercial se evaluează cu ocazia determinării prețului de vânzare al unei întreprinderi.
Pentru determinarea valorii fondului comercial în cauză, expertul a avut în vedere fluxurile de numerar și profiturile ce s-ar putea obține în următoarea perioadă prin exploatarea continuă a fondului comercial deja existent, creat și dezvoltat de S. pentru produsele Ambi Pur.
Față de conținutul raportului de expertiză și modalitatea în care expertul a înțeles să determine valoarea fondului comercial, văzând și cuprinsul cererii de chemare în judecată, în mod corect prima instanță a subliniat faptul că reclamanta nu a fost deținătorul brand-ului, ci numai distribuitorul acestuia pe teritoriul României, motiv pentru care nu se poate susține că P&G și-a însușit fără drept fondul comercial privind produsele Ambi Pur în România.
Este neîndoielnic faptul că reclamanta a contribuit la dezvoltarea afacerii în România, însă contribuția s-a materializat prin acțiuni specifice activității de distribuire, pentru care a fost remunerată în cadrul contractului de distribuție.
Nu rezultă din actele dosarului că au fost efectuate investiții fără acordul S. Lee dar nici nu se poate preciza valoarea investițiilor, în primul raport de expertiză reținându-se cheltuieli cu promovarea produselor în perioada 1.07.2007 – 1.11.2010 în valoare de 1.325.298,33 Euro, pentru ca în cel de-al doilea raport de expertiză suma reținută drept investiție în promovarea produselor Ambi Pur în perioada similară să fie de 1,13 milioane Euro, fără să rezulte dacă expertul a verificat documente contabile în acest sens sau s-a raportat doar la declarațiile reprezentanților S. (fila 266 vol. III fond).
Oricum, dovada și determinarea valorii investițiilor nu au relevanță față de cele mai sus arătate, acestea fiind executate în cadrul contractului de distribuție și fiind în consecință corelate cu prețurile, discount-urile și celelalte facilități acordate reclamantei în calitate de distribuitor. Mai mult, Curtea reține în acest sens aspectul constatat și de prima instanță referitor la faptul că bugetul de marketing era format prin contribuția ambelor părți contractante, astfel cum reiese din înscrisurile de la dosar, corespondența dintre părți și procesele-verbale ale întâlnirilor dintre reprezentanții SaraLee și S., și din declarația martorului A. O..
Ultima critică din cadrul acestui motiv de apel se referă la faptul că prima instanță nu a dat eficiență probei din care rezultă că pârâta a făcut o propunere de cumpărare a fondului comercial, respectiv acordului de conciliere propus de P&G.
Acordul de conciliere, care a fost propus reclamantei odată cu propunerea de încetare a contractului (filele 282 – 285 vol. II fond), cuprindea oferta P&G de a plăti suma de 290.000 Euro drept conciliere completă și finală a tuturor pretențiilor care derivă din sau privesc executarea contractului de distribuție sau rezilierea acestuia.
Este adevărat că P&G solicita furnizarea de informații privind distribuția produselor, ca parte a acestei concilieri, însă, în lipsa acordului reclamatei de a încheia înțelegerea, informațiile respective, care formau arhiva și strategia proprie de distribuire, nu au ajuns în posesia și la cunoștința reclamantei, prin urmare nu sunt utilizate de aceasta.
Oprirea livrării produselor Ambi Pur către S. și aplicarea pe produse a etichetelor cu noul distribuitor sunt urmarea încetării contractului de distribuție cu S. iar scrisorile de informare trimise comercianților și nivelul prețurilor practicate de noul distribuitor sunt acțiuni ce fac parte din executarea noului contract de distribuție, niciuna dintre acestea neavând caracter ilicit, de natură a o prejudicia pe reclamantă.
Cel de-al treilea motiv de apel invocat de apelanta reclamantă privește modul în care prima instanță a acordat cheltuielile de judecată.
Sub acest aspect, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a reținut culpa procesuală comună a părților în declanșarea litigiului, având în vedere admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, soluție întemeiată pe dispozițiile art. 276 C.p.civ..
În ceea ce privește suma de 50.000 lei aferentă serviciilor de asistență juridică prestate de avocat A. M., de asemenea, în mod corect, aceasta a fost înlăturată întrucât nu s-a făcut dovada plății, pârâta căzută în pretenții putând fi obligată doar la cheltuieli de judecată efectiv suportate de partea adversă.
În cursul judecății apelului, la ultimul termen de judecată, apelanta reclamantă a depus la dosar dovada achitării facturilor nr. 399/3.04.2014 și nr. 401/4.04.2014, reprezentând c/v serviciilor de asistență juridică prestate de avocat A. M., în valoare de 35.000 lei, fapt pentru care Curtea apreciază întemeiat în parte acest motiv de apel, urmând să acorde reclamantei 1/3 din această sumă reprezentând cheltuieli de judecată, potrivit raționamentului instanței de fond, care s-a raportat la ponderea pretențiilor admise, aspect necriticat de apelanta reclamantă.
Referitor la onorariul expertului parte, Curtea apreciază, contrar primei instanțe, că acesta reprezintă o cheltuială de judecată, la care pârâta poate fi obligată în temeiul art. 274 C.p.civ..
Participarea expertului parte la efectuarea expertizei a fost încuviințată de instanță la solicitarea părții, posibilitate recunoscută de art. 201 alin. 5 C.p.civ.. Exercitarea acestui drept nu poate fi considerată o sursă de cheltuieli suplimentare pentru partea care pierde procesul, de natură a fi înlăturată din categoria cheltuielilor de judecată. Aceasta pentru că, așa cum susține și apelanta reclamantă, serviciile expertului parte sunt similare celor prestate de avocat, în sensul că sunt servicii specializate într-un anumit domeniu cu privire la care partea dorește să fie asistată.
Reținând că onorariul expertului parte intră în categoria cheltuielilor de judecată pe care partea care a câștigat procesul este îndrituită a le obține, Curtea constată în speță că expertul parte Gyuricza S. a asistat reclamanta la efectuarea ambelor expertize din cauză, primind un onorariu în cuantum de 32.989 lei (filele 71 și 72 vol. IV fond).
Prima expertiză a susținut primul capăt de cerere al acțiunii, care a fost admis în parte, iar cea de-a doua expertiză a privit al doilea capăt de cerere, care a fost respins.
Prin urmare, prin similitudine și cu modul în care a fost acordat onorariul avocatului și apreciind că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 274 alin. 2 C.p.civ., întrucât plata expertului parte nu a fost stabilită de instanță, ci de parte, la fel ca în cazul avocatului, Curtea va obliga pârâta la 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul expertului parte.
Față de cele arătate, în baza articolului 296 C.p.civ., Curtea va admite apelul și va schimba în parte sentința atacată în sensul că, potrivit art. 274 alin. 1 și art. 276 C.p.civ., va obliga pârâta și la plata sumei de 16.666 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.
Va menține celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.
Va face aplicarea art. 274 C.p.civ. și va obliga apelanta pârâtă la 5.575,02 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat în cuantum de 2.500 lei, micșorat ca urmare a aspectului ce a determinat admiterea apelului, și cheltuieli cu transportul și cazarea în valoare de 3.075,02 lei. Curtea nu va acorda contravaloarea taxei judiciare de timbru, dat fiind că apelul a fost admis doar în considerarea criticilor privind cheltuielile de judecată, pentru care nu se datorează taxă judiciară de timbru, și nici cheltuielile cu combustibilul, pentru că bonurile fiscale nu sunt corespunzătoare datelor la care au fost termenele de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanta reclamantă ., cu sediul în A., Zona Industrială Vest, ., județul A., împotriva sentinței civile nr. 1995/18.04.2014, pronunțate de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu apelanta pârâtă P. & G. INTERNATIONAL OPERATIONS SA, cu sediul ales la B. și Asociații SCA în București, ., sector 1.
Schimbă în parte sentința atacată în sensul că:
Obligă pârâta și la plata sumei de 16.666 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Respinge apelul declarat de apelanta pârâtă P. & G. INTERNATIONAL OPERATIONS SA, ca nefondat.
Obligă apelanta pârâtă la 5.575,02 lei cheltuieli de judecată în apel către apelanta reclamantă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 10 decembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. M. H.
GREFIER
L. V. V.
Red. Jud.D.A.
Tehnoredactat:I.N.
4 ex.
2.03.2015
………………….
Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă
Judecător fond: L. N. B.
| ← Radiere. Decizia nr. 225/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Constatare nulitate act. Decizia nr. 1678/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
