Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 659/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 659/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-03-2014 în dosarul nr. 18737/3/2012/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 3254/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr.659
Ședința publică de la 13.03.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE Ș. C. C.
Judecător C. M. N.
Judecător G. F. I.
Grefier P. I. L.
Pe rol judecarea cererilor de recurs, formulate de recurenta – reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE și recurentul – lichidator judiciar F. I. SPRL împotriva Sentinței civile nr.5541/04.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât B. A. având ca obiect Legea nr.85/2006.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
1). Prin Sentința civilă nr.5541/04.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ s-a respins ca neîntemeiată cererea privind atragerea răspunderii formulată în temeiul prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 în contradictoriu cu pârâtul B. A..
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
„Pentru a putea fi atrasă răspunderea membrilor organelor de conducere, în conformitate cu dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este necesar a fi fost săvârșite anumite fapte prevăzute expres de lege și care să fi condus la ajungerea societății în încetare de plăți.
În aceste condiții, lipsa de diligență manifestată de către administratorul statutar sau modul defectuos de conducere al activității nu este de natură a genera transferarea obligațiilor societății asupra membrilor organelor de conducere.
În esență, răspunderea organelor de conducere reprezintă o răspundere delictuală generată de săvârșirea unor fapte, care, prin natura lor, conduc la deturnarea activității societății de la realizarea scopului pentru care a luat ființă și prin care se urmărește satisfacerea unui interes personal al acestora sau al unui terț.
Astfel, pentru a putea fi atrasă răspunderea este necesar a se face dovada tuturor elementelor prevăzute de art. 998-999 Cod civil, respectiv existența unei fapte, din cele enumerate limitativ de art. 138 din Legea nr. 85/2006, a vinovăției și a raportului de cauzalitate între faptă și starea de insolvență.
Creditoarea a invocat pe de o parte dispozițiile art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, conform cărora răspunderea organelor de conducere poate fi atrasă dacă membrii acestora au generat starea de incapacitate de plată prin continuarea, în interes personal, a activității care conducea, în mod vădit, la încetare de plăți.
Societatea debitoare a fost înființată în anul 2005, pârâtul având calitatea de asociat și administrator.
Prin sentința nr._/30.10.2009 a Tribunalului București Secția a VI-a civilă a constatat dizolvarea de drept a debitorului ,în temeiul art. 237 din Legea nr. 31/199, modificată și completată, iar prin nr. rezoluția O.R.C. București nr. 3883/17.01.2012 a fost numit în calitate de lichidator F. I. SPRL, în condițiile art. 252 și urm. din Legea 31/1990, republicată, procedura insolvenței fiind deschisă la cererea lichidatorului judiciar.
După deschiderea procedurii insovenței lichidatorului judiciar nu a putut intra în posesia actelor contabile, astfel încât a analizat bilanțurile contabile depuse de către debitoare la organele fiscale, constatatând faptul că ultima raportare financiară datează din anul 2009 .
În fapt, analizându-se structura masei pasive formată exclusiv din creanțe bugetare se constată că debitele datează în cea mai mare aparte din anul 2009, așa cum rezultă din fișa fiscală atașată de către reclamantă, la care s-au adăugat penalități de întârziere și accesorii care reprezintă mai mult de jumătate din valoarea debitului.
Din coroborarea acestor constatări se poate deduce faptul că societate și-a continuat activitatea până în anul 2009, după care activitatea fost întreruptă fără ca administratorul statutar să mai întreprindă demersurile impuse de declanșarea procedurii insolvenței.
Din perspectiva săvârșirii faptei prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, creditoarea a invocat în mod generic existența unui management defectuos și omisiunea formulării de către debitoarea însăși a unei cereri de declanșare a procedurii insolvenței, fără indicarea unor date concrete din care să rezulte continuarea unei activități având un caracter vădit neprofitabil pentru o perioadă lungă de timp, pentru satisfacerea unui interes personal.
În acest context, din probele administrate și datele avute la dispoziție, nu se poate reține săvâșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, respectiv continuarea în interes personal a unei activități care conducea în mod vădit la încetare de plăți.
În condițiile în care societatea și-a încetat activitatea cu trei ani înainte de deschiderea procedurii, accentuarea stării de insolvență nu s-a datorat continuării unei activități generatoare de noi datorii .
Omisiunea formulării unei cereri de deschidere a procedurii de către administratorul statutar în condițiile art. 27 din Legea nr. 85/2006 are relevanță din punct de vedere al posibilității antrenării răspunderii pentru pasivul societății numai în măsura în care debitorul ar fi continuat după . plată o activitate neprofitabilă în interesul personal al organelor de conducere, ceea ce în cazul de față nu s-a dovedit.
Reclamanta invocă incidența dispozițiilor art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, care presupune săvârșirea de către membrii organelor de conducere a unora dintre următoarele fapte: au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară acte contabile sau nu au ținut o contabilitate în conformitate cu legea.
Potrivit art. 27 alin 1 din Legea nr.31/1990 raportat la art.196 al.1 și art.73 al.1 din Legea nr.31/1990 administratorilor le incumbă obligația ținerii unei evidențe contabile în conformitate cu dispozițiile legale.
Încălcarea acestei obligații poate fi de natură a conduce la angajarea unor diferite forme de atragere a răspunderii, care includ răspunderea penală sau contravențională.
Spre de deosebire de astfel de tipuri de răspunderi, care nu implică în mod obligatoriu dovedirea unui prejudiciu, în condițiile în care s-a considerat de legiuitor că fapta prin ea însăși prezintă un grad de pericol social suficient pentru a fi sancționată în acest mod, din punct de vedere al răspunderii civile reglementate de art.138 din Legea nr. 85/2006, este necesar a se dovedi nu numai săvârșirea faptei, respectiv neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, ci și existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, respectiv cauzarea sau accentuarea stării de insolvență a societății, fapt nedovedit de probele administrate în cauză”.
2). Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale și obligarea pârâtului la suportarea pasivului societății debitoare.
În motivarea recursului s-a arătat că AFP SECTOR 4 a formulat cerere de atragere a răspunderii personale patrimoniale întemeiată pe dispozițiile art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006 care a fost respinsă de instanța de fond.
S-a susținut că hotărârea instanței de fond lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art.304 pct.9 C.).
S-a arătat că prin continuarea activității ineficiente, reprezentanții societății debitoare au încălcat dispozițiile art.27 din Legea nr.85/2006 care instituie obligativitatea acestora de a se adresa tribunalului cu cerere pentru a fi supusă dispozițiilor acestei legi, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
S-a precizat că prin încălcarea acestor dispoziții legale se dovedește faptul că prin continuarea activității societății care se afla în încetare de plăți, administratorul societății nu a făcut altceva decât să adâncească pierderile debitoarei (art.138 lit.c).
S-a învederat că formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile art.27 din Legea nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorul nu o poate încălca.
S-a arătat că dispozițiile art.138 lit.c reprezintă o sancțiune care trebuie aplicată administratorului care a încălcat dispoziții imperative ale legii care impun obligația de a solicita stabilirea stării de insolvență, cu mențiunea că interesul acestora este prezumat, datorită faptului că mandatul în baza căruia a condus societatea comercială este unul comercial, prezumat a fi oneros (art.72 din Legea 31/1990 rep.).
S-a menționat că fapta administratorului debitoarei de a nu depune documentele contabile cu ocazia lichidării, evidențiază prin ea însăși că acesta a acționat contrar dispozițiilor legii, nu a permis verificarea situației fondurilor bănești și ale bunurilor societății astfel încât, imposibilitatea constatării exacte a situației patrimoniale a debitoarei sub aspectul activului și pasivului, în evoluția cronologică pe toată durata societății, este cauzată de conduita pârâtului, care a prevăzut consecințele atitudinii lui și chiar dacă nu le-a urmărit, le-a acceptat, consecința fiind aducerea în stare de faliment a societății și fraudarea creditorilor prin neputința de a-și recupera creanțele din activul patrimonial al societății falite.
S-a indicat că răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, asa cum este reglementata de prevederile art. 138 din Legea 85/2006, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitorului.
S-a precizat că răspunderea pe care o reglementează dispozițiile art.138 din legea insolvenței, este o răspundere contractuală, administratorul fiind considerat culpabil, fără a mai produce alte dovezi împotriva acestuia, cu excepția aceleia de a se face constatarea, de către judecătorul – sindic, a ajungerii societății la stadiul de încetare de plăți.
S-a susținut că neîndeplinirea obligațiilor legale menționate mai sus, creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor si creditelor societății debitoare de către pârâți în alte scopuri, dovedește culpa acestora în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.
S-a indicat că au fost întrunite toate cerințele legale pentru atragerea răspunderii patrimoniale, respectiv există un prejudiciu, există o fapta ilicita, o legătură de cauzalitate intre cele doua si există si prezumția de culpa a asociaților.
Referitor la fapta ilicită s-a învederat că administratorul unei societati este obligat să solicite el însuși aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006, nu numai în situația apariției stării de încetare de plați, ci chiar și în situația în care această stare este iminentă.
S-a menționat că pentru acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență. În acesta situație, formularea unei cereri întemeiată pe dipozitiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorul nu o poate încălca, iar dispozițiile art.138 lit.c apar ca o sancțiune aplicată administratorului pentru încălcarea dispozițiilor art.27 din aceeași lege.
S-a susținut că fapta ilicita a asociaților și administratorului societății constă în exercitarea unui management defectuos, în sensul că a dispus continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea debitoare în starea de insolvență, iar dovada acesteia rezultă implicit din simpla ajungere a debitorului în incapacitate de plată.
Cu privire la prejudiciul cauzat creditorilor, s-a indicat că acesta deriva din starea de insolvență a debitorului și constă în imposibilitatea recuperării integrale, în condiții normale și la scadență a datoriilor, astfel cum rezultă din tabelul obligațiilor debitoarei.
Referitor la culpă, s-a arătat că răspunderea civilă are sorginte delictuală (izvorând din nerespectarea obligațiilor legale) cât și contractuală (izvorâtă din contractul de mandat pe care reprezentanții societății îl încheie cu societatea), iar în acest caz primează calitatea de mandatar a reprezentanților societății.
S-a indicat că art.11 din Legea nr.82/1991, modificată și republicată, la alin.(1) arată în mod clar că: "Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art.1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective".
S-a mai învederat că pe parcursul desfășurării procedurii falimentului și în cursul judecării cererii intimații nu au făcut dovada existenței unor cauze care să îi absolve de aceste obligații contractuale, rezultând în mod evident existența culpei.
Referitor la legătura de cauzalitate, s-a precizat că societatea comerciala este o grupare de persoane constituită pe baza unui contract de societate în care asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț în scopul realizării de profit. Deci, prin contractul de societate, asociații se obligă la săvârșirea anumitor acte de comerț de natură a produce profit. Fiind accesorii desfășurării activităților de comerț, depunerea documentelor contabile prevăzute de lege poate fi considerată de asemenea o acțiune accesorie desfășurării activității comerciale la care asociații sunt obligați în conformitate cu contractul de societate.
S-a învederat că o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii sau asociații săi manifesta un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății, respectiv nu țin o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, nu varsă la buget sumele constituite ca taxe și impozite, nu depun documentele contabile prevăzute de lege.
S-a subliniat că acesta este raportul de cauzalitate între faptele culpabile ale asociaților și administratorului ce constau în neîndeplinirea obligațiilor legale (nerespectarea și neaplicarea legii) și prejudiciul creat creditorilor prin ..
S-a mai adăugat că nu se poate vorbi de neimplicarea administratorului în ajungerea în stare de faliment a societății atâta vreme cât a constituit, dar nu a virat la bugetul de stat, sume de natura impozitului pe profit sau impozit pe salarii. Deci, societatea și implicit administratorul acesteia a obtinut profit din activitățile comerciale desfășurate, fără să plătească impozitele aferente.
S-a precizat că în temeiul art.138 din lege sunt răspunzători pecuniar membrii organelor de conducere "care au cauzat" ajungerea persoanei juridice la încetarea de plați prin una dintre faptele enumerate in text. Aceasta expresie "au cauzat" sugerează existența raportului de cauzalitate între fapta personală și prejudiciul suferit de averea debitorului și consecutiv de creditori, dar aplicarea textului are loc și în situația în care fapta a constituit condiții favorabile pentru ajungerea în insolvență.
S-a susținut că sumele care constituie prejudiciul cauzat Statului R. sunt sume aferente desfășurării activităților comerciale, sume care trebuiau să fie plătite de către societate din încasări, iar neplata lor a fost cauzată de dezinteresul total arătat de către administrator în îndeplinirea obligațiilor legale și contractuale.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.299 și urm. C., Legea nr.85/2006.
În baza art.242 al.2 C. s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă.
3). Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și lichidatorul judiciar F. I. SPRL, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale și obligarea pârâtului la suportarea pasivului societății debitoare.
În motivarea recursului s-a arătat că intimatul nu a îndeplinit următoarele condiții prevăzute de lege:
- de a ține contabilitatea în conformitate cu legea
- de a depune situații financiare și contabile și de a prezenta documentele prevăzute de art.28 din legea nr.85/2006
- a ținut o contabilitate fictivă
- a produs dispariția unor documente contabile, toate acestea fiind elemente necesare care atrag răspunderea patrimonială.
S-a menționat că aceste fapte au condus la deschiderea procedurii insolvenței, iar potrivit art.72 din Legea nr.31/1990, obligațiile și răspunderea administratorilor fiind reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele speciale prevăzute în această lege, culpa administratorilor apreciindu-se in abstracto.
S-a precizat că sunt îndeplinite cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale potrivit art.138 Ccivil și anume: prejudiciul, fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.304/1 C..
4). În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
5). Analizând recursurile declarate, raportat la dispozițiile art.304 și 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În primul rând, trebuie observat că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865.
Astfel, potrivit art.3 al.1 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după . acestuia.
Totodată, art.3 al.2 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, prevede că procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, (.....) înainte de . Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.
Din interpretarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 rezultă că orice cerere de atragere a răspunderii patrimoniale este o cerere aferentă procedurii insolvenței și are natura juridică a unei cereri incidentale.
În aceste condiții, cererea întemeiată pe art.138 din Legea nr.85/2006 urmează același regim juridic ca și cererea de deschidere a procedurii insolvenței.
În cauză, cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată la data de 23.05.2012, iar procedura insolvenței a fost deschisă la data de 04.09.2012, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă și a Legii nr.76/2012 (15.02.2013).
Prin urmare, în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, conform art.3 al.2 din Legea nr.72/2012.
În al doilea rând, criticile recurenților referitoare la hotărârea primei instanțe nu sunt întemeiate, nefiind incidente dispozitiile art.304 pct.9 sau art.304/1 C..
I. Nu poate fi reținută susținerea recurentei – reclamante DGRFP BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE cu privire la natura juridică a răspunderii patrimoniale reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea uneia dintre faptele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 să se fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuală.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părtilor le revine, potrivit art.1169 din fostul cod civil (aplicabil în cauză), sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natură să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție legală de vinovație și de răspundere.
II. Criticile recurentei – reclamante DGRFP BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE referitoare la incidența dispozițiilor art.138 lit.c din Legea nr.85/2006 nu sunt întemeiate, în mod corect prima instanță reținând că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor acestei dispoziții legale.
Nu a fost indicată în concret nicio acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că s-a dispus de către intimatul – pârât, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite și că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței la data la care a apărut starea de insolvență nu poate echivala cu incidența ipotezei reglementată de art.138 lit.c și nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Trebuie observat că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționării unei societăți, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile.
Imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorilor / asociaților, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința acestora.
Curtea mai reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
În final, mai trebuie observat că faptele invocate de recurentă ar putea atrage răspunderea patrimonială doar dacă acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovație și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu se poate reține că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006.
III. Nu pot fi reținute susținerile recurentului – lichidator judiciar referitoare la îndeplinirea condițiilor art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006.
În primul rând, trebuie observat că, potrivit art.316 raportat la art.294 al.1 C., în recurs nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi, acestea fiind inadmisibile, cu excepțiile prevăzute de lege.
Prin cererea de recurs, recurentul – lichidator judiciar a indicat că temeiul juridic al cererii de atragere a răspunderii patrimoniale este art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006.
Or, așa cum rezultă din cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de recurenta – reclamantă DGRFP BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE, aceasta a fost întemeiată pe art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006, nefiind făcută nicio referire cu privire la ipotezele prevăzute de art.138 al.1 lit.d din lege, respectiv ținerea unei contabilități fictive, dispariția documentelor contabile sau neținerea contabilității în conformitate cu legea.
Curtea apreciază că nu se poate modifica cauza cererii de atragere a răspunderii patrimoniale în recurs în sensul invocării unui alt temei pentru atragerea răspunderii patrimoniale, acest lucru fiind interzis de dispozițiile art.316 raportat la art.294 al.1 C..
În al doilea rând, chiar dacă s-ar considera că nu există o schimbare a cauzei cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, nu sunt îndeplinite condițiile prevpzute de art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că art.138 lit.d din Legea nr.85/2006 cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi ținut o contabilitate fictivă sau că s-a făcut să dispară unele documente contabile.
Totodată, în lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neîndeplinirea obligației de a ține contabilitate în conformitate cu legea cu împrejurarea că nu au fost depuse la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu au fost depuse toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC.
De altfel, refuzul reprezentanților societății debitoare de a pune la dispoziția judecătorului – sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului documentele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 constituie infracțiune, astfel că recurenta are posibilitatea de a formula o plângere penală dacă are elemente că s-ar fi comis o astfel de infracțiune.
Mai mult, în ceea ce privește obligația administratorilor de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acestei obligații să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Asadar, împrejurarea că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Or, recurentul nu a făcut dovada acestei legături de cauzalitate.
Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prevazute de art.304 coroborat cu art.3041 C., Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 C., urmează să respingă recursurile formulate de recurenta – reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE și recurentul – lichidator judiciar F. I. SPRL ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de recurenta – reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE (cu sediul în București, . Gerota, nr.13, sector 2) și recurentul – lichidator judiciar F. I. SPRL (cu sediul în București, ., ., ., sector 5) împotriva Sentinței civile nr.5541/04.06.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât B. A. (cu domiciliul în București, ., ., parter, .) ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică, azi 13.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Ș. C. C. C. M. N. G. F. I.
GREFIER
I. L. P.
Red./tehn.jud.Ș.C.C.
2ex./24.03.2014
Jud. fond: G. I. M. - TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A VII A CIVILĂ
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Sentința nr. 532/2014. Curtea... | Contestaţie. Decizia nr. 172/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
