Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 504/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 504/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-02-2014 în dosarul nr. 53386/3/2011/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 3043/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 504/2014
Ședința publică de la 27 Februarie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: G. F. I.
JUDECĂTOR: L. C. S.
JUDECĂTOR: Ș. C. C.
GREFIER: C. G. MIGLEȘ
********************
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta-reclamantă E. C. INSOLVENCY IPURL lichidator judiciar al . în contradictoriu cu intimata-pârâtă K. G. împotriva sentinței civile nr.6519/26.06.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică la prima strigare a cauzei nu au răspuns părțile.
Curtea dispune lăsarea dosarului la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei nu se prezintă părțile. S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează Curții că la dosarul cauzei, prin compartimentul registratură la data de 27 februarie 2014, intimata a depus întâmpinare.
Curtea constată că dosarul este la a doua strigare, procedura de citare este legal îndeplinită, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, motiv pentru care procedează la judecată în lipsa părților legal citate și nefiind probe de administrat, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față:
Pe rolul Tribunalului București la data de 21.11.2012 a fost înregistrată sub nr._ cererea formulata de reclamantul E. C. Insolvency SRL prin care a solicitat obligarea pârâtei K. G., ex-administratorul debitorului . suportarea pasivului neacoperit al societății debitoare.
În motivare a arătat că pârâta nu a respectat obligația de a solicitat deschiderea procedurii, deși avea aceasta obligație. A dispus continuarea unei activități ce ducea în mod vădit societatea la încetare de plăți. În lipsa unui inventar general se poate susține că pârâta nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea. Nedepunerea documentelor duce la concluzia că o parte din bunurile societății au fost înstrăinate. O societate nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorul acesteia manifestă dezinteres fata de îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății. În drept au fost invocate dispozițiile art. 138 alin 1 lit. a),b),c),d) si e) din Legea nr. 85/2006.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. În motivare a arătat că nu a primit nicio citație din partea reclamantei. A investit banii în funcționarea societății. Actele contabile au fost întocmite la termen, ultima declarație fiind depusă la data de 18.10.2012. Motivul pentru care debitoarea a intrat în incapacitate de plată fost faptul că societatea nu s-a mai putut susține financiar, marfa nu s-a vândut, cheltuielile cu chiria și utilitățile au pus-o în situația de a aduce bani de acasă.
Prin sentința nr. 6519/26.06.2013 Tribunalul București a respins cererea ca neîntemeiată reținând următoarele:
„Conform art.138 din Legea nr.85/2006, in cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului / lichidatorului judiciar sau, daca administratorul / lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență si/sau a hotarat ca nu este cazul sa introduca actiunea prevazuta de alin. (1), la cererea presedintelui comitetului creditorilor in urma hotararii adunarii creditorilor ori, daca nu s-a constituit comitetul creditorilor, la cererea unui creditor desemnat de adunarea creditorilor sau la cererea creditorului care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor inscrise la masa credala, judecătorului-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane; au facut acte de comert in interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; au dispus, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea, in mod vadit, persoana juridica la incetarea de plati; au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea; au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au marit in mod fictiv pasivul acesteia; au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, in scopul intarzierii incetarii de plati; in luna precedenta incetarii platilor, au platit sau au dispus sa se plateasca cu preferinta unui creditor, in dauna celorlalti creditori. Raspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci cand, prin savarsirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, acestia au contribuit la ajungerea societatii debitoare in stare de insolventa. Natura juridica a raspunderii reglementate de procedura insolventei este aceea a unei raspunderi speciale, care imprumuta cele mai multe din caracteristicile raspunderii delictuale. Pentru a putea fi angajata raspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale raspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate si culpa. Insa, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozitiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolventa. Ca atare, aceasta forma de raspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o raspundere contractuala izvorata din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuala. Totodata, nu sunt suficiente simple afirmatii pentru a opera angajarea raspunderii patrimoniale, deoarece partilor le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-si dovedi sustinerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atraga in mod automat raspunderea membrilor organelor de conducere caci legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere in sarcina acestora, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa. Prin urmare, toate conditiile raspunderii reglementate de procedura insolventei trebuie dovedite, neoperand nicio prezumtie de culpa. În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege. În cazul creditorilor, prejudiciul constă în nerecuperarea/diminuarea valorii reale a creanțelor pe care acestia le au față de debitor. Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege. Din formularea textului alin.1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate. Referitor la fapta prevazuta de art.138 lit.a din Legea nr.85/2006, textul de lege impune necesitatea ca bunurile/creditele societatii sa fi fost folosite de persoana care a cauzat starea de insolventa in folos propriu sau in cel al unei alte persoane. Simpla indicare a faptei astfel cum este prevazuta de art.138 al.1 lit.a din lege nu este suficienta, trebuind sa se arate si sa se probeze care sunt bunurile/creditele ce au fost folosite si cum au fost folosite acestea in fapt, pentru a putea determina astfel scopul utilizarii lor. Simplul fapt că societatea debitoare figura cu active nu este de natură a duce la concluzia că au fost utilizate în folosul propriu al pârâtilor, câtă vreme nu s-a făcut această dovadă. Faptul că paratii nu au predat si nu au comunicat informatii cu privire la aceste active, astfel că lichidatorul judiciar nu a avut date legate de situația activelor, nu reprezintă o dovadă că acestea au fost și sunt folosite de pârâti in interes propriu. În plus, folosirea activelor în sensul avut în vedere de legiuitor presupune scoaterea sa din patrimoniul societății și trecerea în stăpânirea făptuitorului, iar prin aceasta fapta sa se fi contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa, dovezi neefectuate în cauză. D. constatarea faptului ca debitorul figura inregistrat cu active nu duce in mod automat la concluzia ca acestea au fost insusite de administrator, in lipsa probarii efective a acestui aspect. Este necesar sa se probeze in concret care autovehicule au fost folosite, cum au fost folosite acestea in fapt si cine a folosit aceste bunuri, pentru a putea determina astfel scopul utilizarii lor. Imprejurarea ca nu au fost depuse actele prevazute de art.28 din lege sau raportari contabile nu dovedeste faptul ca administratorul societatii debitoare ar fi folosit in interes propriu bunurile societatii in lipsa unor dovezi in acest sens. Prin reglementarile din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa. Ca atare, in lipsa unor dovezi concrete din care sa rezulte in concret ce bunuri au fost folosite de administratorul statutar in interes propriu sau in cel al unei alte persoane, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, si nu in ultimul rand faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi retinuta ca fiind dovedita fapta ilicita. In ceea ce priveste fapta prevazuta de dispozitiile art. 138 lit. c) din legea nr. 85/2006,simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este in masura a atrage aplicabilitatea dispozitiilor legale mentionate,ci trebuie sa se arate in concret care sunt faptele savarsite de asociati care au dus la insolventa societatii. Prin reglementarile din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa. Ca atare, in lipsa unor dovezi concrete din care sa rezulte in concret care sunt activitatile dispuse de asociati, modalitatea in care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp, si nu in ultimul rand faptul ca acestea ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi retinuta ca fiind dovedita fapta ilicita. Fapta prevăzută la art.138 lit d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă lichidatorul judiciar nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe. Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lui în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, lichidatorul judiciar nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate. Nici in ceea ce priveste fapta prevazuta de dispozitiile art. 138 lit. b) si e) nu au fost propuse probe concrete prin care sa se dovedeasca modalitatea de savarsire a faptei si legatura de cauzalitate intre aceasta si starea de insolventa. Pentru aceste motive, tribunalul va respinge ca neintemeiata cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulata de catre reclamantul E. C. Insolvency SRL impotriva paratului K. G.”.
Împotriva acestei sentințe la data de 16.07.2013 a declarat recurs reclamanta, recursul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 23.09.2013.
În motivarea recursului s-au arătat în esență următoarele: actele contabile prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006 nu au fost puse la dispoziția lichidatorului, fiind săvârșite infracțiunile de la art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, administratorul având de îndeplinit un contract de mandat are și o răspundere contractuală față de terți, pârâta nu a solicitat ea însăți începerea procedurii continuând o activitate care ducea în mod vădit la încetare de plăți în interes personal, nu a recuperat creanțe în valoare de 20.858 lei menționate în bilanțul din 31.12.2009, deci a deturnat sumele respective.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat susținând că nu a primit nicio notificare deși nu și-a schimbat adresa vizavi de lichidarea societății, a depus toate declarațiile la termen, a finanțat activitatea societății cu banii săi și ai soțului său, nu a solicitat deschiderea procedurii deoarece a sperat în revigorarea activității.
În recurs nu au fost încuviințate și administrate alte probe.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța de recurs reține următoarele:
În ceea ce privește cadrul procesual, observând motivarea recursului rezultă că acesta vizează incidența art. 138 lit. d (pentru că se invocă neținerea contabilității), lit. c (pentru că se invocă faptul că pârâta a continuat activitatea care ducea în mod vădit la insolvență), lit. e (pentru că se pretinde că pârâta ar fi deturnat creanțe ale societății debitoare, deci sume de bani). Deși se invocă și lit. b recurenta nu face o motivare în sensul indicării unei fapte care să fie încadrată în acest temei (adică ce fapt de comerț ar fi fost făcut în interes personal de către pârâtă sub acoperirea persoanei juridice), ci tratează acest temei de drept alăturat celui prevăzut de art. 138 lit. e (astfel la f. 7 recurs se conchide că din faptul pretins constând în însușirea de către pârâtă a anumitor sume de bani rezultă aplicarea art. 138 lit. b și e). Cum instanța nu este ținută de textul de lege indicat de către recurentă, ci de cauza cererii de recurs (iar cauza cererii de recurs este constituită din criticile aduse sentinței atacate prin prima situației de fapt calificate juridic de către recurentă) rezultă că de fapt analiza prezentului recurs nu poate fi axată pe incidența art. 138 lit. b din Legea nr. 85/2006 deoarece acest temei de drept nu este în adevăr vizat prin recursul de față (ci doar menționat la întâmplare de către recurentă).
În ceea ce privește existența anumitor infracțiuni, instanța de recurs observă că în cauza de față nu se poate reține faptul că pârâta a săvârșit anumite infracțiuni deoarece, pe de o parte, procesul de față este un proces civil (iar nu penal), iar, pe de altă parte, pentru că existența unor infracțiuni nu se poate prezuma din simple alegații, ci trebuie stabilită în condițiile legii. Desigur că recurenta se poate adresa în acest scop organelor îndreptățite să efectueze cercetările penale ce se impun.
În ceea ce privește neținerea contabilității această faptă este dovedită prin nedepunerea actelor contabile de către pârâtă care avea calitatea de administrator statutar al debitoarei conform extraselor ORC (f. 49 dosar insolvență). Chiar dacă pentru notificarea de la f. 94 dosar insolvență lichidatorul nu a făcut dovada comunicării către pârâtă, pârâta avea cunoștință de cererea de deschidere a procedurii dat fiind că prin întâmpinarea la cererea de deschidere a procedurii de la f.54 și 55 din dosarul de insolvență arăta că societatea era în insolvență. În atare condiții și ținând seama că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii rezultă că pârâta nu se poate apăra susținând că nu cunoștea obligația sa de a depune actele contabile ale societății către lichidatorul judiciar. Așadar neținerea contabilității în conformitate cu legea este într-adevăr dovedită sub aspectul existenței faptului ilicit prin însăși nerespectarea obligației de predare a contabilității la momentul stabilit prin hotărârea de intrare în insolvență, aspectul „predării” făcând parte, cum e logic, din obligația de ținere a contabilității, nefiind nevoie de aplicarea unor prezumții simple pentru asta. Chiar dacă ar fi nevoie de aplicarea art. 1203 Cod civil, aceasta ar fi oricum evidentă și suficientă pentru a proba fapta ilicită, din moment ce, dacă ar fi fost contabilitatea corect ținută, pârâta nu ar fi avut niciun motiv să nu depună actele contabile.
Însă această neținere a contabilității nu reprezintă cauza insolvenței. Această concluzie rezultă din coroborarea naturii și cuantumului creanțelor din tabelul de creanțe (este vorba de creanțe reprezentând chirie neplătită aferentă perioadei aprilie 2009-august 2010 și creanțe bugetare, acestea din urmă fiind, raportat la debitele principale, reduse din punct de vedere valoric ceea ce ilustrează că sunt creanțe datorate pentru o perioadă de timp relativ scurtă și pentru o activitate economică redusă) cu data cererii formulate de creditoarea . deschiderea procedurii insolvenței cu privire la societatea debitoare, anume 13.07.2011. Mai trebuie menționat și că potrivit art. 1169 C.civ. sarcina probei unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul invocat revenea recurentei-reclamante. Susținerea acesteia de la f. 3 ultimul paragraf din recurs cu greu poate fi considerată măcar o argumentare a existenței unei legături de cauzalitate.
În ceea ce privește incidența unei răspunderi contractuale a pârâtei, instanța arată că răspunderea instituită de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere civilă delictuală față de creditorii societății insolvente, debitoare care nu poate acoperi pasivul cu bunurile și disponibilitățile sale bănești. Prin urmare toate elementele acestui tip de răspundere vor fi analizate din punct de vedere delictual, iar nu contractual, cum eronat susține recurenta raportându-se la art. 72,73 din Legea nr.31/1990, norme care cuprinde referiri la contractul de mandat și răspunderea administratorilor statutari. Oricum contractul de mandat este între administratorul statutar și societate, iar o răspundere contractuală în baza acestui mandat ar trebui să aibă că actori contractanții, iar nu creditorii societății. Rezultă că de fapt recurenta nici nu poate invoca o răspundere contractuală a pârâților, cât timp ea nu este parte în contractul care ar fi fundamentul acelei răspunderi. Pe de altă parte așa cum arată art.73 lit. c din Legea nr. 31/1990, solidaritatea administratorilor pentru neținere contabilității este față de societate, iar nu față de creditori. Regula nu poate fi extinsă cum pretinde recurenta și în favoarea creditorilor deoarece nu există niciun fundament unei astfel de interpretări „coroborate” cu prevederile Legii nr. 82/1991. Art.73 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 nu alterează cele arătate mai sus, ci reprezintă o trimitere la Legea nr. 85/2006 pentru a completa alături de răspunderea contractuală de la alin. 1 tabloul răspunderii civile a administratorilor statutari față de societate, pe de o parte, și față de terți, pe de altă parte.
În ceea ce privește continuarea activității care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, instanța reține inexistența acestei fapte chiar dacă, într-adevăr, pârâta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii insolvenței societății debitoare al cărei administrator era, astfel cum impune art. 27 din Legea nr. 85/2006. Inexistența faptei rezultă din inexistența unei continuări a activității dincolo de august 2010 (data ultimă a neplății chiriei). Iată că dincolo de acest moment nu mai apare niciun indiciu că pârâta ar mai fi desfășurat activitate în numele și în contul societății debitoare. În atare condiții încălcarea art. 27 din Legea nr. 85/2006 nu are semnificația probării unei rezoluții de a continua o activitate păguboasă.
În ceea ce privește deturnarea sumei de20.858 lei reprezentând creanțe ale debitoarei menționate în bilanțul din 31.12.2009, instanța observă că de fapt această sumă este menționată în bilanțurile din 2010 și 2011, iar nu în cel din 2009 (conform raportului privitor la cauzele insolvenței întocmit chiar de către recurenta-lichidator, f.114 dosar insolvență). Or dacă suma în discuție a fost menționată ca nefiind încasată în bilanțul din 2011 nu se poate vorbi de o deturnare a fondurilor societății debitoare (cât timp nu s-a stabilit falsul actelor contabile, respectiv bilanțurile la care ne-am referit mai sus) pentru că scriptic („contabilicește”) sumele respective au rămas în patrimoniul debitoarei ca creanțe neîncasate.
Cum niciunul din motivele de recurs nu poate fi primit, recursul va fi respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul de recurenta-reclamantă E. C. INSOLVENCY IPURL lichidator judiciar al . în contradictoriu cu intimata-pârâtă K. G. împotriva sentinței civile nr.6519/26.06.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 27.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. G. S. L. C. Ș.
F. C. C.
GREFIER MIGLEȘ C. G.
Red. GFI
2 ex./07.05.2014
Judecător fond: D. G.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 172/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
