Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1169/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1169/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-05-2014 în dosarul nr. 15817/3/2011/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 809/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr.1169
Ședința publică de la 15.05.2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE Ș. C. C.
Judecător C. M. N.
Judecător G. F. I.
Grefier P. I. L.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta - reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 2 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva Sentinței civile nr.697/22.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații - pârâți P. E. M. și P. P. E..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanței că intimații - pârâți au depus la dosar prin Serviciul Registratură întâmpinare, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele :
1). Prin Sentința civilă nr.697/22.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ s-a respins cererea formulată de DGFP BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA AFP SECTOR 2 în contradictoriu cu P. E. M. și P. P. E. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
„Pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art.138 alin.1 din lege în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție. Pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere.
Din informațiile furnizate de ORC București și din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâții au fost administratori al societății debitoare.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege. În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanțelor pe care acesta le au față de debitoare.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a)-g) ale art.138 din lege.
Din formularea textului alin.1 al art.138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
În cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuși procedurii insolvenței, se ajunge, în urma activității desfășurate, la încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Or, în speță, creditorul a făcut doar afirmații generice referitoare atât la continuarea, în interes personal, a unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăți, cât și la dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale pentru funcționarea societății, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiției prevăzute la art 138 lit.c) din lege. Calitatea pârâților de asociați și administratori nu poate duce la concluzia că acestia au săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lor, în lipsa unor probe certe; activități comerciale este prezumată a fi desfășurată în interesul societății, iar comitetul creditorilor nu a răsturnat această prezumție; de asemenea, răspunderea pârâților nu se poate atrage dacă debitorul nu a formulat cerere de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență;
Pentru aceste considerente va respinge, ca neîntemeiată cererea reclamantului creditor”.
2). Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 2 A FINANȚELOR PUBLICE, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale și obligarea pârâților la suportarea pasivului societății debitoare.
În motivarea recursului s-a arătat că împotriva debitoarei . SRL s-a deschis procedura insolvenței, AFP SECTOR 2 fiind înscrisă în tabelele de creanțe cu suma de 145.724 lei.
S-a menționat că AFP SECTOR 2, în calitate de creditor, a formulat cerere de atragere a răspunderii personale patrimoniale întemeiată pe dispozițiile art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006 care a fost respinsa de instanța de fond.
S-a susținut ca hotărârea instanței de fond lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.
S-a precizat că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății si aceasta este o stare de fapt care se asociaza acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activităti ce duc în mod vădit la starea de insolvență se înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societatii din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
S-a menționat că prin faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006, intentia legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor inca un mijloc procedural prin care sa-si poata recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art.138 din Legea nr.85/2006. Din modul in care a fost conceput acest text de lege rezulta ca evidențierea existentei a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres si limitativ este suficienta pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fara a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun raspunderea civila obișnuita.
S-a sustinut ca scopul reglementarii dispozițiilor art.138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția si menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fara de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apararii drepturilor creditorilor societatii fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege in cazul in care societatea se afla in incetare de plați si principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activitati care prejudiciază pe ceilalți creditori.
S-a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
S-a învederat că in vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art.27 din Legea nr.85/2006 în care se arată că "debitorul aflat in stare de insolvență este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" si "va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".
S-a indicat că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
S-a menționat că formularea unei cereri intemeiata pe dispozițiile Legii nr.85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot incalca, iar dispozițiile art.138 lit.c apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru incalcarea dispozițiilor art.27 din aceeași lege.
S-a învederat că potrivit dispozițiilor art.72 din Legea nr.31/1990 cu modificările si completările ulterioare, "obligațiile si raspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat", or, conform art.374 Cod comercial, "mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotararea adunarii generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comerțului"".
S-a indicat ca acceptand desemnarea, administratorul stabileste un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, raspunzand nu numai pentru dol, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atat . si . unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci cand acea acțiune sau acea masura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).
S-a susținut că se creează astfel legătură de cauzalitate între fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societatii.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.304 pct.9 și art.304/1 C., Legea nr.85/2006 și Legea nr.31/1990.
În baza art.242 al.2 C. s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă.
3). La data de 09.05.2014, prin Serviciul Registratură, intimații – pârâți au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare s-a arătat că recurenta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006.
S-a susținut că prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activități comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvență se înțelege acel ansamblu de activități care, deși sunt prejudiciabile din punct de vedere financiar pentru patrimoniul societății, sunt continuate în mod conștient și voit de administratorii societății cu scopul de a obține câștiguri personale.
S-a indicat că recurenta nu a dovedit că intimații ar fi săvârșit vreo faptă din care să rezulte că au continuat activitatea în interes personal, aceștia încercând să rezolve situația societății, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
S-a mai precizat că, atât timp cât nu sunt realizate cerințele cumulative pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a intimaților, cererea creditorului nu este fondată.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.115 C..
4). În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
5). Analizând recursul declarat, raportat la dispozițiile art.304 și 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
În majoritate,
În primul rând, trebuie observat că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865.
Astfel, potrivit art.3 al.1 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după . acestuia.
Totodată, art.3 al.2 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, prevede că procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, (.....) înainte de . Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.
Din interpretarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 rezultă că orice cerere de atragere a răspunderii patrimoniale este o cerere aferentă procedurii insolvenței și are natura juridică a unei cereri incidentale.
În aceste condiții, cererea întemeiată pe art.138 din Legea nr.85/2006 urmează același regim juridic ca și cererea de deschidere a procedurii insolvenței.
În cauză, cererea de deschidere a procedurii insolvenței a fost formulată la data de 01.03.2011, iar procedura insolvenței a fost deschisă la data de 07.11.2012, anterior intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă și a Legii nr.76/2012 (15.02.2013).
Prin urmare, în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, conform art.3 al.2 din Legea nr.72/2012.
În al doilea rând, criticile recurentei referitoare la hotărârea primei instanțe nu sunt întemeiate, nefiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 sau art.304/1 C..
I. Nu poate fi reținută susținerea recurentei – reclamante cu privire la natura juridică a răspunderii patrimoniale reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006.
Trebuie observat că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea uneia dintre faptele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Însă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere, respectiv prin comiterea uneia dintre faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006 să se fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părtilor le revine, potrivit art.1169 din fostul cod civil (aplicabil în cauză), sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natură să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție legală de vinovație și de răspundere.
II. Referitor la fapta prevazută de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, în mod corect prima instanță a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor acestei dispoziții legale.
Nu a fost indicată în concret nicio acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că s-a dispus de către intimații – pârâți, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Împrejurarea că societatea debitoare a înregistrat debite și că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței la data la care a apărut starea de insolvență nu poate echivala cu incidența ipotezei reglementată de art.138 lit.c și nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Trebuie observat că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționării unei societăți, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte civile.
Imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorilor / asociaților, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința acestora.
Curtea mai reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
În final, mai trebuie observat că faptele invocate de recurentă ar putea atrage răspunderea patrimonială doar dacă acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovație și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu se poate reține că sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 al.1 lit.c din Legea nr.85/2006.
Pentru aceste considerente, întrucât nu există în cauză niciunul dintre motivele prevazute de art.304 coroborat cu art.3041 C., Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.312 al.1 C., urmează să respingă recursul formulat de recurenta – reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 2 A FINANȚELOR PUBLICE ca nefondat.
Cu opinia separată a domnului judecător G. F. I. în sensul admiterii recursului, modificării sentinței recurate și instituirii răspunderii patrimoniale a pârâților pentru pasivul neacoperit al debitoarei.
Pârâții sunt ex-coadministratori statutari al debitoarei . SRL începând cu anul 2005 conform extras Registrul Comerțului f.181 dosar insolvență și asociați ai debitoarei cu câte 50% din părțile sociale. Întâmpinarea depusă în iunie 2012 de către debitoare în judecata cererii de deschidere a procedurii insolvenței (f. 121 dosar insolvență) cuprinde recunoașterea expresă (vezi primele 2 puncte ale motivării susținerilor sale) că societatea desfășoară activitate comercială. Pe cale de consecință se poate deduce că cel puțin până în iunie 2012 activitatea debitoarei a continuat.
Datoria debitoarei față de recurentă (datorie care reprezintă peste 98% din totalul creanțelor) rezultă din titluri fiscale executorii și somații din perioada 2008-2010, deci anterioare lui iunie 2012. Conform raportului privitor la cauzele insolvenței (f. 168 dosar insolvență) în perioada 2010-2011 activitatea debitoarei a reprezentat pierdere (datorii de peste 99.000 lei), iar în primele luni ale lui 2012 (deci încă o dovadă a continuării activității în 2012) un profit de aproximativ 9.000 lei.
Cum datoriile au fost acumulate în mai mulți ani, iar profitul din 2012 nu avea nicio șansă să acopere pierderile din anii anteriori, cum nicio plată din creanța recurentei nu s-a făcut în perioada 2010-2012, rezultă atât că pârâții au dispus continuarea activității din 2010 până în 2012 fără a avea mijloace de a plăti datoriile, dar și că activitatea nu a continuat în interesul debitoarei.
Continuarea activității cunoscând lipsa mijloacelor bănești (și este indubitabil că administratorul unei societăți comerciale cunoștea starea disponibilităților bănești ale societății respective), dar și prezența datoriilor înseamnă continuarea activității dincolo de momentul la care iminența stării de încetare de plăți era vădită.
Dacă activitatea nu a continuat în interesul debitoarei înseamnă cu certitudine că activitatea a continuat în interesul altei persoane, cel mai probabil fiind vorba chiar de administratorii statutari și asociații societății debitoare.
Așadar existența faptei de a continua, în interes personal, activitatea debitoarei care ducea în mod vădit la încetarea de plăți poate fi reținută.
D. fiind că pârâții cunoșteau imposibilitatea plății datoriilor, dar în mod voit au continuat activitate de administrare a debitoarei demonstrează vinovăția acestora. Fiind vorba de o răspundere delictuală nu are relevanță pentru aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006 tipul de vinovăție (intenție sau culpă), însă instanța apreciază că în cauză pârâții au acționat cu intenție. Această concluzie se desprinde din cunoașterea încetării de plăți.
Prejudiciul produs constă în pasivul rămas neacoperit în urma parcurgerii procedurii insolvenței, adică 145.724 lei (conform tabelului de creanțe).
Legătura de cauzalitate este cerută de art. 138 din Legea nr. 85/2006 prin aceea că fapta imputată trebuie să fi cauzat insolvența.
În primul rând trebuie menționat că ideea cauzării unui anumit efect (deci inclusiv cauzarea stării de insolvență) nu se rezumă la depistarea unei cauze unice și nici măcar la determinarea cauzei celei mai importante. Stabilirea unei cauze necesare (chiar dacă nu și suficiente) asigură existența unui lanț cauzal. În plus trebuie afirmat că dacă legea (art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006) a prevăzut că fapta indicată de art. 138 lit. c este una din faptele care pot constitui temei al angajării răspunderii patrimoniale de sine stătător (adică și singură) rezultă că legiuitorul însuși, în abstract, a considerat că aceasta poate și singură să creeze un lanț cauzal spre starea de insolvență.
Într-adevăr faptul că activitatea debitoarei a continuat în condițiile în care era iminentă sau mai bine zis deja instalată starea de încetare de plăți a condus în cazul de față, ulterior încetării plăților, și la instalarea stării de insolvență (stare reținută de judecătorul sindic la deschiderea procedurii insolvenței).
Fiind astfel întrunite elementele răspunderii civile delictuale (faptă ilicită, anume cea prevăzută de art. 138 lit. c, vinovăție, prejudiciu și legătură de cauzalitate) consider că soluția ce trebuia pronunțată era de admitere a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate,
Respinge recursul declarat de recurenta – reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 2 A FINANȚELOR PUBLICE (cu sediul în București, . Gerota, nr.13, sector 2) împotriva Sentinței civile nr.697/22.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații - pârâți P. E. M. și P. P. E. (cu domiciliul în București, ..47 – 49, ., sector 2) ca nefondat.
Cu opinia separată a domnului judecător G. F. I. în sensul admiterii recursului declarat de recurenta – reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 2 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva Sentinței civile nr.697/22.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații - pârâți P. E. M. și P. P. E., modificarea sentinței și instituirii răspunderii patrimoniale a pârâților.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică, azi 15.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Ș. C. C. C. M. N. G. F. I.
GREFIER
I. L. P.
Red./tehn.jud.Ș.C.C.
2ex./03.06.2014
Jud. fond: G. C. - TRIBUNALUL BUCUREȘTI - SECȚIA A VII A CIVILĂ
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1278/2014. Curtea de... | Contestaţie. Decizia nr. 1335/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
