Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 807/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 807/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-10-2014 în dosarul nr. 10987/3/2013/a1
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 807
Ședința publică de la 15 octombrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A. P.
JUDECĂTOR I. C.
GREFIER G. M.
====
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva sentinței civile nr.4927/14.05.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul A. M D. .
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că apelanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit dispozițiilor art.242 alin 2 C.pr.civ.
Curtea, față de solicitarea apelantei de judecare a cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA:
Asupra apelului de față, deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 4927/14.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a fost respinsă cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de reclamantul DGRFPB – în reprezentarea AFP SECTOR 3 – sector 2, București, Prof. Dr. D. Gerota, nr. 13 în contradictoriu cu pârâtul A. M D. – citat prin afișare.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, creditorul DGRFP BUCURESTI in reprezentarea AFP SECTOR 3 a chemat în judecată pârâtul A. M. D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să îl oblige la suportarea pasivului debitorului . CONSTRUCT SRL.
În motivarea cererii, creditorul a arătat că în urma verificărilor efectuate de lichidatorul judiciar rezulta că în patrimoniul debitorului nu au fost identificate bunuri mobile sau imobile astfel că nu a fost posibilă recuperarea creanțelor înscrise în tabelul definitiv al obligațiilor.
Menționa creditorul că potrivit dispozițiilor art.138 lit. c din legea insolvenței a fost instituit de către legiuitor principiul apărării drepturilor creditorilor față de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege, în speță, pârâtul dispunând în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți, neconformându-se dispozițiilor potrivit cărora reprezentanții societății creditoare sunt obligați în baza art. 27 din legea 85/2006 să solicite aplicarea dispozițiilor legii insolvenței în situația în care starea de insolvență este iminentă sau atunci când se află în încetare de plăți.
Fapta ilicită a administratorului societății constă în exercitarea unui management defectuos, în sensul că a dispus continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea în stare de insolvență, iar dovada acesteia rezultă implicit din simpla ajungere a debitorului în incapacitate de plată.
De asemenea arăta creditorul că, societatea debitoare nu a depus actele contabile, lichidatorul neintrând in posesia documentelor prevăzute de art. 28 din legea 85/2006, instituindu-se astfel prezumția relativă a neținerii contabilității in conformitate cu legea.
În drept au fost invocate disp. art. 138 alin.1 lit. c și d, Legea nr.85/2006.
Deși legal citat, pârâtul nu s-a prezentat în instanță și nu a depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
Pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art.138 alin.1 din lege în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție. Pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere.
Din informațiile furnizate de ORC București și din înscrisurile de la dosar a rezultat că pârâtul a fost administrator al debitorului.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege. În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanțelor pe care aceștia le au față de debitoare.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a)- g) ale art.138 din lege.
Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
Debitorii care sunt supuși procedurii insolvenței, se află, în urma activității desfășurate, în încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Or, în speță, creditorul a făcut doar afirmații generice referitoare la nerespectarea dispozițiilor referitoare la obligația ținerii contabilității fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiției prevăzute la art. 138 lit. d) din lege. Calitatea pârâtului de administrator al debitorului nu putea duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. d) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea sa, în lipsa unor probe certe.
Fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă creditorul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, creditorul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
În concluzie, în speță, instanța a considerat că nu se afla în nici una din ipotezele prevăzute de lit. d) a art. 138 din lege.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c din legea insolvenței, conform cărora angajarea răspunderii patrimoniale are loc atunci când pârâtul a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, tribunalul a reținut că în speță nu s-a făcut in nici un fel dovada incidenței acestui text de lege.
În acest sens, pentru aplicarea art. 138 lit. c, creditorul trebuie să explice în ce au constat faptele, activitățile desfășurate de administrator în interes personal și care ar fi dus in mod inevitabil debitorul la încetarea de plăți, nefiind relevante argumentele potrivit cărora simplul fapt că nu s-a solicitat aplicarea dispozițiilor legii 85/2006 și s-a continuat desfășurarea activității ar fi suficient pentru atragerea răspunderii in temeiul acestui text de lege.
Dezinteresul și managementul defectuos invocate de reclamant la modul foarte general, chiar dacă ar fi cauzat pierderi in patrimoniul debitorului, nu constituia o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute de art. 138 din lege.
Pentru aceste considerente instanța a respins, ca nefondată cererea creditorului.
Împotriva sentinței civile nr.4927/14.05.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII a Civilă a făcut apel apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 și solicită modificarea Sentinței Civile nr. 4927 din data de 14.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII – a Civilă în dosarul nr._, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului A. M D. și obligarea acestuia la suportarea pasivului societății debitoare.
Având în vedere că domiciliul administratorului este incomplet, iar din relațiile primite de la ORC-TB și din partea lichidatorului judiciar nu apar alte completări, solicită dispunerea citării prin afișare la ușa instanței conform prevederilor Codului de procedură civilă, art. 96 alin. 2.
Apreciază hotărârea instanței de fond ca fiind neîntemeiată pentru următoarele motive:
Învederează instanței că ,,răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență înțelegem acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere’’.
Mai învederează că prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
Arată că scopul reglementărilor dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. C) în sensul că reprezentantul societății debitoare avea obligația legală să solicite el însuși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 și să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În acest sens învederează că în vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arată că ,,debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență’’ și ‚’’ va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă’’.
Rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Consideră că în această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Precizează că, chiar și în situația în care starea de încetare de plăți a societății debitoare se datorează unor cauze obiective, de natură economică, sau nerespectării obligațiilor contractuale ale unor parteneri de afaceri ai acesteia, răspunderea administratorilor debitoarei poate fi atrasă chiar și pentru culpa cea mai ușoară a acestora, atâta vreme cât ei sunt niște mandatari ai falitei și au obligația de a administra patrimoniul societății cu mai multă diligență decât propriile lor interese. O societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii acesteia manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
Menționează că potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările și completările ulterioare, ,,obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat’’, ori conform art. 374 Cod comercial, ,,mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului’’. Prin urmare acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).
Consideră că se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a asociaților societății debitoare ( respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat ( cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Pentru argumentele de fapt și temeiurile în drept enumerate mai sus, solicită admiterea apelului în temeiul art. 480 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă și modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere și obligării pârâtului A. M D. la plata pasivului rămas neacoperit al societății debitoare.
În drept își întemeiază apelul pe dispozițiile art. 466 din Noul Cod de procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Analizând apelul prin prisma motivelor de apel expuse, se constată că nu este fondat.
Apelanta susține greșita nereținere de către instanța de fond a săvârșirii de către pârât a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, faptă constând în dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăți.
Este întemeiată considerația primei instanțe în sensul că nerespectarea de către debitoare, prin administratorul statutar al acesteia, a obligației prevăzute de art. 27 din Legea nr. 85/2006 nu este de natură să conducă la concluzia săvârșirii de către intimatul pârât a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Prevederile art. 27 instituie obligația debitorului aflat în stare de insolvență de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Nerespectarea acestei obligații de către debitoare prin administratorul său nu poate constitui o cauză a apariției stării de insolvență a societății, deoarece este vorba despre o faptă de nerespectare a unei obligații ulterioară apariției stării de insolvență. Deci nu este întrunită condiția existenței unei legături de cauzalitate dintre fapta constând în nerespectarea obligației menționate de art. 27 din lege și prejudiciul reprezentat de starea de insolvență a societății debitoare.
Totodată, chiar dacă s-ar proba continuarea activității societății debitoare și ulterior apariției stării de insolvență a acesteia, nu s-a dovedit, astfel cum s-a reținut de către instanța de fond, condiția ca această activitate ulterioară apariției stării de insolvență să se desfășoare în interesul personal al intimatei pârâte în calitate de administrator statutar al debitoarei.
Se constată că în mod întemeiat s-a apreciat de către judecătorul sindic că nu poate fi atrasă răspunderea intimatului pârât nici în condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Apelanta mai susține și greșita reținere de către instanța de fond a faptului că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii intimatei pârâte în baza art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, text de lege care se referă la fapta de ținere a unei contabilități fictive, de a face să dispară unele documente contabile sau de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea.
Cu privire la această critică, se reține că în mod corect a considerat instanța de fond că faptul nedepunerii la dosar a actelor contabile prevăzute de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 85/2006 sau faptul nedepunerii la organele abilitate a declaraților privind raportările contabile prevăzute de lege nu sunt de natură doar prin ele însele să conducă la concluzia săvârșirii de către intimata pârâtă a faptei prevăzute de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Trebuie ținut cont, astfel cum a arătat și instanța de fond, că răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere de natură delictuală specială, izvorâtă din prevederile legale și nu o răspundere de natură contractuală, izvorâtă din prevederile contractului de mandat dintre societatea debitoare și administratorul acesteia. Ca urmare, antrenarea răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului.
Chiar dacă din faptele de nedepunere la dosar de către intimatul pârât a actelor contabile prevăzute de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 85/2006 sau de nedepunere la organele abilitate a declaraților privind raportările contabile prevăzute de lege ar rezulta existența faptei ilicite de neținere de către debitoare, prin administratorul statutar, a unei contabilități conforme cu legea, în mod corect s-a reținut de către judecătorul sindic că nu este întrunită condiția existenței legăturii de cauzalitate dintre această faptă ilicită și prejudiciul constând în apariția stării de insolvență a societății debitoare. Aceasta întrucât nu s-a probat faptul că neținerea unei contabilități conforme cu legea ar fi fost cauza care a determinat apariția stării de insolvență a debitoarei.
Cum este vorba despre o răspundere de natură delictuală, ceea ce înseamnă că trebuie probate condițiile de antrenare a acesteia, rezultă că și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită de neținere a contabilității potrivit legii și prejudiciul constând în stare de insolvență a debitoarei trebuie de asemenea dovedită. O asemenea legătură de cauzalitate nu poate fi prezumată și deci nu poate fi reținută afirmația recurentei în sensul că această legătură de cauzalitate ar consta în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Se deduce că în mod întemeiat s-a reținut de către instanța de fond că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii intimatei pârâte potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Față de aceste considerente, Curtea constată că hotărârea atacată este temeinică și legală, iar apelul nu este fondat, motiv pentru care, în baza art. 480 alin. 1 C.pr.civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 3 împotriva sentinței civile nr.4927/14.05.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul A. M D. .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 15.10.2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
A. P. I. C.
GREFIER,
G. M.
Red. A.P./ 4 ex.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1505/2014. Curtea de... → |
|---|
