Constatare nulitate act. Decizia nr. 219/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 219/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-01-2014 în dosarul nr. 3493/299/2012
Dosar nr._ (Număr intern 2311/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 219/2014
Ședința publică de la 28 Ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. P.
Judecător E.-S. R.
Judecător M. P.
Grefier E.-R. L.
***********
Pe rol judecarea recursului formulat de pârâta S. (fostă M.) A. împotriva Deciziei civile nr. 39/27.02.2013, pronunțată de Secția a VI-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect constatare nulitate act, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. M. L. IFN ROMÂNIA S.A. și intimații pârâți M. I., M. A..
Dezbaterile în recurs au avut loc în cadrul ședinței publice din data de 21.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună note sau concluzii scrise, a amânat pronunțarea în cauză pentru data de astăzi, 28.01.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 30.01.2012 sub nr._, reclamanții S. (Maries) A., Maries I. si Maries A. au chemat în judecată pe pârâta S.C. M. L. IFN Romania S.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o ca pronunța sa constate nulitatea absoluta a clauzei prevăzute la art. 8pct. 2 din „Condițiile generale” la contractele de leasing financiar nr._C/02 si nr._C/01 din 19.09.2006 privind indemnizația de reziliere compusa din toate celelalte rate de leasing ramase de achitat, valoarea reziduala, TVA, taxe vamale, accize si orice alte costuri aferente incetariii contractului coroborat cu art. 11.1 par. 2, cu cheltuieli de judecata.
In motivarea cererii reclamantii au aratat ca in raport de cele doua contracte de leasing au calitatea de fidejusori, in anul 2008 societatea utilizatoare a devenit insolvabila si a fost deschisa procedura falimentului, a intervenit rezilierea contractelor si autoturismele au fost restituite finantatorului. Reclamantii au mai aratat ca parata a pus in executare contractele de leasing pentru obligatii de plata ale utilizatorului solicitand de la reclamanti suma de 152.607,94 lei, o suma cu mult superioara chiar valorii autoturismelor care au facut obiectul contractului. Reclamanții au aratat ca art.8 pct. 2 din contractele de leasing contine o clauza nula deoarece este contrarie bunelor moravuri potrivit art. 5 Cod civ. si este o clauza abuziva potrivit art. 4 din Legea 193/2000.
La data de 31.05.2012 parata a depus intampinare prin care a solicitat respingerea actiunii ca neintemeiata. Parata a aratat ca paratii au semnat in calitate de fidejusori obligati in solidar si indivizibil, acestia detin si calitatea de asociati in cadrul societatii fostului utilizator. Parata a mai aratat ca prin art. 8.2 din contract s-a instituit o clauza penala care nu este prohibita de lege, paratii nu beneficiaza de calitatea de „consumator” pentru a se prevala de dispozitiile Legii 193/2000, contractul de leasing fiind incheiat intre doua societati comerciale. Parata a mai aratat ca a achitat valoarea bunului catre furnizor, iar diferenta rezultata din vanzarea bunurilor reprezinta o pierdere insemnata pentru parata la care se adauga si celelalte cheltuieli generate de bunurile recuperate.
Prin sentinta civila nr._/28.06.2012 Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a admis in parte actiunea, a constatat nulitatea absoluta partiala a clauzei prevazute la art. 8.2 din conditiile generale la contractele de leasing nr._C/02 si nr._C/01 din 19.09.2006, respectiv partea referitoare la indemnizatia de reziliere compusa din toate celelalte rate de leasing ramase de achitat si valoarea reziduala, a respins cererea referitoare la cheltuielile de judecata ca neintemeiata.
In motivarea sentinței s-a arătat ca prin aplicarea clauzei penale din contract, parata, pe langa faptul ca ii este restituit bunul, primeste toate ratele aferente contractului de leasing, ajungandu-se in situatia ca pentru finantator este mai favorabila neexecutarea contractului de leasing decat derularea sa pe intreaga perioada contractuala.
Potrivit art. 15 din OG 51/2997, daca in contract nu se prevede altfel, in cazul in care locatarul/utilizatorul nu executa obligatia de plata integrala a ratei de leasing timp de doua luni consecutive, calculate de la scadenta prevazuta in contractul de leasing, locatorul/finantatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat sa restituie bunul si sa plateasca toate sumele datorate, pana la data restituirii in temeiul contractului de leasing.
Potrivit acestei prevederi utilizatorul are obligatia de a achita toate ratele pana la data restituirii bunului. Asadar nu exista o obligatie a utilizatorului decurgand din lege de a plati pe langa sumele datorate pana la data restituirii si toate celelalte rate de leasing ramase de achitat, precum si valoarea reziduala.
Contrar acestei prevederi legale, in contract a fost stipulata obligatia utilizatorului de a achita toate ratele aferente contractului de leasing si valoarea reziduala, astfel ca aceasta clauza apare ca o veritabila clauza leonina in care finantatorul a prevazut o contraprestatie in favoarea sa cu mult mai mare decat beneficiul cocontractantului sau, care dezechilibreaza serios egalitatea partilor contractante, dar si o clauza abuziva, fiind inclusa . adeziune pe care utilizatorul si fidejusorii nu au avut posibilitatea sa il negocieze.
Caracterul de adeziune al contractelor de leasing incheiate intre parti si dezechilibrul vadit creat in detrimentul reclamanților intre drepturile si obligațiile partilor in cazul neindeplinirii obligatiilor contractuale, comparativ cu prejudiciul produs, impun concluzia ca mentiunile din art. 8.2 din contractele incheiate intre parti, referitoare la obligatia utilizatorului de a achita toate celelalte rate de leasing ramase de achitat si valoarea reziduala, constituie o clauza abuziva.
Împotriva sentinței a declarat apel parata, solicitând admiterea apelului, desființarea in tot a sentinței apelate și respingerea acțiunii.
În motivare s-a arătat că sentința pronunțata de instanța Judecătoriei sectorului 1 s-a dat cu încălcarea competentei de ordine publica a altei instanțe.
Acțiunea introdusa de intimați are in vedere nulitatea absoluta a art. 8 pct. 2 din contractele de leasing încheiate de M. L. IFN (România) S.A. cu ..R.L., așadar, fiind considerate evaluabile in bani, competenta de soluționare in prima instanța ii revenea tribunalului, iar nu judecătoriei. Litigiul supus judecații are un obiect raportat la valoarea cumulata a sumelor la care face referire clauza penala, după cum urmeaza. Îndemnizatia de reziliere compusa din toate celelalte rate de leasing ramase de achitat si valoarea reziduala, la care se adaugă TVA, taxele vamale, accizele si orice alte costuri aferente încetării contractelor de leasing. Din fisa de debit, care a stat la baza începerii executării silite impotrîva intimaților reiese ca indemnizația de reziliere se ridica la suma de 76.605,46 lei, TVA-ul la aceasta suma este de 14.402,59 lei, costurile aferente incetarii contractelor de leasing la suma de 173.216,50 lei, la care se adaugă TVA in suma de 41.571,96 lei. Rezulta un total de 305.796,51 lei, așadar peste limita legala din art. 2 pct. 1.
Alt motiv de apel invocat de apelanta pârâtă îl constituie lipsa calității procesuale pasive a intimaților reclamanți. În cele doua contracte de leasing financiar, intimații au calitatea de fideiusori, care au consimțit sa garanteze îndeplinirea obligațiilor de plata ale Utilizatorului S.C. M. CONSTRUCȚII S.R.L, fiind obligați in solidar si indivizibil si renunțând la beneficiile diviziunii si discutiunii prevăzute de art. 1662 si 1667 din Codul Civil.
Insa, contractele de leasing financiar au fost incheiate intre apelantă si S.C. M. CONSTRUCȚII S.R.L., in calitate de Utilizator. Faptul ca, in cadrul contractelor de leasing, S. (MARIES) A., MARIES I. si MARIES A. sunt fidejusori, in vederea asigurării executării obligațiilor de plata ale Utilizatorului, nu le oferă acestora calitatea de "parte contractanta" in raportul juridic principal concretizat in contractul de leasing.
Instanța de fond a permis insa fidejusorilor-intimați sa invoce nulitatea absoluta a unei clauze din contractele de leasing financiar, deși aceștia nu aveau calitatea de parte contractanta. Or, contractul de fidejusiune are un caracter accesoriu contractului de leasing, si nu conferă fidejusorului dreptul de a cere constatarea nulității unor dispoziții contractuale legate de clauzele referitoare exclusiv la condițiile leasingului, drept recunoscut doar părților contractante. Fideiusorii aveau dreptul de a invoca excepțiile recunoscute de lege sau de a cere anularea unor clauze ale contractului de fideiusiune.
Al treilea motiv de apel invocat îl reprezintă interpretarea eronată de către prima instanță a dispozițiilor legale aplicabile. În susținere s-a arătat că prima instanță interpretează in mod eronat art. 15 din OG nr. 51/1997, schimbând înțelesul pe care însuși legiuitorul l-a dat acestei norme legale, cu caracter permisiv:
Art. 15 din OG nr. 51/1997 are următorul conținut: "Daca in contract nu se prevede altfel, in cazul in care locatarul/utilizatorul nu executa obligația de plata integral a ratei de leasing timp de doua luni consecutive, calculate de la scadenta prevăzuta in contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat sa restituie bunul si sa plătească toate sumele datorate, pana la data restituirii in temeiul contractului de leasing".
Așadar, prin inserarea primei propoziții cu aspect condițional (daca in contract nu se prevede altfel), legiuitorul da expresie libertății contractuale a părților, a căror voința juridica, concretizata in clauze contractuale precise, poate stabili orice alte consecințe ale rezilierii, pentru cazul de culpa constând in neachitarea integrala de către utilizator a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive. In sprijinul argumentației noastre, vine si art. 11 din OG nr. 51/1997: "in cadrul operațiunilor de leasing drepturile si obligațiile părților vor fi stipulate in contract si nu vor fi limitate la prevederile art. 9 si 10".
Prin includerea normelor juridice supletive, părțile pot insera in contractul de leasing o clauza penala convenționala, care sa stabilească anticipat cuantumul prejudiciului ce poate fi produs, in cazul nerespectării obligațiilor contractuale, fapt care s-a materializat, in prezenta speța, in art. 8 pct. 2 din contractul de leasing.
Jurisprudenta actuala a statuat in mod constant ca o asemenea clauza penala este permisa de art. 15 din OG nr. 51/1997 care dispune ca "doar in ipoteza in care, in contract nu se prevede altfel si locatarul/utilizatorul nu executa obligația de plata integral a ratei de leasing timp de doua luni consecutive, calculate de la scadenta prevăzuta in contractul de leasing, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar utilizatorul este oblgat sa restituie bunul si sa plătească toate sumele datorate, pana la data restituirii in temeiul contractului de leasing, ceea ce. per a contrar/o, înseamnă ca, daca in contract se prevede altfel, ceea ce este cazul clauzei in discuție, atunci utilizatorul este obligat sa achite si clauza penala in temeiul art. 969. 1066 cod civil si art. 15 din OG nr. 51/1997" ( am citat din Sentința civila nr. 8038/10.11.2011 pronunțata de Judecătoria Sibiu in dosarul nr._, pe care o atașam prezentei. De asemenea, mai atașam si Sentința civila nr. 7485/29.05.2012 pronunțata de Tribunalul București, Secția VI Civila in dosarul nr._/3/2011).
Instanța de fond a apreciat ca prevederea stipulata la art. 8 pct. 2 din contractul de leasing este o clauza abuziva, din perspectiva legii nr. 193/2000, din cauza caracterului de adeziune al contractelor de leasing. Astfel, a reținut instanța clauza inserata la art. 8 f pct. 2 este abuziva, incalcandu-se drepturile consumatorului care a intrat in raporturi contractuale cu apelanta.
De fapt, esența cauzei pendinte consta in identificarea unei identități juridice (intre persoana reclamanților si calitatea acestora de subiect activ circumscris noțiunii de consumator in concreto cu privire la serviciul prestat de Subscrisa in cadrul contractelor de leasing financiar contestat) si daca sub aspectul identității lor subzista si interesul juridic manifestat, dar in primul rând, daca părțile in cauza, raportat la calitatea procesuala (reclamanți-pretinși consumatori) au deschisa calea unei acțiuni in justiție fundamentata de jure pe dispozițiile substanțiale ale actului normativ invocat in speța, Legea 193/2000.
Apelând la acest instrument juridic al "clauzelor abuzive", dat fiind faptul ca debitorul principal, Utilizatorul M. CONSTRUCT S.R.L., excede noțiunii juridice de consumator, așa cum a fost definita in cuprinsul Legii 193/2000 (prin consumator se înțelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociații, care, in temeiul unui contract care intra sub incidența prezentei legi, acționează in scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale) intimații s-au substituit interesului societății, si cu rea-credința, au formulat cererea de chemare in judecata, contestând un raport juridic consimțit de ei, insa . alta calitate contractuala, alta decât cea de consumator sau subiect pasiv al serviciului comercial prestat de Subscrisa si care nu-i era adresat sau prestat acestora.
Or, după cum este îndeobște cunoscut drepturile procesuale se exercita cu buna-credința, principiu fundamental imuabil si universal recunoscut.
Se impune a se observa ca in ipoteza in care debitorul principal, in calitate de persona juridica, ar fi exercitat aceasta acțiune, aceasta ar fi fost afectata de un fine de neprimire, sub aspectul inadmisibilității sau al lipsei de legitimare procesuala (active sau a lipsei de interes), având in vedere ca nu poate fi încadrat in noțiunea de consumator, iar prin semnarea acestui contract nu ar fi acționat in alte scopuri decât cele comerciale, subsumat necesitații sau obiectului de activitate al societății.
In situația dedusa judecații, intimații, ca fidejusori, nu au numai calitatea de a nu fi un comercianți, dar nu sunt nici consumatori, nefiind cei cărora le sunt adresate sau care ar fi putut consuma/beneficia de serviciile financiare ale contractelor de leasing contestate.
Contractele principale de leasing financiar sunt încheiate intre doi comercianți care sunt societăți comerciale astfel încât ele nu pot intra in domeniul de aplicare al legii privind clauzele abuzive, prin stricta raportare la prevederile art. 1 si 2 sus menționate. Or, concluzia fireasca care se impune in mod corect este ca si raporturile juridice ale garanției personale primesc natura si soarta juridica a contractului principal având in vedere interdependenta si accesorietatea, ceea ce reprezintă o aplicare in concret cu titlu particular a principiului "accesorium sequitur principale". Pe cale de consecința prevederile Legii 193/2000 nu devin aplicabile fidejusiunii.
Referitor la valabilitatea clauzei penale, îndemnizația de reziliere prevăzuta la art. 8 pct. 2 instituie, pe cale convenționala, o clauza penala, care fixează limitele temporale de la care încep sa fie datorate daunele-interese si pana la care acestea trebuie socotite ca obligatorii la plata. Este vorba de contravaloarea ratelor de leasing ce trebuiau a fi plătite de la data ultimei scadente, respectiv de la data la care Utilizatorul nu a mai plătit ratele pana la data sfârșitului contractului. Atâta timp cat părțile, prin semnarea contractelor de leasing, au inteles sa stabilească anticipat modalitatea de dezdăunare a părtii care este obligata sa suporte neexecutarea culpabila a contractului de către cealaltă parte, in conformitate cu prevederile art. 969 Cod civil, judecătorul nu poate lipsi de eficienta clauza penala convenita, întrucât s-ar incalca prevederile legale mai sus menționate, care stipulează clar: "convențiile legal făcute au putere de lege intre parti".
Instanța de fond nu a luat in considerare faptul ca rezilierea contractului de leasing este legala si a intervenit din culpa utilizatorului, prin aplicarea clauzei 8 din contract. Astfel singurul in drept a aprecia daca este cazul sa se aplice rezilierea este creditorul care si-a executat obligațiile, fiind indreptatit sa obtina despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutarii obligațiilor de către partea in culpa. Creditorul este beneficiarul pactului comisoriu de grad IV, opțiunea de S reziliere aparținându-i acestuia, înscrierea in contract a unui astfel de pact comisoriu nemaifăcând necesara intervenția instanței judecătorești.
Astfel, prin neluarea in considerare a dispozițiilor contractuale, s-a încălcat art. 969 C.civ, privind forța obligatorie a contractului de leasing, ambele parti contractante având inca de la încheierea contractului reprezentarea întinderii drepturilor și obligațiilor ce le revin. Utilizatorul a avut la semnarea contractului de leasing si reprezentarea faptului ca valoarea tuturor ratelor datorate va depăși valoarea de achiziție a autovehiculului, având in vedere caracterul comercial al activității desfășurate de societatea de leasing.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 282 sai urm C.pr.civ.
Intimata pârâtă S. A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului.
În motivare s-a arătat că necompetența materială a Judecătoriei Sectorului 1 a fost invocată tardiv de către apelanta pârâtă direct în apel, față de dispozițiile art. 159 indice 1 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin legea 202/2010. În conformitate cu art 159 indice 1 C.proc civ., excepția necompetenței materiale a unei instanțe poate fi ridicată cel târziu la prima zi de înfățișare în primă instanță.
Regimul invocării acestei excepții a fost modificat prin legea 202/2010 în sensul că chiar dacă sunt în continuare reglementate de norme de ordine publică mijlocul de invocare a încălcării acestora dobândește o natură mixtă, caracterizată prin faptul că poate fi invocată de către oricare din părți sau de către instanță dar numai până la prima zi de înfățișare ( în primă instanță) și nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Prin urmare, față de momentul în care apelantul-pârât a înțeles să invoce această excepție, aceasta trebuie respinsă ca tardiv invocată.
Articolul 2 punct 1 Cod procedură Civilă invocat de către apelanta pârâtă în vederea indicării criteriului valoric față de care se apreciază competența materială a tribunalului a fost de asemenea modificat prin Legea 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod Civil. Modificarea a constat în abrogarea literei a) a art.2 alin 1. Art. 2 alin 1 litera a) făcea deosebirea între litigiile de natură comercială și cele civile, stabilindu-se prin această reglementare un criteriu valoric special pentru litigiile comerciale (100.000 de lei). Cum Noul Cod Civil a înlăturat separația dintre materia civilă și comercială prin legea de punere în aplicare a acestuia( 71/2011) a fost abrogat art. 2 alin 1 litera a.
Prin urmare, singurul criteriu valoric față de care se stabilește competența materială a Judecătoriei sau a Tribunalului este reglementat de art. 2 alin 1 litera b, conform căruia „Tribunalul judecă în prima instanța procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei". Deci totalul pretinsei creanțe datorate de către intimatul-reclamant în cuantum de 305.796, 51 lei nu schimbă cu nimic competența în prezenta cauză.
Obiectul cererii consta în constatarea nulității absolute a unei clauze din contractul de leasing ci nu a întregului contract, motiv pentru care cererea este neevaluabilă în bani, contrar susținerilor apelanților pârâți. Cererile neevaluabile în bani de natură comercială se judecă de către judecătorie conform modificărilor aduse Codului de procedură civilă de către legea 71/2011 de punere în aplicare a noului cod civil.
Excepția lipsei calității procesuale active a intimaților de a formula acțiunea în raport cu apelanta pârâtă față de împrejurarea că intimata nu este parte contractantă a contractului de leasing. Contractul de fidejusiune deși este unul accesoriu, nu poate exista decât pentru o obligație validă.
S-a invocat de către intimata nulitatea absolută parțială a clauzelor abuzive reglementate în art. 8 din condițiile generale ale ambelor contracte de leasing (contractul de leasing financiar nr._C/02 si contractul de leasing financiar nr._C/01 încheiate in data de 19.09.2006 intre . si . SA), prin urmare față de regimul juridic al acestei sancțiuni civile reclamanta avea calitate de a formula prezenta acțiune în raport cu apelanta-pârâtă, în ciuda faptului că nu am fost semnatara contractului de leasing.
Nulitatea absoluta poate fi invocată de către oricine are interes. Intimata are un interes în invocarea nulității absolute a art. nr. 8 punct 2 din ambele contracte de leasing deoarece executarea silită prin care se încearcă valorificarea pretinsei creanțe de 305.796, 51 lei, a fost începută direct împotriva sa în baza contractului de fidejusiune.
Apelanta pârâtă a început executarea creanței izvorâte din clauza abuzivă împotriva subscrisei în dosarul execuțional nr. 905/2011. Împotriva executării silite, intimata a formulat contestație la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei B. sub nr._/197/2011. Contestația a fost suspendată până la soluționarea prezentei cauze.
Deci pentru a stopa punerea în executare a unei clauze abuzive, nulă absolut intimata având un interes ce nu poate fi contestat, am formulat în mod legal o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute.
În ce privește motivul legat de interpretarea eronată de către prima instanță a dispozițiilor legale aplicabile, argumentele în acest sens ale apelanților reclamanți sunt nefondate.
În mod nefondat apelanții pârâți reclamă faptul că prima instanță nu a făcut interpretarea corectă a art. 15 din OG 51/1997 în ciuda susținerilor apelanților pârâți, se admite de către prima instanță faptul ca art. 15 din OG 51/1997 da expresie libertății contractuale a părților. De subliniat însă că prima instanță a ținut cont de faptul că libertatea contractuală își are limitele el stabilite prin dispoziții normative care interesează ordinea publică șl bunele moravuri (art. 5 c. civ.), precum și prin lipsirea de efecte juridice a obligațiilor fără cauză sau fondate pe o cauză falsă ori nelicită (art. 966 C. civ.).
Prin urmare, instanța în mod corect a apreciat faptul că „obligația utilizatorului de a achita toate ratele aferente contractului de leasing șl valoarea reziduală apare ca o veritabilă clauză leonină în care finanțatorul a prevăzut o contraprestație în favoarea sa cu mult mai mare decât beneficiul cocontractantului sau, care dezechilibrează serios egalitatea părților contractante dar și o clauză abuzivă, fiind inclusă într-un contract de adeziune pe care utilizatorul și fidejusorii ei nu au avut posibilitatea să-l negocieze".
În mod corect instanța a făcut aplicarea art .1513 din V.c.civ.,conform căruia este nul contractul prin care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor.
Prin clauzele prevăzute de art. 8.2. apelanta a stipulat în favoarea sa toate câștigurile, fiind absolvit de orice pierdere ce ar putea surveni în baza rezilierii acestuia înainte de termen. În speță a intervenit rezilierea contractelor si autoturismele au fost restituite finanțatorului, astfel incat pretențiile ulterioare ale societății de leasing de a recupera toate celelalte rate de leasing ramase de achitat nu pot fi pentru reclamanți decât inechitabile si abuzive, creându-se societății de leasing o situație mai buna in caz de neexecutare a contractului.
Prin executarea clauzelor prevăzute la articolele 8.2 din ambele contracte de leasing societatea de leasing obține atât bunurile care au fost restituite in momentul rezilierii contractelor cat si plata ratelor iar cocontractantul plătește rate fara a avea folosința bunului.
Practic putem vorbi despre o dubla îndestulare a societății de leasing.
Prin urmare aceasta clauza creează un vădit dezechilibru intre drepturile si obligațiile fiecărei părți, utilizatoarea ( si cu atât mai mult si fidejusorii), având o poziție inferioara si neechitabila in cadrul contractului de leasing.
Atâta timp cat bunurile ce făceau obiectul contractelor de leasing au fost restituite, este contrar legii ca utilizatorul sau fidejusorii lui sa fie obligați a-si îndeplini obligațiile contractuale ca si cum contractul ar fi inca valabil.
Aceste rate de leasing ar fi putut fi plătite daca utilizatorul ar mai fi beneficiat de folosința bunurilor preluate prin contractele sus rubricate, nicidecum nu se poate ca bunul sa fie restituit de către acesta dar si ratele sa fie achitate pana la final. In aceste condiții societatea de leasing nu-si va putea dori pe viitor decât ca toate contractele de leasing sa se rezilieze întrucât in aceste condiții va beneficia atât de bunurile restituie pe care le poate refolosi si ulterior in alte contract, si va beneficia si de plata tuturor ratelor de leasing in contractele reziliate.
Este adevărat faptul că societățile de leasing nu sunt furnizori de bunuri ci de servicii financiare, astfel cum se susține în motivele de apel, dar nu trebuie ignorat faptul că serviciile de finanțare nu sunt de creditare precum cele regăsite în contractele bancare ci se permite utilizatorului ca prin contractul de leasing să beneficieze de un bun în schimbul redevențelor urmând ca la final utilizatorul să se decidă dacă dorește sau nu să cumpere definitiv bunul. prin urmare sensul plăților redevențelor este în strânsă legătură cu folosința bunului ce face obiectul contractului de leasing.
Mai mult decât atât din moment ce se pune în sarcina intimatei a se plăti ratele contractului șl a valorii reziduale, pentru egalitate de tratament, ar fi trebuit să se facă șl transferul dreptului de proprietate asupra autoturismului ce face obiectul contractului.
Clauzele în baza cărora s-au născut pretinsele pretenții ale intimatei sunt veritabile clauze leonine, fapt constatat de către prima instanță.
In mod nefondat apelanții-pârâți reclamă faptul că în speță nu se aplică dispozițiile Legii 193/2000 .
Intimata reclamanta nu are calitate de profesionist, fiind doar un garant personal, astfel încât instanța trebuie sa aibă in vedere faptul că ar fi abuziv să i se impună plata unor daune interese care au fost reglementate fără respectarea dispozițiilor legale. Intimata a interes să promoveze acțiune privind constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute de art. 8.2. din condițiile generale ale contractelor de leasing, întrucât în baza acestora se încearcă executarea silită a subscrisei de către societatea de leasing prin dosarul de executare nr._/197/2011.
Încheierea contractului de fidejusiune a avut loc între intimații-reclamanți precum și între societatea de leasing.
Intimata-reclamantă, garantă al contractului de leasing are calitatea de consumator astfel cum este prevăzut de legea 193/2000.
Conform art. 2 din legea 193/2000 prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
Conform art. 1 alin 3 din legea 193/2000 se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Față de aceste dispoziții neechivoce apreciază că se află sub incidența legii 193/2000 privind protecția consumatorului.
Chiar dacă acțiunea ar fi fost formulată de către debitorul principal, respectiv de către societatea comercială beneficiara a contractului de leasing, s-ar fi putut constata faptul că ne aflăm în prezența unei clauze abuzive.
Trebuie remarcat că la nivel european în aprecierea noțiunii de consumator potrivit directivei 93/13 din 5.04.1993 privind stabilirea unui cadru legal in vederea eliminării abuzurilor ce decurg din clauzele neloiale sau ambigue ale contractelor nu se face distincție între persoane fizice și profesioniști, fapt preluat șl de către instanțele române care în temeiul îmbogățirii fără just temei dar șl în baza principiului echității, apreciază clauzele asemănătoare celei din prezenta speță ca fiind abuzive chiar daca partea vătămată în urma încheierii contractului este o persoană juridică.
Chiar dacă fidejusorii nu au putut beneficia de serviciile financiare de leasing, aceștia vor fi considerați consumatori conform art. 4 din legea 193/2000 deoarece ar fi injust să se aprecieze altfel.
Potrivit directivei 93/13 din 5.04.1993 privind stabilirea unui cadru legal in vederea eliminării abuzurilor ce decurg din clauzele neloiale sau ambigue ale contractelor, clauza abuzivă a fost definită conform art 3 alineatul 1 ca fiind" o clauză contractuala care nu s-a negociat individual și care, în contradicție cu cerința de buna credință provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile pârtilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului".
Directiva transpusă în legislația românească prin legea 193/2000 a avut în vedere în special contractele de adeziune, contractele de servicii bancare, de asigurare, de prestare a unor servicii de interes general.
Din definiția clauzei abuzive prevăzută la art. 3 din Directivă se disting două condiții pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a fi considerată abuzivă: să nu fie negociată individual-condiție îndeplinită de către clauza 8.2. din contractul de leasing; să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul celui care aderă la încheierea contractului-condiție îndeplinită de către clauza 8.2. din contractul de leasing .
Susținerile apelantei-pârâte cum că s-au încălcat de către prima instanță dispozițiile art. 969 C. civ sunt nefondate.
Prin art. 969 C. proc. civ. se consacră astfel principiul libertății convențiilor în conformitate cu care părțile au deplină libertate să încheie contractul pe care-l doresc, să-i determine conținutul, modul de executare precum și consecințele nerespectării de către oricare dintre ele a obligațiilor asumate față de cealaltă parte. În speță la momentul contractării in ce privește condițiile generale de leasing, debitoarea a aderat fără a le negocia în mod direct cu creditoarea, acestea fund aduse la cunoștința utilizatorului, fără a exista o posibilitate reală pentru acesta de a le negocia;
De altfel este o practica curenta a societății de leasing parate întrucât din lecturarea hotărârilor pe care le-am pus la dispoziția instanței ca practica judiciara, o parte s-au pronunțat chiar in contradictoriu cu intimata parata din acest dosar, instanțele constatând nule absolut clauzele prin care societatea de leasing solicita plata tuturor ratelor de leasing ca daune interese in caz de reziliere a contractelor. (a se observa ca aceste clauze sunt inserate tot in cadrul articolului nr. 8.2., de unde se observa cu evidenta ca asupra condițiilor generale ale unui contract de leasing nu se negociază; in acest sens a se vedea decizia nr. 1587/5.07.2011).
Cu toate acestea se încearcă a se pune in executare obligațiile de plata ale utilizatorului stabilite la articolele 8 din contracte, chiar daca prin aceste clauze :se obligă utilizatorul si fidejusorii la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de comerciant; contravine legislației interne si europene, astfel cum am detaliat mau sus; Clauzele NU s-au negociat de către părți fiind cuprinse in " condițiile generale" ale contractelor de leasing, fiind practic o adeziune a utilizatorului si a garanțiilor la condițiile impuse de către parata.
Astfel cum s-a apreciat in nenumărate rânduri de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanțele naționale au un rol particular de a combate clauzele abuzive, prin faptul ca le revine sarcina de a stabili in mod concret daca o clauza contractuala întrunește condițiile necesare pentru a fi calificata abuziva in sensul art. 3 alin 1 din directiva 93/13 din 05.04.1993 privind stabilirea unui cadru legal in vederea eliminării abuzurilor ce decurg din clauzele neloiale sau ambigue ale contractelor.
Instanța, contrar susținerilor apelanților pârâți nu a modificat în mod arbitrar conținutul clauzei penale ci a constatat nulitatea absolută parțială a acesteia cu privire la partea care contravine legii, respectiv "partea referitoare la indemnizația de reziliere precum și a valorii reziduale".
Prin decizia 39/27.02.2013, Tribunalul București, Secția a VI-a a admis apelul, a schimbat sentința atacată în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
În motivarea deciziei a arătat că:
„Primul motiv de apel invocat de apelanta-pârâtă referitor la faptul că sentința atacata s-a dat cu încălcarea competentei de ordine publica a altei instanțe este nefondat. Cererea de chemare in judecata a fost formulata la data de 28.01.2012 (fila 15 din dosarul de fond). Potrivit dispozițiilor art. 159 indice 1 alin.2 C.pr.civ. (in vigoare începând din data de 25.11.2010) „necompetența materială și teritorială de ordine publica poate fi invocata de părți ori de judecător la prima zi de înfățișare în fata primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului”.
În consecință, excepția necompetentei materiale trebuie invocata la prima zi de înfățișare. În cauza excepția necompetentei materiale nu a fost invocata la prima instanța, ci direct în apel, astfel că fata de dispozițiile art.159 indice 1 alin.2 Cod procedura civila anterior citate motivul de apel referitor la competenta materiala a instanței este nefondat.
Apelanta a susținut și faptul că intimații recurenți nu au calitate procesuala activa in formularea cererii de chemare in judecata, insa argumentele invocate in susținerea excepției sunt apărări de fond ce urmează a fi avute in vedere de tribunal la soluționarea fondului apelului.
Motivele invocate de apelanta parata pe fondul cauzei sunt întemeiate.
Tribunalul constată că dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori nu sunt aplicabile niciunuia dintre raporturile juridice în discuție în cauză, nici contractelor de leasing intervenite între apelanta - pârâtă (finanțator) și . (utilizator) și nici contractelor de fidejusiune încheiate cu intimații (garanți persoane fizice). Astfel, utilizatorul, fiind comerciant și încheind contractele de leasing în această calitate nu are calitate de consumator în înțelesul art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 (și, de altfel, nici contractele de leasing în speță nu se încadrează în sfera de aplicare a acestei legi, fiind încheiate între comercianți, iar nu între un comerciant și un consumator). Prin urmare, în calitatea sa de creditor principal, utilizatorul nu poate invoca nulitatea prevăzută de Legea nr. 193/2000.
Garanții (fidejusori) pot invoca față de finanțatorul creditor doar excepții personale, care rezultă din contractul de fidejusiune sau excepții care puteau fi invocate de către utilizatorul – debitor principal. Așadar, din moment ce acesta din urmă nu poate invoca nulitatea în baza Legii nr. 193/2000, nefiindu-i aplicabile dispozițiile acestei legi, nici fidejusorii nu pot invoca nulitatea respectivă asupra contractelor de leasing. Aceasta în condițiile în care contractul de fidejusiune este un contract accesoriu (celui principal – contractul de leasing), unilateral și cu titlu gratuit, deoarece nu dă naștere decât obligației fidejusorului față de creditor privind garantarea obligației debitorului, iar fidejusorul nu urmărește să obțină o contraprestație. În funcție de caracterul unilateral și cu titlu gratuit, contractul de fidejusiune nu poate să genereze un dezechilibru între contraprestațiile părților și prin urmare nu poate fi încadrat în categoria contractelor cărora le este aplicabilă Legea nr. 193/2000, nefiind îndeplinită cerința prevăzută de art. 4 alin. 1 din această lege. În același sens este și argumentul că fidejusiunea nu are ca obiect vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii.
Fidejusorilor nu li se poate reține nici calitatea de consumatori în definiția prevăzută de dispozițiile art. 4 alin. 1 din lege. Prima instanță invocă incomplet aceste dispoziții, referitor doar la cerința privind calitatea de persoană fizică și acționarea în scopuri externe activității comerciale neluând în considerare că acțiunea trebuie să intervină „în temeiul unui contract care intră sub incidența acestei legi”. În plus, fidejusorul nici nu este destinatarul bunurilor constituind obiectul contractelor de leasing, cel puțin nu în mod direct.
În consecință, față de împrejurarea că dispozițiile Legii nr. 193/2000 invocate de intimații reclamanți în susținerea acțiunii nu sunt aplicabile în cauză, acțiunea este neîntemeiată.
Având în vedere considerentele de fapt și de drept anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 296 din codul de procedură civilă tribunalul va admite apelul și va schimba sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată”.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S. (fostă M.) A. solicitând respingerea apelului declarat de către S.C. M. L. IFN S.A.; menținerea sentinței pronunțată de către Judecătoria Sectorului 1, prin care s-a admis în parte acțiunea formulată de către subscrisa și s-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 8.2 din condițiile generale la contractele de leasing nr._C/02 și nr._C/01 din 19.09.2006, respectiv partea referitoare la indemnizația de reziliere compusă din toate celelalte rate de leasing rămase de achitat și valoarea reziduala, ca fiind legală și temeinică.
În motivarea recursului s-a arătat că recurenta este persoană fizică, care a semnat contractul în calitate de fideiusor, neavând calitatea de profesionist.
Se arată că trebuie remarcat că la nivel european în aprecierea noțiunii de consumator potrivit directivei 93/13 din 5.04.1993 privind stabilirea unui cadru legal in vederea eliminării abuzurilor ce decurg din clauzele neloiale sau ambigue ale contractelor, nu se face distincție între persoane fizice și profesioniști, fapt preluat de instanțele române care apreciază o astfel de clauză cum e cea atacată cu nulitate drept abuzivă, chiar dacă privește o persoană juridică, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
Se mai arată că clauza de la art. 8.2 îndeplinește toate condițiile pentru a fi considerată drept abuzivă, fiind preformulată, nenegociată și indicând un dezechilibru vădit între prestații.
Totodată, instanța de apel a interpretat eronat dispozițiilor legale aplicabile în speță, respectiv dispozițiile Legii nr. 193/2000, precum și dispozițiile referitoare la regimul juridic al nulității absolute întrucât, față de regimul juridic al nulității absolute, recurenta avea calitate de a formula solicita nulitatea absolută a clauzei contractuale în raport cu intimata deoarece nulitatea absolută poate fi invocată de către oricine are interes. De asemenea recurenta are interes în a promova acțiune privind constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute de art 8.2. din condițiile generale ale contractelor de leasing, întrucât în baza acestora se incearcă executarea silită a sa de către societatea de leasing prin dosarul de executare nr. 905/2011, pentru valorificarea pretinsei creanțe de 305.796, 51 lei. Mai mult decât atât executarea silită a fost începută direct împotriva sa. Chiar dacă acțiunea ar fi fost formulată de către debitorul principal, respectiv de către societatea comercială beneficiara a contractelor de leasing, s-ar fi putut constata faptul că ne aflăm în prezența unei clauze abuzive.
Recurenta nu a indicat în finalul cererii sale temeiurile de drept și nu a solicitat probe noi.
Intimata-debitoare, legal citată, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata arată că prevalarea recurentei de dispozițiile Legii nr.193/2000 nu este oferita de legiuitor acesteia, întrucât nu este consumator, fiind de fapt o modalitate voalata de a anula clauza penala inserata la a. 8 pct. 2 din Conditile Generale, pe cale judecătoreasca, drept "pretins abuziva".
Apelând la acest instrument juridic al "clauzelor abuzive", dat fiind faptul ca debitorul principal, Utilizatorul M. CONSTRUCTII S.R.L. excede noțiunii juridice de consumator, așa cum a fost definita in cuprinsul Legii 193/2000 recurenta nu urmărește decât sa se substituie interesului societatii, si cu rea-credință, cunoscând ca aceasta nu se poate prevala de calitatea de consumator si pe cale de consecința de dreptul de a uza de o acțiune întemeiata pe disp. Legii 193/2000, aceasta a formulat prezenta acțiune in mod fraudulos, contestând un raport juridic consimțit de ea, însa în o cu totul alta calitate contractuala, alta decât cea de consumator sau subiect pasiv al serviciului comercial prestat de Subscrisa. Or, după cum este îndeobște cunoscut drepturile procesuale se exercita cu buna-credință, principiu fundamental imuabil si universal recunoscut.
Se arată că acțiune a fost declanșată în scopul demonstrării acestui interes financiar privat voalat si in stricta legătură cu intentia de a se subroga in mod nelegal societatii debitoare, considerând ca intruneste calitatea de "consumator" deși serviciul financiar contractat aferent operațiunii de leasing nu a fost încheiat cu aceasta ca beneficiar al bunului oferit de comerciant, ci doar si-a asumat in mod unilateral obligația garantarii executării obligațiilor asumate de Utilizator.
Din interpretarea acestor dispoziții legale in lumina prevederilor si totodată în lumina prevederilor Directivei 93/13/CEK domeniul personal de aplicare a Legii nr.193/2000 cuprinde doar consumatorii, care sunt definiți in cuprinsul art. 2 alin. 1 al actului normativ mai sus mentionat si care nu sunt subiect pasibil de a consuma in calitate de comerciant, in mod uzual, conform obiectului sau de activitate si specialitatii capacitatii sale de folosința, un anumit serviciu financiar, comercial sau de orice alta natura economica. Totodata, sunt vizate doar contractele avand ca obiect vânzarea de bunuri sau prestarea unor servicii, așadar, din punct vedere strict juridic, legiutorul s-a referit doar contractele sinalagmatice în care părțile contractante au deopotrivă drepturi si obligații corelative, iar nu cele unilaterale, cum este cazul contractului de fidejusiune, in care doar garantul isi asuma obligații in interesul celeilalte parti contractante.
In situatia dedusa judecații, recurenta, ca fidejusor, nu are numai calitatea de a nu fi un comerciant, dar nu este nici macar consumator, nefiind cea careia ii era adresat sau care ar fi putut consuma/beneficia de serviciile financiare ale contractului de leasing contestat. Contractul principal de leasing financiar este incheiat intre doi profesioniști, care sunt societati comerciale, astfel incat el nu poate intra in domeniul de aplicare al legii privind clauzele abuzive, prin stricta raportare la prevederile art. 1 si 2. Conform jurisprudentei curente, garantul [fidejusor] poate invoca fata de finanțatorul - creditor doar excepții personale, care rezulta din contractul de fidejusiune sau excepții care puteau fi invocate de către utilizatorul-debitor principal. Așadar, din moment ce acesta din urma nu poate invoca nulitatea in baza Legii nr 193/2000, nefiindu-i aplicabile dispozițiile acestei legi, nici fidejusorul nu poate invoca nulitatea respectiva asupra contractului de leasing. Aceasta in condițiile in care contractul de fidejusiune este un contract accesoriu celui principal (contractul de leasing], unilateral si cu titlu gratuit, deoarece nu da naștere decât obligației fidejusorului fata de creditor privind garantarea obligației debitorului, iar fidejusorul nu urmărește sa obtina o contraprestație.
In funcție de caracterul unilateral si cu titlu gratuit, contractul de fidejusiune nu poate sa genereze un dezechilibru intre contraprestațiile părților și prin urmare, nu poate fi încadrat in categoria contractelor cărora le este aplicabila Legea nr. 193/2000, nefiind îndeplinita cerința prevăzută de art. 4 alin 1 din aceasta lege. In același sens, mai intervine si faptul ca fidejusiunea nu are ca obiect vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii. Recurenta incearca sa convingă Onorata Instanta si de faptul ca legislația comunitara privind protecția consumatorilor se aplica nu numai persoanelor fizice, ci si societatilor comerciale, fapt preluat si de instanțele romane pe temeiul îmbogățirii fara justa cauza. Se arată că ca recurenta invoca un motiv nou, cel al aplicării legislației privind protecția consumatorilor si societatilor comerciale, in baza imbogatirii fara justa cauza, ceea ce este inadmisibil, încălcându-se dispozițiile art. 292 coroborate cu cele ale art. 316 Cod procedura civila. Se învederează ca in recurs se pot formula critici numai cu privire la modul in care au aplicat instanțele inferioare legea in soluționarea pricinii sau cu privire la situatia de fapt retinuta in raport de probele administrate. Or, prin invocarea unui motiv de nulitate a prevederii stipulate la art. 8.2 din Contract este nesocotit dreptul imtimatei la apărare.
Intimata și-a întemeiat întâmpinarea pe art. 114 si urm. din Codul de procedura civila.
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate și sub toate aspectele în lumina dispozițiilor art.3041 Cod procedură civilă, Curtea reține că:
Cererea introductivă a reclamanților (f. 2-6 dosar fond) era întemeiată pe caracterul abuziv al clauzei atacată cu nulitate absolută (art. 8 pct. 2 din contract) față de ei, priviți drept consumatori. Argumentul adus direct în fața instanței de recurs de recurentă (una dintre cei trei reclamanți inițiali) că de legislația de protecție a consumatorului poate beneficia și persoana juridică –ce era debitorul garantat de reclamanți, în calitate de fideiusori, este un argument cu totul nou, ce se încadrează în interdicția impusă de art. 316 C. rap. La art. 294 C., respectiv modifică, în parte, cauza juridică dedusă judecății.
Cu toate acestea, chiar dacă am aprecia, în subsidiar, că aceasta nu implică o modificare a cauzei juridice, Curtea constată că legislația de protecție nu este aplicabilă persoanei juridice, față de definiția consumatorului dinart. 2 alin. 1 din legea 193/2000 care arată că „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale” precum și față de rațiunea legii, ce vizează o protecție specială acordată consumatorului tocmai având în vedere diferența de forță economică, precum și eventual de cunoștințe juridice dintre el și cocontractantul său. Cât privește argumentul derivând din principiul îmbogățirii fără justă cauză, atât timp cât vorbim de o obligație contractuală, fie și disporționată față de obligațiile sinalagmatice asumate de partea adversă, nu putem vorbi de lipsa cauzei „îmbogățirii” uneia dintre părți.
Reținând deci inaplicabilitatea legislației speciale față de debitorul (.) obligației ce izvorăște din art. 8.2 (condițiile generale) ale contractelor de leasing financiar_C/02 și_C/01 din 19.09.2006 ajungem la analizarea esenței soluției pronunțate de Tribunal în apel și a esenței criticilor aduse acesteia.
Problema principală care se ridică este dacă o astfel de clauză ar putea cădea sub incidența legii 193/2000 privind clauzele abuzive, atunci când caracterul său abuziv, care ar atrage nulitatea, este invocat de un fideiusor persoană fizică.
Sub acest aspect esențial, Curtea consideră corect în totalitatea atât răspunsul cât și raționamentul instanței de apel. Nereiterând toate aspectele învederate de aceasta, Curtea subliniază că, în esență, pentru a vorbi de un consumator trebuie ca cel ce invocă această calitate să fie persoana fizică ce a beneficiat de bunul/serviciul respectiv, deci de contraprestația pârâtului. Fideiusorul nu este consumator din moment ce el nu regăsește contraprestația sa în contractul pe care îl încheie nici cu cel pe care-l garantează, nici cu cocontracatantul acestuia. Este evident că există o cauză mediată a contractului de garanție, fideiusiune, care ține de obicei de un interes în a-i asigura debitorului principal beneficiul contraprestației din contractul principal, însă această cauză mediată nu face ca efectele prestației din contractului principal să fie „consumate” (cel puțin nu juridic, chiar dacă, poate, faptic, fideiusorii se folosesc de bunurile date în leasing, de exemplu) de fideiusor.
Pe lângă acest aspect, în situația de speță, deși nu se poate reține calitatea de profesionist a recurentei (dar nu orice neprofesionist, în orice contract, este și „consumator), este evident că în cazul de față se încearcă o interpretare a legii vădit contrară scopului edictării ei. Astfel, recurenta garantă (fideiusor) era asociat al societății debitoare și fiica administratorului acesteia astfel încât nu s-ar putea reține faptul că s-ar putea îndeplini rațiunea legii de protejare a părții aflată în inferioritate din punct de vedere contractual, din moment ce rezultă că ea s-a angajat să garanteze pentru un profesionist, a cărui activitate o cunoștea, acesta din urmă prezumat (prin excluderea din rândul beneficiarilor legii), la rândul său, într-o poziție de egalitate contractuală
Față de cele arătate mai sus, Curtea apreciază că hotărârea este legală și temeinică, nesubzistând nici un caz de modificare sau de casare a acesteia cum prevăd dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, raportate inclusiv la 304/1 Cod procedură civilă.
În consecință, în temeiul art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta S. (fostă M.) A. împotriva Deciziei civile nr.39/27.02.2013, pronunțată de Secția a VI-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect constatare nulitate act, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. M. L. IFN ROMÂNIA S.A. și intimații pârâți M. I., M. A., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 28 Ianuarie 2014.
Președinte, P. P. | Judecător, E.-S. R. | Judecător, M. P. |
Grefier, E.-R. L. |
Red. Jud. PP
Tehnoredactat: PP
2 ex./20.03.2014
Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă
Jud. apel: V. E. P.
M. P.
| ← Nulitate act juridic. Decizia nr. 1821/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 1407/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
