Nulitate act juridic. Decizia nr. 1821/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1821/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-10-2014 în dosarul nr. 47745/300/2012
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1640/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILA NR. 1821/2014
Ședința publică de la 29 Octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. D.
JUDECĂTOR I. G.
JUDECĂTOR A. P.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta . împotriva deciziei civile nr. 267/27.11.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații P. D. și P. B. M..
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta prin avocat S. E. cu delegație la dosar și intimații prin avocat A. C. cu delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, Curtea acordă părților cuvântul pe cereri prealabile și pe probe:
Apărătorii părților arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul pe cererea de recurs.
Recurenta prin avocat, arată cu privire la decizia dată de Tribunalul București în apel, că s-a aplicat greșit legea, cu privire la această soluție, arată că cinci judecători din cadrul Secției a VI-a Civilă a Tribunalului București au alte puncte de vedere. Arată că sunt hotărâri date de instanțele europene cu privire la abordarea potrivită a clauzelor abuzive, or, Tribunalul București are o abordare proprie cu privire la dezechilibrul contractual și aplicarea normelor imperative care ar fi fost încălcate prin contract. Prin hotărârea 226/2012 a Curții Europene se spune că trebuie precizat dacă se creează vreun dezechilibru contractual prin valoarea comisionului stabilit în contract.
În concluzie, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei Tribunalului București, iar pe fond menținerea hotărârii primei instanțe care a respins acțiunea. Cu precizarea că își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Intimații prin avocat, cu privire la obiectivitatea completului de judecată din apel, apreciază că este o chestiune subiectivă, întrucât era normal ca acei judecători să se abțină de la soluționarea cauzei dacă au credite la această bancă. În ceea ce privește contractul de credit, pentru a se determina dacă aceste clauze contestate de intimați ca abuzive, arată că nu s-a făcut dovada negocierii acestor clauze, instanța de apel a reținut în mod corect că nu există o negociere a acestora. Deși recurenta cunoaște Legea 139/2000 a introdus aceste clauze abuzive în contract.
În concluzie, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțate de Tribunalul București ca fiind temeinică și legală.
Recurenta prin avocat, în replică, cu privire la clauzele abuzive, arată că, comisionul de risc și dobânda nu se pot încadra la cele la care recurenta s-ar putea abține, nu se poate considera că ar fi fost încălcate normele. Mai arată că sunt nefondate susținerile apărătorului intimaților cu privire la declarațiile de abținere de la inserarea clauzelor.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Constată că, prin sentința civilă nr._/25.06.2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 2 a admis în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect constatare nulitate absolută – clauze abuzive – pretenții formulată de reclamanții P. D. și P. B. M. în contradictoriu cu pârâta ., a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenția de credit nr._/12.05.2008 la art. 3 lit. d din Condițiile Speciale ale convenției și la art. 8.1. lit. c și d și a Secțiunii 10 din Condițiile Generale ale convenției, a declarat nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior și a obligat pârâta să perceapă pe întreaga perioadă a derulării contractului o dobândă fixă de 3,99% pe an, cu respectarea contractului inițial încheiat și cu eliminarea clauzelor abuzive, astfel cum au fost constatate mai sus.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
A)Stabilirea cadrului contractual
Având în vedere că reclamanții au invocat faptul că pe lângă convenția de credit nr._/CM/12.05.2008 ar exista și un act adițional, neînsușit prin aplicarea semnăturilor reclamanților, s-a analizat dacă acesta poate fi considerat ca fiind încheiat tacit conform art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, care prevede următoarele: „Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. (alin. 1) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. (alin. 2) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. (alin. 3) Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept. (alin. 4) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită. (alin. 5)”
Dispoziția de la art. 95 alin. 5 din O.U.G. nr. 50/2010 nu reprezintă altceva decât o situație particulară în care legiuitorul a înțeles să confere o valoare juridică specială tăcerii, principiul în materie fiind că tăcerea reprezintă expresia libertății de manifestare a voinței de a nu se angaja din punct de vedere juridic prin asumarea de obligații ori dobândirea de drepturi subiective.
Ori de câte ori subiectul de drept vizat de dispoziția normei speciale, în speță consumatorul de servicii de credit bancar, nu-și manifestă în mod explicit voința într-un sens sau altul, înțelegând să păstreze tăcerea, legiuitorul deduce în mod excepțional din tăcerea consumatorului existența voinței de a se lega juridic prin acceptarea tacită a actului adițional.
Tăcerea într-acest caz nu mai este privită în regulă generală ca o formă de manifestare indirectă a voinței de a nu se lega juridic, ci ca expresia unei atitudini de pasivitate a consumatorului, pe care legiuitorul urmărește să o combată, dispozițiile alineatului al treilea fiind relevante sub acest aspect.
Așadar, rațiunea textului de lege de la art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 este implicarea activă a consumatorului de servicii de credit bancar în valorificarea dispozițiilor de favoare instituite în beneficiul său, în acest spirit o atitudine dezinteresată neputând fi tolerată decât în limitele unei acceptări tacite a actului adițional.
În prezenta cauză, s-a considerat că pârâta nu a făcut dovada că ar fi oferit celor doi reclamanți posibilitatea de a se implica activ prin acceptarea expresă sau refuzarea actului adițional propus, neexistând la dosar înscrisuri din care să rezulte că banca le-ar fi notificat în scris la domiciliul reclamanților actul adițional respectiv, astfel încât aceștia să aibă efectiv posibilitatea de a delibera și de a lua o decizie în cunoștință de cauză.
Așa fiind, instanța a analizat temeinicia cererii reclamanților prin raportare la conținutul convenției de credit nr._/CM/12.05.2008, astfel cum acesta se prezenta înainte de intervenirea vreunui act adițional, care, de altfel, nu a fost depus la dosar de vreuna dintre părțile litigante.
B)Dispoziții legale aplicabile cauzei.
- art. 1 al. 3 din Legea nr. 193/2000 - se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii;
- art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 - o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;
- art. 4 al. 2 din Legea nr. 193/2000 - o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv;
- art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive - sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul..
Prima instanță a reținut că toate prevederile contractuale analizate nu au fost negociate direct cu consumatorii, în sensul dispozițiilor legale de mai sus, având în vedere că puterea de negociere a consumatorului nu izvorăște atât din posibilitatea ce-i este oferită de bancă de a formula o contraofertă, nici din eventuala pregătire tehnică deosebită a consumatorului, ci în special din starea puterii sale economice, care se află într-o vădită precaritate și disproporție prin raportare la puterea economică a băncii. Existența puterii de a negocia între doi parteneri precontractuali este imanentă ideii de proporționalitate a puterii economice, de care trebuie să se bucură ambii parteneri precontractuali, negocierea fiind imposibilă acolo unde unul dintre partenerii precontractuali se află într-o poziție prin excelență dominantă, iar celălalt într-o poziție prin excelență dominată.
Faptul că banca furnizează produse financiare diferite, cu costuri diferite de la un client la altul, nu reprezintă altceva decât expresia varietății ofertei de produse financiare, pe care o bancă le expune la un moment dat pe piață, combinată cu varietatea particularităților economice, sociale și psihologice ale fiecărui consumator în parte, fiind absurd a se imagina o uniformitate absolută de servicii financiare efectiv prestate, de vreme ce clientela unei bănci nu este în mod absolut uniformă.
Așadar, lipsa negocierii este inerentă conceptului juridic de consumator, construit pe realitatea disproporției de putere economică dintre acesta și comerciant, respectiv conceptului juridic de contract de adeziune, bazat pe un ansamblu de clauze preformulate de bancă, în redactarea cărora intervenția consumatorului nu poate fi decât minimală ori inexistentă.
C)Caracterul abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/CM/12.05.2008.
- art. 3 lit. d din Condițiile speciale prevede că „Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând Împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.”
Această clauză a pus probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat. Așa cum s-a arătat mai sus, conform art. 1 lit. a din Anexa Legii, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Motivul întemeiat prevăzut în contract este acela al „intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară”. Prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să știe, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.
Motivul unei „schimbări semnificative pe piața monetară” nu îndeplinește această condiție, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs. O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța învestită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.
Nu a fost primită susținerea în sensul că aceste elemente sunt foarte greu de cuantificat și din acest motiv nu pot fi prevăzute în contract. În primul rând că dificultatea stabilirii unor criterii obiective nu reprezintă un motiv suficient pentru ca acestea să nu fie, totuși, arătate. Riscul de țară, riscul produsului, riscul persoanei contractante a creditului, invocate ca fiind elemente determinante în compunerea costului creditului, pe care la rândul său banca îl obține de pe piața interbancară, ar fi trebuit să fie inserate în cuprinsul contractului și explicitate, ceea ce nu este cazul. În al doilea rând, dacă banca ar fi totuși în imposibilitate de a găsi un criteriu obiectiv, ar trebui să își asume consecințele acestei imposibilități. Or, în cauză, dimpotrivă, cel care se află într-o poziție în care poate doar să ia act de modificarea ratei dobânzii, este clientul.
D) Caracterul abuziv al art. 8.1 lit. c și d din condițiile generale ale convenției de credit nr._/CM/12.05.2008.
A treia clauză contractuală considerată abuzivă viza scadența anticipată, referindu-se la dreptul băncii, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției „în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției”, precum și„în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător”.
Prin formulările echivoce de tipul „situație neprevăzută”, „improbabil”, „garantat corespunzător”, lăsate spre interpretare exclusiv la aprecierea băncii, terminologie ce nu este de natură a da posibilitatea aprecierii obiective a temeiniciei eventualei acțiuni întreprinse de bancă, clauzele menționate anterior stipulează în favoarea pârâtului un drept exclusiv și discreționar de a proceda la declararea scadenței anticipate a creditului, ce contrazice echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile și obligațiile ambelor părți, fiind de natură să producă prejudicii consumatorului.
E) Caracterul abuziv al Secțiunii 10 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/CM/12.05.2008.
Aceasta viza costurile suplimentare datorate băncii, arătându-se în cuprinsul său, că "în oricare din cazurile menționate la art. 10.1., în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creșterile costurilor sau a altor rambursări".
Potrivit disp. art. 10.1. din Condițiile Generale la care se face trimitere în clauza considerată abuzivă, „Referitor la convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile, care: lit. a) supun banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligațiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală și dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenție, cu privire la creditele acordate sau la obligația sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcționează și este organizată banca; lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerință similară (de exemplu, în corelație/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele băncii, constituite cu sau pentru costurile băncii, sau care impun băncii orice altă condiție care afectează creditele acordate sau obligația sa de a acorda credite; lit. c) al căror rezultat este: i. creșterea costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit; ii. reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanțe a băncii, în baza convenției”.
Prin clauza menționată anterior, în ipoteza în care costurile suportate de bancă sunt majorate, indiferent dacă această majorare are sau nu legătură cu împrumutul ce face obiectul contractului analizat, ea va fi suportată exclusiv de către consumator, prin plata unor sume suplimentare, nedeterminate la momentul încheierii convenției, pentru a acoperi orice daună de natură a se produce în patrimoniul băncii. Ca atare, cu încălcarea cerințelor bunei-credințe ce trebuie să caracterizeze raporturile juridice contractuale, pârâtul a stipulat o clauză pentru a-și asigura repararea oricărui prejudiciu suferit, provenit inclusiv din relațiile sale stabilite cu alte persoane fizice sau juridice, fără a lua în considerare aspectul prejudicierii inerente a consumatorului prin obligarea acestuia la plata unor sume suplimentare neimputabile conduitei sale contractuale.
F)Caracterul neabuziv al art. 5 lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/CM/12.05.2008, coroborat cu art. 3.5 din condițiile generale ale convenției.
- art. 5 lit. a din Condițiile speciale prevede „dreptul băncii de a percepe un comision de risc de 0,19%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”.
Conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Totodată, potrivit art. 2 lit. d din Legea nr. 289/2004 (act normativ în prezent abrogat, dar aplicabil speței față de anterioritatea datei încheierii convenției de credit raportat la data intrării în vigoare a actului normativ abrogator), costul total al creditului la consumator este definit ca fiind toate costurile pe care consumatorul trebuie să le plătească pentru credit, inclusiv dobânda și celelalte cheltuieli, iar conform art. 2 lit. e din Legea nr. 289/2004, dobânda anuală efectivă, denumită în continuare D. este definită ca fiind costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat și calculat în conformitate cu art. 4.
În speță, comisionul de risc a fost considerat parte din totalul costului creditului, alături de dobânda și celelalte comisioane și se exprimă procentual la nivelul unui an prin formula dobânzii anule efective.
Comisionul de risc este determinat matematic în expresie procentuală (0,26%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar) și determinabil aritmetic în sumă fixă, astfel încât oricine stăpânește principiile de bază ale aritmeticii poate stabili cuantumul acestui comision. Prin urmare, s-a constatat că clauza contractuală privind comisionul de risc este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis, motiv pentru care a fost exclusă din domeniul de aplicare a normelor de ordine publică privind clauzele abuzive în contractele de credit bancar, conform art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
S-a apreciat important ca nivelul cuantumului taxelor și comisioanelor stabilite de părți să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fie supus posibilității arbitrare a instituției financiar bancare de a-l modifica prin înfrângerea voinței consumatorului, fiind mai puțin important dacă în speță consumatorul a avut reprezentarea exactă a rațiunilor juridice și/sau economice pentru care acestea au fost reglementate, de regulă consumatorul nefiind interesat de aceste aspecte tocmai în virtutea faptului că serviciile sau produsele pe care le contractează nu sunt destinate exercitării profesiei într-un mod organizat, ci consumului personal. Aceasta evident nu-l împiedica pe un consumator ultradiligent, în măsura în care dorea, să-și asigure asistența tehnică a unor specialiști, care să-l consilieze în această privință, însă s-a apreciat discutabil dacă într-un asemenea caz mai poate fi vorba de un veritabil consumator, de vreme ce comportamentul său cu ocazia contractării devine tipic comportamentului unui veritabil profesionist.
În privința cuantumului concret al comisionului de risc, în speță 0,26%, s-a subliniat că aceasta nu poate apărea în ochii unui observator obiectiv ca fiind extrem de oneros, având în vedere data la care a fost contractat inițial împrumutul, anul 2008, când costul general al creditului bancar era mai ridicat decât în prezent, tendința generală a Băncii Naționale a României fiind de la începutul anilor 2000 în sensul scăderii dobânzii de referință, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu pare a fi exagerată nici în ce-i privește pe reclamanți, din moment ce aceștia au continuat să execute obligațiile contractuale, cu toate că prevederile Secțiunii 6 din Condițiile Generale ale convenției le confereau dreptul de a efectua rambursarea integrală a creditului contractat.
Or, dacă reclamanții ar fi apreciat că plata comisionului de risc devine mult prea oneroasă raportat la costul creditului oferit de alte produse financiar bancare, ar fi putut să contracteze un alt mijloc de refinanțare, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. Această ultimă concluzie se impune cu atât mai mult cu cât destinația creditului contractat de reclamanți prin convenția de credit nr._/CM/12.05.2008 a fost refinanțarea unui credit acordat de ABN AMRO în sumă de 216.000 CHF.
G)Caracterul neîntemeiat al capătului de cerere privind daune morale.
Răspunderea civilă delictuală a autorului faptei ilicite cauzatoare de prejudicii este consacrată legislativ de prevederile art. 998-999 din vechiul C.civ. (aplicabile speței conform Legii nr. 71/2011), potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, iar omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
Cu toate că reclamanților, asistați fiind de apărător ales, avocat, profesionist al dreptului, în temeiul art. 1169 din vechiul C.civ. le incumba sarcina probei sub patru aspecte: existența faptei ilicite, culpei, prejudiciului și legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, aceștia nu au propus spre încuviințare și administrare niciun mijloc de probă în dovedirea tezei probatorii a existenței prejudiciului moral, din înscrisurile de la dosar nerezultând că reclamanții ar fi suferit o traumă psihică majoră de pe urma efectelor clauzelor contractuale abuzive.
Prin decizia civilă nr. 267/27.11.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._ , s-a admis apelul promovat de reclamanți, s-a schimbat în parte sentința atacată în sensul că s-a constatat nulitatea absolută și a clauzelor privitoare la comisionul de risc/comisionul de administrare 5 lit. a din Condițiile speciale și 3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/CM/12.05.2008, fiind obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor percepute cu titlu de comision de risc/de administrare, de la data încheierii contractului, la zi, la cursul BNR din data efectuării plății, precum și la plata dobânzii legale calculate asupra fiecărei sume datorate de a data încasării până la data achitării efective (valoarea comisionului de risc calculată până la data depunerii cererii de chemare în judecată, 10.12.2012, nu va depăși conform principiului disponibilității, suma de 28.649 CHF plătibilă în lei la cursul BNR la data plății), precum și la plata sumei de 1000 CHF, la cursul BNR de la data plății cu titlu de daune morale, câte 500 CHF pentru fiecare reclamant.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că în cuprinsul contractului de credit, banca nu a explicat riscul pentru care a impus clauza privind perceperea unui comision. Intimata nu a oferit elemente concrete de identificare a unui risc contractual. Mențiunea din cuprinsul art. 3.5 din condițiile generale „ pentru punerea la dispoziție a creditului” pune în evidență împrejurarea că acest comision nu ar fi perceput, în fapt, pentru acoperirea unor riscuri de natură financiară, ci mai degrabă pentru simpla îndeplinire a obligației asumate de bancă de acordare a creditului, ca o condiție de acordare a creditului.
Din redactarea Legii nr. 193/2000, rezulta existenta a doua obligații esențiale în sarcina comercianților: obligația de transparenta și obligația de a nu folosi de clauze abuzive fata de consumator. Cele doua obligații se află în strânsă legătură: obligația de transparență are drept scop evitarea abuzului în redactarea contractului și formarea valabila a consimțământului consumatorului prin obligația comerciantului de a formula clauzele de o maniera clara și precisa, iar cea de-a doua protejează consumatorul împotriva abuzului și în situațiile în care clauzele sunt clare și inteligibile, însă creează un dezechilibru intre părți, în detrimentul consumatorului.
Or, pentru respectarea obligației de transparență s-ar fi impus o definire a comisionului de risc care să permită consumatorului identificarea situațiilor pentru care este datorat si, în consecință, exprimarea unui consimțământ liber asupra acestei clauze.
Pe de altă parte, s-a constatat că, în măsura în care riscul este legat de neîndeplinirea obligațiilor ce-i revin potrivit contractului de credit consumatorului, băncii îi este conferită posibilitatea de a porni executarea silită în virtutea caracterului de titlu executoriu atribuit convenției de credit. Totodată, creditul a fost garantat cu o garanție reală imobiliară (ipotecă) de rang I asupra apartamentului nr. 14 situat în municipiul București, .-27, ., ..
Obligația impusă de art. 1 alin.1 din Legea nr. 193/2000 se referă la includerea în contractele încheiate între comercianți și consumatori a unor clauze clare, neechivoce, iar această obligație nu poate fi considerată îndeplinită dacă a fost oferită posibilitatea consumatorului de a cunoaște încă de la momentul încheierii contractului, condițiile în care este datorat comisionul de risc, care este natura lui și care sunt riscurile acoperite.
Tribunalul a apreciat că plata acestui comision lunar creează un dezechilibru semnificativ dacă se are în vedere și valoarea totală a comisionului de risc (pe întreaga perioadă contractuală) care este de_.52 CHF raportat la o valoare a creditului de 216.000 CHF.
Clauzele analizate nesocotesc și exigențele bunei-credințe în măsura în care perceperea comisionului de risc este de natură a vătăma interesele legitime, patrimoniale ale reclamanților, rata lunară datorată fiind majorată cu valoarea comisionului.
În conformitate cu prevederile art. 16 din Regulamentul Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”. Se poate afirma că prin impunerea comisionului de risc scopul intimatei a fost orientat spre obținerea unui avantaj disproporționat în detrimentul părții reclamante, iar în aceste condiții echilibrul contractual a fost afectat, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe.
Contractul de credit încheiat între părți face parte din sfera contractelor de servicii prevăzute de art. 1 alin. 1 din Legea nr.193/2000, reclamanții având calitatea de consumatori, conform definiției date în cuprinsul art. 2 alin. 1 din același act normativ, iar pârâta cea de comerciant potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 193/2000. Din textul legii nu rezulta în mod clar care este cauza de ineficacitate corespunzătoare sintagmei ”nu vor produce efecte”, din cuprinsul art. 6 din Legea nr. 193/2000.
Tribunalul a apreciat că în ipoteza existentei unor clauze abuzive, sancțiunea care intervine este cea a nulității absolute, întrucât normele referitoare la interdicția inserării clauzelor abuzive sunt edictate în scopul protejării unui interes general. în orice caz, art.6 teza a II-a instituie regula nulității parțiale. Norma legala regăsită în art. 6 din Legea nr. 193/2000 este de ordine publica, în măsura în care aceasta ocrotește un interes colectiv al consumatorilor, legea abilitează anumite instituții să cenzureze contractul, judecătorul având dreptul din oficiu să suprime clauzele abuzive, iar sancțiunea civilă este însoțită de sancțiuni contravenționale. Având în vedere caracterul imperativ al normelor constatate a fi încălcate, dar și interesul general pe care ele îl protejează, în mod corect prima instanța a apreciat că sancțiunea care intervine în situația caracterului abuziv al unei clauze inserate în contractele încheiate între comercianți și consumatori este nulitatea absolută.
Potrivit art. 1 alin.1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Instanța a reținut că Legea nr.193/2000 oferă două modalități de determinare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale și anume: o modalitate principală conturată pe criteriile generale prevăzute de art.4 și una suplimentară reprezentată de lista clauzelor abuzive anexată legii.
Definiția clauzelor abuzive o regăsim în art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000. Astfel, în reglementarea națională a clauzelor abuzive se precizează că „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”. Un conținut identic are art. 79 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.
Așadar, condițiile pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, în conformitate cu textul legii, sunt: 1) clauza să nu fie rezultatul unei negocieri; 2) clauza să fie de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contrar cerințelor bunei-credințe, în detrimentul consumatorului.
În ceea ce privește condiția referitoare la lipsa negocierii art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000 stabilește că „O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”. În vederea asigurării unei protecții adecvate a consumatorilor, art.4 alin.2 din Legea nr.193/2000 stabilește o prezumție absolută de lipsă a negocierii a clauzelor contractuale în situația în care clauza a fost redactată în prealabil. Prin art.4 alin.3 din Legea nr.193/2000 se instituie însă o prezumție relativă de lipsă a negocierii directe în ipoteza în care o anumită clauză sau anumite clauze au fost negociate individual, însă din ansamblul clauzelor rezultă că în mod unilateral a fost prestabilit contractul de către comerciant. Atunci când comerciantul pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul ii revine sarcina probei.
În opinia instanței de apel, există dezechilibru în măsura în care comerciantul afectează prin clauzele contractuale impuse de el baza de echilibru reglementata prin norme imperative, astfel încât consumatorul este privat de utilitatea actului încheiat. Un alt criteriu ce poate fi avut în vedere pentru a aprecia dezechilibrul semnificativ pleacă de la libertatea de voință, o clauză fiind considerată abuzivă atunci când consumatorul, dacă ar fi avut posibilitatea de alegere efectivă, nu și-ar fi însușit-o.
Legea nr.193/2000 impune ca la aprecierea noțiunii abuzive a unei clauze să se aibă în vedere, conform art.4 alin.5: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care aceasta depinde. în cazul contractelor standard preformulate, comerciantul are obligația să remită, la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care îl propune.
În preambulul Directivei 93/13/CEE din 5.04.1993 se recomandă ca, la aprecierea caracterului abuziv, să se aibă în vedere o apreciere globală asupra intereselor implicate, trebuind a fi acordată o atenție sporită forței pozițiilor de negociere, faptului de a ști dacă, în speță consumatorul a fost încurajat să-și dea acordul pentru clauzele respective, precum și dacă actul juridic s-a încheiat la cererea expresă a consumatorului.
Tribunalul a apreciat că, în speță, clauzele nu au fost negociate, în măsura în care pârâta nu a dovedit existența unei negocieri. Sarcina probei caracterului negociat al contractului/ clauzelor contractuale revine pârâtei. Articolele contractuale analizate reprezintă clauze standard, astfel cum rezultă din conținutul hotărârilor judecătorești depuse la dosar. Faptul că reclamanții ar fi luat cunoștință anterior încheierii contractului de prevederile contractuale nu însemna că au avut posibilitatea de a le negocia în mod concret.
Tribunalul nu și-a însușit opinia intimatei conform căreia clauzele analizate nu ar putea forma obiectul cercetării din perspectiva art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Acest articol prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Potrivit art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, fată de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Prin aceasta dispoziție se urmărește evitarea utilizării de către un consumator a reglementarii juridice a clauzelor abuzive în scopul contestării prețului convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat, cat și împiedicarea ocolirii restricțiilor fixate de textele privind leziunea.
Interpretând aceste texte normative s-a observat că ele permit analizarea obiectului principal al contractului în aprecierea justeței altor cerințe, pentru a se putea îndeplini rațiunea edictării normei, aceea de a oferi un rol protector intereselor consumatorului. O cerință primordială a excluderii elementelor prevăzute de art. 4 alin. 6 din Legea nr._ și art. 4 alin. 2 din Directivă se referă la exprimarea clară și inteligibilă. Curtea de Justiție a Uniuni Europene a reținut prin hotărârea din 03.06.2010, pronunțată în cauza C-484/8 că exceptarea de la aprecierea caracterului abuziv vizată de clauza 4 alin. 2 din Directivă se aplică numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize în concret, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil. Or, clauza comisionul de risc, așa cum s-a demonstrat, nu a fost exprimata într-un mod clar și inteligibil , astfel încât se pot face aprecieri cu privire la caracterul abuziv al acesteia.
Totodată, constatarea nulității absolute a clauzelor dovedite ca fiind abuzive, în raport de prevederile Legii nr. 193/1996 nu poate constitui o nesocotire a libertății economice și a dreptului de proprietate privată, consacrate prin dispozițiile art. 45 din Constituția României. Funcționarea economiei observata din perspectiva intereselor și motivațiilor agenților economici relevă ca aceștia se găsesc ., în mod obiectiv, în defavoarea consumatorilor. S-a ridicat astfel întrebarea daca interesele consumatorilor sunt adecvat protejate, daca principiile generale din tărâmul obligațiilor civile (libertatea de a încheia contracte și forța obligatorie a contractelor) sunt de natura a avea un rol protector.
In concepția clasică a contractului, este pusă în evidentă securitatea raportului contractual, noțiune indisolubil legată de esența contractului. Securitatea contractuală constituie, în același timp, o expresie a autonomiei de voința a parților. Intervenția judecătorului sau a legiuitorului pentru a adapta contractul dezechilibrat din cauza unor raporturi de forțe neegale sau a unor circumstanțe economice era exclusă. Evoluția societății a determinat însă apariția unor raporturi în care egalitatea și libertatea parților este afectată. Libertatea contractuala este alterată în contractele de adeziune întrucât una din parți stabilește în mod unilateral clauzele, cealaltă parte având doar libertatea de a accepta sau nu termenii impuși. În acest context, se poate afirma că securitatea contractuală nu mai este singura prioritate a teoriei contractului, ea trebuind a fi complinită cu construirea unei justiții contractuale care să nu permită dezechilibre excesive între prestațiile parților. În realizarea ideii de justiție, Legea nr.193/2000 acordă protecție parții mai slabe în contract, iar reglementările existente în domeniul dreptului consumatorilor servesc aceluiași scop.
Constatarea nulității absolute a clauzelor referitoare la comisionul de risc a avut ca efect nașterea în sarcina pârâtei a unei obligații de restituire a sumelor percepute cu titlu de comision de risc/comision de administrare, în temeiul principiul repunerii părților în situația anterioară și a retroactivității efectelor nulității actului juridic civil.
Doctrina și jurisprudența au conturat o . excepții de la principiul retroactivității, printre care și contractele cu executare succesivă parțial executate. Însă, situațiile menționate în doctrină au în vedere imposibilitatea obiectivă de restabilire a situației anterioare și se justifică pe ideea compensației creanțelor reciproce ce au la bază plata nedatorată. Or, prin contractul de credit analizat nu s-a prevăzut o contraprestație a băncii pentru comisionul perceput, în aceste condiții neexistând nicio piedică legala pentru a se putea obține repunerea în situația anterioară.
În ceea ce privește pretențiile reclamanților de acordare a daunelor morale, Tribunalul a reținut că potrivit disp. art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, iar în conformitate cu disp. art. 999 C. civ. omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa. Din aceste prevederi legale rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției persoanei cu capacitate civilă delictuală cauzatoare a prejudiciului. Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare acesta trebuie să fie cert, ceea ce implică siguranță, atât în privința existenței, cât și a posibilității de evaluare, și să nu fi fost reparat încă.
În aceasta situație, tribunalul a apreciat că prin inserarea unor clauze abuzive preredactate în contractul de credit, prin care reclamanții sunt situați pe o poziție net defavorabilă, cu încălcarea egalității juridice ce trebuie să caracterizeze raporturile de drept civil, profitând de nevoia prezumată a reclamantului-consumator de acordare a sumelor de bani ce constituie obiectul creditului pentru cheltuieli personale, nevoie de natură a obliga consumatorul să adere la un contract nenegociat, cu nesocotirea bunei-credințe ce constituie baza derulării raporturilor dintre partenerii contractuali, intimata a săvârșit o faptă ilicită.
În aceste condiții, tribunalul a considerat că prejudiciul moral creat prin fapta intimatei pârâte a constat în producerea unor suferințe de ordin afectiv cauzate de perceperea unor dobânzi majorate și comisioane în condițiile în care reclamanții au contractat în considerarea unei dobânzi procentuale fixe, de posibilitatea obligării acestora la plata unor sume suplimentare în condiții neimputabile conduitei lor, precum și de temerea vizând eventualitatea declarării scadenței anticipate a creditului prin fapta unilaterală a recurentei pârâte, în condiții lipsite de previzibilitate. Nu s-a putut concepe ca diminuarea patrimoniului unor persoane, în condiții neimputabile acestora, sau riscul producerii acestui efect negativ, în circumstanțe incerte, să nu le cauzeze, pe lângă prejudicii materiale, și consecințe negative în plan emoțional.
Între fapta ilicită imputată intimatei pârâte și prejudiciul cauzat reclamanților a existat un raport de cauzalitate direct, în sensul că acesta este consecința conduitei recurentei pârâte.
Pentru aceste considerente, apreciind că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de disp. art. 998-999 C.civ., tribunalul a considerat că instanța de fond, în mod greșit a respins capătul de cerere referitor la obligarea daunelor morale. În același timp, tribunalul a ținut seama și de contextul economic și social prezent, urmărind a promova un caracter rezonabil al despăgubirilor prin prisma necesității asigurării unui echilibru între prejudiciul produs și despăgubirile cuvenite, în scopul de a nu se crea o îmbogățire fără justă cauză.
In acest context, tribunalul a apreciat ca se impunea admiterea în parte a capătului de cerere referitor la plata daunelor morale și obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 1000CHF cu titlu de daune morale, câte 500 CHF pentru fiecare reclamant.
Împotriva acestei decizii, pârâta . a promovat recurs, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței primei instanțe.
În motivare, recurenta a criticat lipsa de obiectivitate a completului de apel în raport de prezența inițială în compunerea completului a unui judecător aflat într-un proces similar cu pârâta.
Pe fond, a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii apreciind abuzive clauzele contractuale privind comisionul de risc în condițiile în care acesta a fost inclus în mod transparent în costul creditului, fiind cunoscut de reclamanții care au apreciat creditul mai avantajos decât cel anterior pe care l-au refinanțat.
Totodată, recurenta a apreciat că instanța a interpretat în mod greșit că asemenea clauză ar fi de natură a produce un dezechilibru semnificativ raportându-se exclusiv la valorificarea voinței consumatorului și că ar fi contrare bunei – credințe, deși reclamanții au cunoscut întinderea întregului cost al creditului și au apelat la refinanțare tocmai pentru reducerea cheltuielilor din creditul anterior.
Recurenta a criticat și reținerea unei fapte ilicite în sarcina sa de natură a conduce la plata unor daune morale.
Prin întâmpinarea depusă la data de 1.10.2014, intimații P. D. și P. B. M. au solicitat respingerea recursului și menținerea soluției instanței de apel ca legală și temeinică.
În apărare, intimații au arătat că recurentei îi revenea sarcina probării negocierii clauzelor contractuale pentru fiecare convenție în parte, care nu se limita la luarea la cunoștință de conținutul acestora, presupunând recunoașterea posibilității reale a consumatorului de a influența natura lor.
Având în vedere conținutul complex și variat al noțiunii de risc contractual, astfel cum rezulta și din susținerile apelantei, instituirea comisionului de risc a fost considerată neclară și neinteligibilă făcând posibilă analizarea clauzelor de către instanța de judecată prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și reținerea dezechilibrului creat între părți ca urmare a absenței unei posibilități de recuperare a sumelor achitate cu acest titlu în cazul neproducerii riscurilor.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește critica privind lipsa de obiectivitate a completului de judecată, Curtea constată că magistratul invocat nu a făcut parte din completul care a soluționat apelul, iar în legătură cu membrii acestuia nu s-a formulat nicio cerere de recuzare, recurenta neinvocând în fața instanțelor competente nici existența vreunui caz de strămutare.
Pe fond, Curtea constată că instanța de apel a analizat în mod judicios caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3.5 din Condițiile generale, apreciind abuzivă prevederea unui asemenea comision fără o motivație expresă și inteligibilă. Terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor contractuale asumate de părți pentru ca împrumutații să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. De asemenea, nici instanța nu a putut aprecia cu privire la legalitatea acestor clauze, din moment ce motivația perceperii acestui comision nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate
În soluționarea cererii au fost avute în vedere dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în conformitate cu care: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr.193/2000 în cazul convenției de credit încheiate de părți, se poate constata că aceasta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta la momentul semnării fiecărui contract, ceea ce ar atrage incidența prevederilor Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori. Curtea achiesează la punctul de vedere exprimat de intimați potrivit căruia acestea au fost redactate în prealabil de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, neexistând o dovadă a unei reale posibilități de negociere din partea clienților, deși sarcina probei în acest sens incumba apelantei.
În acest cadru, Curtea apreciază irelevant faptul că aceiași clienți au semnat în mod succesiv mai multe contracte de credit și puteau înțelege literal conținutul clauzelor și efectul lor asupra costului contractual suportat, cât timp caracterul clar și inteligibil se raporta și la semnificația și motivația perceperii acestui comision, ce nu rezulta și restul convențiilor și nu putea fi cunoscută cu exactitate printr-o diligență rezonabilă.
Procedând la analizarea clauzelor invocate ca fiind abuzive, Tribunalul a reținut că o acestea se înscriu în definiția legală dată de art. 4(1) din actul normativ indicat. Totodată, s-a subliniat că dispozițiile Legii nr. 193/2000 adoptată în vederea implementării Directivei nr. 93/13/CEE nu exclud de la controlul privind caracterul abuziv nici clauzele care privesc obiectul contractului decât atunci când sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.Or, în cauza de față, s-a invocat tocmai că cele două clauze privitoare la plata comisionului de risc nu îndeplinesc aceste cerințe, impunându-se verificarea lor din această perspectivă de instanțele de judecată.
Cu privire la caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de risc din perspectiva dispozițiilor prevăzute de litera g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, instanța de apel a reținut în mod corect că acestea creează un dezechilibru semnificativ între părți cât timp dă dreptul exclusiv comerciantului să le interpreteze, definiția sau scopul acestora nefiind prevăzute în convenții, existând doar mențiuni privind modalitatea de percepere.
Orice explicații ulterioare ale părții privind rațiunea economică a unui asemenea comision nu pot acoperi aceste deficiențe ale prevederilor contractuale inițiale, cu atât mai mult cu cât acestea conduc la concluzia că acest comision a fost prevăzut tot pentru punerea la dispoziție a creditului, realizând același scop cu dobânda curentă.
Convențiile presupuneau restituirea creditelor și plata costurilor impuse de acestea într-un termen îndelungat, dar acoperirea riscurilor de neîndeplinire a obligațiilor de către clienți se putea realiza prin alte mijloace (dobândă mai ridicată pe baza unei verificări individuale a riscului de credit, garanții, asigurări etc.) și nu prin includerea ab initio a unor costuri suplimentare a căror destinație și regim nu au fost evidențiate de o manieră explicită pentru clienți sau instanța care controla valabilitatea unor asemenea clauze în condițiile în care profitul este de urmărit de orice comerciant, dar nu poate fi garantat prin orice mijloace.
În acest cadru, Curtea constată că nu subzistă nici criticile recurentei privind inexistența faptei ilicite, ele fiind fundamentate exclusiv pe lipsa caracterului abuziv al clauzelor.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312(1) rap. la art. 304 pct. 9 C.p.civ., Curtea apreciază nefondat recursul și îl va respinge ca atare, menținând decizia atacată ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta . împotriva deciziei civile nr. 267/27.11.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații P. D. și P. B. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
V. D. I. G. A. P.
GREIER,
M. I.
Red./Dact. – VD /Ex. 2
Judecători apel: M. P., V. P.
Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă
| ← Radiere. Decizia nr. 283/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Constatare nulitate act. Decizia nr. 219/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
