Pretenţii. Decizia nr. 1006/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1006/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-11-2014 în dosarul nr. 13911/3/2013
Dosar nr._ (Număr în format vechi 217/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1006/2014
Ședința publică de la 12 Noiembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. G.
JUDECĂTOR V. D.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelanta reclamantă . P. ADMINISTRATOR JUDICIAR D. IPURL, apelanta pârâtă A. DOMENIILOR STATULUI, apelantul intervenient accesoriu P. Ș. în calitate de administrator special în favoarea . împotriva sentinței civile nr. 5781 din data de 23.09.2013 și apelanta intervenientă A & S INTERNAȚIONAL 2000 SRL împotriva încheierii din 29.04.2013 și a sentinței civile nr. 5781 din data de 23.09.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._ .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 05.11.2014, susținerile fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, și când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a se depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 12.11.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița sub nr._ reclamanta . – STELNICA a chemat în judecată pârâta A. DOMENIILOR STATULUI BUCUREȘTI solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.840.286 lei reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a refuzului nejustificat ala cesteia de a-i cesiona terenul cu destinație agricolă în suprafață de 8. 546,21 ha din exploatarea ., județul Ialomița pentru anul 2007. Suma de 1.840.286 lei reprezintă beneficiu pe care reclamanta l-ar fi realizat în urma cultivării și obținerii de producție de pe suprafața mai sus menționată. De asemenea, reclamanta a mai solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 7.060.849 lei ce reprezintă prejudiciul cauzat de neîncasarea subvențiilor pe anul 2007, ca urmare a refuzului nejustificat al ADS București de a-i concesiona terenul cu destinație agricolă în suprafață de 8.546,21 ha ce a aparținut . și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998 cod civil .
Pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI a depusîntâmpinareprin care a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Ialomița – Secția Civilă.
P. sentința civilă nr. 1405F/26.03.2013 Tribunalul Ialomița a admis excepția necompetenței teritoriale a cauzei și a declinat competența de soluționare a acesteia în favoarea Tribunalului București.
Pe rolul Tribunalului București Secția a VI-a Civilă cauza a fost înregistrată la data de 05.04.2013 sub nr._ .
La data de 29.04.2013 reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că se limitează pretențiile la pagubele cauzate de neîncheierea contractului de concesiune aferent suprafeței de 150 ha stabilite prin Decizia civilă nr.4729/28.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
P. sentința civilă nr.5781 din 23.09.2013 instanța a admis în parte acțiunea privind pe reclamanta . în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI, respectiv a admis petitul doi al cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei ADS la plata sumei de 164.582,41 lei subvenții neîncasate aferente anului 2007, și a respins petitul unu ca neîntemeiat. Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 5903,64 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 10.12.2003 între reclamantă și lichidatorul judiciar al . s-a încheiat procesul-verbal de adjudecare având ca obiect terenul în suprafață de 8.546 ha .
La data de 27.05.2011, în baza sentinței civile nr.7786/09.06.2004 menținută prin Decizia C. Secția a V-a Comercială nr.139/9.03.2007, între reclamantă și ADS s-a încheiat contractul de concesiune prin atribuire directă nr.11/27.05.2011
P. Decizia nr.4729/28.11.2012 Înalta Curte de Casație și Justiție Secția a II-a Civilă a admis recursul ADS, al intervenientei și al Ministerului Public P. de pe lângă Curtea de Apel București, în sensul că a fost modificată decizia apelată, s-a admis apelul declarat de ADS și de către intervenientă, fiind schimbată sentința apelată în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta ., pârâta ADS fiind obligată să încheie contract de concesiune prin negociere directă cu reclamanta pentru suprafața de 150 ha teren agricol și pentru suprafața de teren aferentă zonei de producție pentru lucrările de amenajări funciare, dispunându-se repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de concesiune nr.11/27.05.2011, cu excepția suprafeței de 150 ha de teren agricol și a suprafeței de teren aferentă zonei de producție pentru lucrările de amenajări funciare.
S-a reținut că, într-adevăr, în materia răspunderii civile delictuale răspunderea este integrală, cel care a săvârșit fapta ilicită fiind ținut a răspunde pentru toate pagubele cauzate, previzibile și neprevizibile.
În ceea ce privește petitul unu, s-a constatat că prin adresa nr._/20.09.2005 ADS a comunicat că potrivit Hotărârii nr.20/27.10.2004, Consiliul de Administrație al ADS a aprobat încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafața de 150 ha teren cu destinație agricolă, având în vedere efectivul de animale deținut de societatea reclamantă. P. adresa nr.381/03.10.2005 reclamanta a precizat însă că trebuie concesionată prin atribuire directă suprafața integrală de 8546 ha, neacceptând concesiunea pentru suprafața de 150 ha.
Efectivul de animale a fost și argumentul în baza căruia Înalta Curte, prin Decizia nr.4729/2012 a apreciat că reclamantei i se va atribui direct prin concesiune suprafața de 150 ha cu teren destinație agricolă necesar asigurării bazei furajere.
În consecință, în luna noiembrie a anului 2012 pârâta ADS a fost obligată să încheie cu reclamanta contract de concesiune prin negociere directă pentru suprafața de 150 ha teren agricol și pentru suprafața de teren aferentă zonei de protecție pentru lucrările de amenajări funciare.
Reținând astfel că pârâta, în raport de dispozițiile legale, și-a arătat disponibilitatea încă din anul 2005 în sensul încheierii contractului de concesiune pentru o suprafață de 150 ha, tribunalul, în raport de dispozițiile art. 998 C.civ., a constatat că nu poate reține îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale în sensul culpei și a faptei ilicite. Deși răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă, obligația de reparare a prejudiciului cauzat subzistând indiferent de gravitatea vinovăției, în speța de față tribunalul a constatat că nu se poate reține culpa pârâtei în raport de adresa din anul 2005.
Pe de altă parte, și în ceea ce privește fapta ilicită, tribunalul a constatat că nu a existat un refuz în sensul încheierii contractului de concesiune în ceea ce privește suprafața de 150 ha. Așa cum și reclamanta subliniază, prin răspunsul la întrebarea nr.1 din interogatoriu, pârâta a precizat că „În temeiul art.21 ind. 1 din legea nr.286/2001 . putea pretinde concesionarea prin atribuire directă doar a suprafeței de teren cu destinație agricolă de 150 ha”, răspuns ce se coroborează cu adresa nr. nr._/20.09.2005 ADS menționată.
Pentru aceste considerente, pretențiile în cuantum de 187.249,99 lei beneficiu nerealizat ca urmare a imposibilității de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafață de 150 ha aflat anterior în exploatarea societății falite ., din culpa pârâtei nu se justifică, instanța reținând neîntrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale.
În ceea ce privește petitul 2 privind obligarea pârâtei la plata sumei de 164.582,41 lei reprezentând prejudiciu rezultat din neîncasarea subvențiilor pe anul 2007 ca urmare a refuzului nejustificat al pârâtei de a concesiona terenul cu destinație agricolă în suprafață de 150 ha aflat anterior în exploatarea societății falite ., tribunalul a apreciat că este vorba de o obligație legală în condițiile Ordinului nr.687/2007, în acel moment fiind în vigoare contractul de concesiune prin atribuire directă nr.11/27.05.2011, prin Decizia nr.4729/28.11.2012 Înalta Curte de Casație și Justiție Secția a II-a Civilă dispunând repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de concesiune nr.11/27.05.2011, cu excepția suprafeței de 150 ha de teren agricol și a suprafeței de teren aferentă zonei de producție pentru lucrările de amenajări funciare .
Reținând dispozițiile legale evocate, tribunalul a admis petitul doi, în sensul că a obligat pârâta ADS la plata sumei de 164.582, 41 lei subvenții neîncasate aferente anului 2007.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, au formulat apel pârâta Agenția Domeniilor Statului, reclamanta ., precum și intervenienta A&S I. 2000 SRL.
P. apelul formulat de pârâta Agenția Domeniilor Statului, se solicită admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii petitului doi al cererii de chemare în judecată, precum și a petitului trei privind cheltuielile de judecată.
În motivare se arată că, un prim aspect pe care instanța de fond nu l-a luat în considerare, îl reprezintă prevederile art. 5, alin. 1, lit. a din Ordinul nr. 687/2007, articol care reglementează condițiile de eligibilitate ale solicitanților acestor subvenții, respectiv obligația solicitanților de a face dovada proprietății sau a dreptului de folosință a terenului pe care se înființează culturi.
Or, la nivelul anului 2007, reclamanta nu putea face dovada folosinței suprafeței de 150 ha în niciun fel, pe de-o parte deoarece a refuzat cu bună știință încheierea contractului de concesiune pentru această suprafață încă din anul 2005, așa cum a reținut și instanța de fond, iar pe de altă parte în anul 2007 nu putea să-și producă efectele un contract încheiat patru ani mai târziu, în anul 2011.
Chiar dacă s-ar avea în vedere contractul de concesiune nr. 11/2011, încheiat între ADS și ., prevederile art. 5.1, Cap. 5 din contract stipulează că „data intrării în vigoare a prezentului contract este data încheierii lui”, rezultând astfel efectele juridice viitoare ale acestuia și nicidecum efecte aplicate retroactiv.
Mai mult, dintr-o simplă analiză a considerentelor Deciziei nr. 4729/2011 a ICCJ rezultă că, contractul de concesiune nu a produs niciun efect juridic, instanța supremă a dispus pentru viitor obligarea ADS la încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă pentru suprafața de 150 ha, părțile au fost puse în situația anterioară încheierii contractului de concesiune nr. 11/2011, cu excepția celor 150 ha, tocmai pentru a putea fi posibilă dispoziția anterioară privind obligarea ADS la încheierea noului contract.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod Procedură Civilă, Legea nr. 268/2001, HG nr. 626/2001, precum și celelalte dispoziții legale invocate în cuprinsul apelului.
P. apelul formulat de reclamanta . se solicită admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 5781/23.09.2013 pronunțată de Tribunalul București, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, și pe fond, obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 187.249,99 lei, reprezentând beneficiu nerealizat ca urmare a imposibilității de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafață de 150 ha, aflat anterior în exploatarea societății falite ., din culpa intimatei-pârâte, obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 164.582,41 lei, reprezentând prejudiciu rezultat din neîncasarea subvențiilor pe anul 2007 ca urmare a refuzului nejustificat al intimatei-pârâte de a concesiona terenul cu destinație agricolă în suprafață de 150 ha, obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare se arată că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu greșita interpretare a situației de fapt. Astfel, adresa nr._/20.09.2005 a fost interpretată în afara contextului în care a fost emisă și din care rezultă dincolo de orice îndoială că ADS nu a avut niciodată intenția de a încheia contractul de concesiune cu V..
În perioada în care ADS a emis această adresă, pe rolul instanțelor de judecată (Tribunalului Ialomița) se afla dosarul nr._/2/2005, având ca obiect cererea de chemare în judecată prin care ADS solicitase, în contradictoriu cu apelanta reclamantă și cu ., să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 96 din 15.03.2004.
Așadar, chiar în perioada în care pretindea că intenționează să încheie cu apelanta reclamantă un contract de concesiune pentru o porțiune din suprafața de teren ce s-a aflat în exploatarea ., intimata-pârâtă ADS efectua demersuri pentru anularea contractului prin care apelanta dobândise dreptul de proprietate asupra bunurilor situate în .> Mai mult, poziția exprimată de ADS față de situația terenului, la momentul de referință septembrie 2005, în fața instanței de judecată, este neîndoielnică dacă se au în vedere nu numai demersurile judiciare demarate de aceasta, dar și modul în care ADS a înțeles să răspundă pretențiilor apelantei. În acest sens, deși prin sentința civilă nr. 7786 din 09.06.2004, Tribunalul București a admis cererea astfel cum a fost formulată, împotriva acestei hotărâri a formulat apel ADS, arătând că bunurile indicate de apelantă nu se încadrează în categoria bunurilor active definită de act. 3 din Legea nr. 99/1999 și nu justifică solicitarea de concesionare prin atribuire directă. Așadar, în septembrie 2005, pârâta ADS înțelegea ca, pe de o parte, să nege în fața instanței de judecată dreptul apelantei de a primi în concesiune terenul în suprafață de 8546 ha, iar pe de altă parte, să propună, concesionarea suprafeței de 150 ha din acest teren.
În acest context, apreciază apelanta că la momentul septembrie 2005 nu ar fi putut fi reținută intenția reală a ADS de a concesiona, ci dimpotrivă, apelanta avea toate motivele să considere că propunerea ADS nu era fermă și concordantă cu intențiile reale ale apelantei-pârâte.
Pe de alta parte, la momentul la care s-a solicitat concesionarea terenului în suprafață de 8546 ha, apelanta și-a întemeiat pretențiile pe procesul-verbal de adjudecare având ca obiect terenul în suprafață de 8.546 ha, încheiat la data de 10.12.2003, acesta justificând cererea de concesionare pentru întreaga suprafață de teren, iar nu numai pentru suprafața de 150 ha. Diminuarea suprafeței ce ar fi urmat să fie concesionată a fost efectuată de ADS în mod arbitrar și abuziv, în condițiile în care apelanta justifica, la momentul formulării cererii de încheiere a unui contract de concesiune, un titlu valabil în temeiul căruia solicita concesionarea.
Susține apelanta că refuzul său de a încheia un contract în condiții care nu numai că îi erau vădit defavorabile, dar erau contrazise de un act juridic civil valabil și de o hotărâre judecătorească, nu poate fi în niciun caz asimilat unei cauze de exonerare de răspundere a ADS. Dimpotrivă, instanța de fond, analizând situația de fapt dedusă judecății, ar fi trebuit să constate faptul că emiterea adresei nr._/20.09.2005 de către ADS a reprezentat o manifestare abuzivă a drepturilor intimatei-pârâte, existând temeiuri pentru presupunerea rezonabilă că acest înscris ar fi fost emis tocmai pentru a fi invocat în litigiile dintre părți, în susținerea „bunei-credințe" a ADS.
Se mai critică sentința și sub aspectul greșitei aplicări a legii, apelanta susținând că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a ADS, ca urmare a neîndeplinirii de către aceasta a obligației legale de a preda terenul de 150 ha.
P. refuzul nejustificat de concesionare a terenului în litigiu, comunicat apelantei prin adresa nr._ din 22 ianuarie 2004, intimata-pârâtă ADS a adus atingere dreptului apelantei de concesiune, dobândit ca urmare a finalizării, la data de 10.12.2003, a procedurii de adjudecare a terenului aflat anterior în exploatarea societății ..
Existența faptei ilicite este neîndoielnică, aceasta constând în refuzul abuziv al intimatei-pârâte de a încheia contractul de concesiune, încălcând flagrant atât drepturile dobândite ca urmare a adjudecării terenului în litigiu, cât și hotărârile definitive ale instanțelor de judecată.
În ceea ce privește prejudiciul, acesta rezultă din beneficiul nerealizat ca urmare a imposibilității de a exploata terenul în suprafață de 150 ha, asupra căruia instanța supremă i-a recunoscut irevocabil dreptul de concesiune. Prejudiciul a fost cuantificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză în fața instanței de fond, față de care părțile nu au formulat obiecțiuni, la suma de 187.249,99 lei.
Se arată că doctrina și practica sunt unanime în a promova principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită, autorul prejudiciului fiind obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat (lucrum cessans) ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, în scopul asigurării restabilirii situației anterioare a victimei prejudiciului.
Legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei ADS și prejudiciul cauzat reiese în mod implicit.
În drept, au fost invocate prevederile art. 287 alin. 2 coroborat cu art. 287 alin. 1 pct. 3 Cod Procedură Civilă, ca și pe toate celelalte dispoziții de drept material și procesual evocate deja.
P. apelul formulat de intervenienta A&S I. 2000 SRL se arată, cu titlu preliminar, că la termenul de judecata din data de 29.04.2013 instanța a pus în discuția părților admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție formulată în favoarea ADS, aceasta fiind respinsă ca inadmisibilă în principiu. Din această perspectivă, instanța de apel este ținută a analiza dacă apelanta intervenită justifică un interes în raport de exigențele prevederilor art. 49 alin. 3 Cod Procedură Civilă.
Apreciază apelanta că având în vedere faptul că a intervenit în prezenta pricină pentru a sprijini poziția procesuală a ADS-ului, este firesc să critice și hotărârea instanței de fond în raport de soluția pronunțată care este una în defavoarea părții pentru care a intervenit.
În ceea ce privește admisibilitatea în principiu a cererii sale de intervenție, apelanta arată că are un interes, deoarece deține în concesiune suprafața de teren de 8546 ha conform contractului de concesiune nr. 10/05.08.2004 a cărui valabilitate a fost confirmată, după pronunțarea deciziei în dosarul nr._, și de către ADS prin adresa nr. 155.712/08.04.2013. De asemenea, a deținut în 2007 inclusiv suprafața de 150 de ha și a încasat în mod legal subvenția a cărei contravaloare s-a solicitat de reclamantă de la ADS, iar conform prevederilor OUG nr. 125/2006 pentru aceeași suprafață de teren nu se poate acorda subvenție de 2 ori, astfel încât, o eventuală admitere a cererii privind obligarea pârâtei la plata acestor sume de bani ar aduce atingere drepturilor intervenientei, fiindcă ar conduce la nașterea unei situații conflictuale între ea și ADS, având în vedere că în eventualitatea admiterii prezentei acțiuni, ADS ar putea încerca să se îndrepte împotriva sa pentru recuperarea sumelor obținute în instanță de ., chiar dacă apelanta, la vremea respectivă, a exploatat în mod legal suprafața de 150 ha și a încasat corect subvenția de la APIA aferentă acestei suprafețe.
Este evident că judecata unui drept al reclamantei care ar putea aduce atingere dreptului intervenientei rezultat dintr-un contract încheiat cu pârâta, justifică un interes în persoana intervenientului pentru a interveni în favoarea pârâtei.
De asemenea, s-ar cauza apelantei un prejudiciu, deoarece atâta timp cât apelanta-reclamantă ar beneficia de sume suplimentare urmare a admiterii acțiunii, va putea să practice prețuri diferite (prețuri de dumping) și să afecteze piața cerealelor în zona respectivă. De aceea, o soluție în favoarea ADS ar fi în interesul apelantei, care va putea sa-și desfășoare activitatea pe piață în condiții egale cu alte societăți concurente, deci inclusiv cu V. SRL.
Pe fondul cauzei se arată că niciuna din condițiile răspunderii delictuale nu este îndeplinită deoarece nu se poate reține în sarcina ADS-ului o „pretinsă” faptă ilicită, deoarece reclamanta a fost notificată încă din cursul anului 2004 cu privire la aprobarea cererii sale de concesionare, prin atribuire directă, a suprafeței de 150 de ha.
Din această perspectivă, nu se poate reține vreo culpă în sarcina pârâtei. Pe de altă parte, este de remarcat că însăși reclamanta se face vinovată de crearea acestei situații litigioase, deoarece încă din 2004, prin solicitarea trimisa ADS-ului, a recunoscut, implicit, că avea dreptul doar la 150 de ha și nimic nu o oprea să încheie un contract de concesiune cu ADS încă de atunci; însă, a înțeles să continue un litigiu în speranța, nelegitimă de altfel, că i se va concesiona întreaga suprafață de 8546 ha.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 282 Cod Procedură Civilă.
În cauză a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea apelantei . intervenientul P. Ș., solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie și admiterea acțiunii . astfel cum a fost formulată.
În motivare se arată că prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr._, ., în insolvență, urmărește conservarea averii sale și recuperarea creanței reprezentând beneficiu nerealizat ca urmare a imposibilității de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafața de 150 ha și a creanței reprezentând prejudiciu rezultat din neîncasarea subvențiilor corespunzătoare anului 2007.
În calitatea sa de administrator statutar al ., având atât dreptul cât și obligația, de a apăra interesele patrimoniale ale reclamantei, dar și interesele asociaților, intervenientul arată că înțelege să susțină poziția procesuală a . și recuperarea creanței pretinse Administrației Domeniilor Statului.
Interesul său în promovarea prezentei cereri decurge din dubla sa calitate de administrator statutar și asociat al reclamantei. Astfel, în calitate de administrator statutar, acesta arată că are obligația de a asigura gestiunea activității curente a societății în mod eficient, în timp ce, în calitate de asociat participant la profiturile și pierderile societății, are interesul ca datoriile terților față de societate să fie recuperate.
Pe fondul cauzei, solicită admiterea acțiunii formulate de ., și, pe cale de consecință, atragerea răspunderii civile a Agenției Domeniilor Statului, fiind îndeplinite condițiile privind fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 61 alin. 1 și 3, art. 63 din noul Cod de Procedură Civilă.
Au formulat întâmpinări în cauză atât . cât și Agenția Domeniilor Statului, solicitând fiecare respingerea apelului părții adverse.
La termenul din 5.11.2014 a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie în favoarea apelantei . formulată de intervenientul P. Ș..
Analizând apelurile formulate în cauză prin prisma motivelor invocate de apelanți și față de probele administrate în cauză, Curtea reține următoarele:
În privința apelului formulat de reclamanta ., instanța apreciază că acesta este nefondat.
Astfel, referitor la critica privind greșita interpretare a situației de fapt, apelanta reclamantă susține că adresa nr._ din 20.09.2005 emisă de către ADS ar fi lipsită de relevanță, deoarece ar fi lipsit intenția reală a ADS de a încheia contractul de concesiune, dedusă din poziția procesuală a acesteia precum și din existența și a unui alt litigiu pe rolul instanțelor, inițiat chiar de căte ADS.
Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, prin adresa nr._ din 20.09.2005 (fila 99 dosar nr._ Tribunalul București) ADS a înștiințat în mod expres pe reclamanta ., răspunzând unei solicitări a acesteia, în sensul că, „la solicitarea . Fetești de a concesiona întreaga suprafață de teren cu destinație agricolă de la . – jud. Ialomița, Consiliul de Administrație al ADS a aprobat, prin Hotărârea nr.20/27.10.2004, încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafață de 150 ha teren cu destinație agricolă, la stabilirea acesteia avându-se în vedere efectivul de animale deținute de .O Fetești.”
P. adresa nr.381 din 3.10.2005 (fila 97 dosar nr._ Tribunalul București) însă, apelanta reclamantă a refuzat încheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha, insistând asupra solicitării sale de a i se concesiona întreaga suprafață de 8546 ha teren agricol.
Astfel, în condițiile în care în anul 2005 apelanta reclamantă a refuzat încheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha deoarece pretindea o suprafață mult mai mare de teren, nu poate susține că neîncheierea contractului pentru această suprafață s-ar fi datorat faptului că „ADS nu a avut niciodată intenția de a încheia contractul de concesiune cu V.”, intenție dedusă de altfel, din faptul că aceasta efectua demersuri pentru anularea contractului prin care reclamanta dobândise dreptul de proprietate asupra bunurilor situate în . unei acțiuni în justiție.
Instanța de apel reține că însăși dreptul de concesiune prin negociere directă a suprafețelor de 150 ha, respectiv 8404 ha a făcut obiectul unui litigiu purtat între părți, inițiat sub nr.1178/2004 pe rolul Tribunalului București Secția a VI-a Comercială, și finalizat la data de 28.11.2012 prin decizia nr. 4729 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secția a II-a Civilă, pronunțată în dosarul nr._ . Așadar, pârâta ADS nu a fost niciodată de acord cu concesionarea întregii suprafețe de 8546,21 ha, pentru care reclamanta a solicitat inițial despăgubiri, înainte de precizarea acțiunii în fața instanței de fond, opunându-se admiterii acțiunii inițiate de reclamantă și exercitând toate căile de atac, astfel încât în nici un caz nu se poate considera ca fiind dovedită „lipsa intenției” acesteia de a încheia contractul de concesiune pentru suprafața de 150 ha prin inițierea unui nou litigiu.
Apelanta reclamantă putea să încheie contractul de concesiune pentru suprafața de 150 ha, așa cum i s-a adus la cunoștință că s-a aprobat de către Consiliul de Administrație al ADS, fără ca aceasta să aibă semnificația „acceptării” unei „diminuări nejustificate” a suprafeței de teren la care considera că este îndreptățită, aceasta putând continua litigiul înregistrat pe rolul instanței pentru restul suprafeței de teren.
Neîncheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha se datorează deci refuzului reclamantei de a încheia contractul pentru a suprafață mai mică decât cea pretinsă de aceasta, respectiv 8546 ha, și nicidecum refuzului pârâtei ADS.
Nu poate fi reținută nici susținerea apelantei reclamantă în sensul că recunoașterea irevocabilă a dreptul său de a primi în concesiune numai suprafața de 150 ha, prin decizia nr. 4729 din 28.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu este de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei pârâtei. Instanța de apel apreciază că dimpotrivă, această decizie nu face decât să confirme faptul că propunerea pârâtei potrivit adresei din septembrie 2005 de încheiere a contractului de concesiune pentru suprafața de numai 150 ha era corectă.
Chiar dacă la data la care ADS a aprobat încheierea contractului de concesiune prin negociere directă a suprafeței de 150 ha era pronunțată sentința comercială nr. 7786 din 09.06.2004 a Tribunalului București Secția a VI-a Comercială, prin care instanța obligase ADS la încheierea unui contract de concesiune având ca obiect terenul în suprafață de 8546 ha, refuzul ADS de a încheia acest contract nu poate fi calificat ca fiind o faptă ilicită, față de decizia civilă nr.4729 din 28.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, prin această decizie a fost schimbată sentința amintită, stabilindu-se în mod irevocabil că apelanta reclamantă nu a avut dreptul de a concesiona întreaga suprafață pretinsă, ci numai cei 150 ha cu privire la care ADS și-a manifestat disponibilitatea de a-i concesiona încă din 2005.
Nu va fi reținută nici critica privind greșita aplicare a legii de către prima instanță, respectiv îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale a ADS.
Astfel, susține apelanta reclamantă că prin refuzul nejustificat de concesionare a terenului în litigiu, comunicat prin adresa nr._ din 22.01.2004, pârâta ADS a adus atingere dreptului de concesiune al apelantei reclamantă, fapta ilicită constând în acest refuz nejustificat.
Așa cum s-a reținut deja însă, ulterior adresei din ianuarie 2004, pârâta ADS a emis adresa din septembrie 2005, prin care a comunicat apelantei reclamantă că prin Hotărârea nr.20/27.10.2004 Consiliul de Administrație al ADS a aprobat încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă pentru o suprafață de 150 ha teren.
P. hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a stabilit că apelanta reclamantă „poate pretinde, în temeiul art.211 din Legea nr.268/2001 doar o suprafață de teren cu destinație agricolă de 150 ha pentru asigurarea bazei furajere pentru ferma 8 zootehnică și terenul din zona de protecție a sistemului de canale și de sub acestea, neavând niciun drept a pretinde întreg terenul de 8546 ha”.
Neîncheierea acestui contract s-a datorat refuzului apelantei reclamante de a încheia un contract de concesiune pe o suprafață mai mică decât cea pretinsă de ea de 8546 ha, deși nimic nu împiedica reclamanta să încheie contractul de concesiune pentru cei 150 ha de teren și să continue demersurile în justiție pentru restul suprafeței.
În consecință, în mod corect a apreciat prima instanță că în speță nu există o faptă ilicită a pârâtei, astfel că nu mai era necesară analizarea celorlalte elemente ale răspunderii delictuale.
P. cererea de intervenție accesorie în interesul acestei apelante, nu se aduc argumente noi față de cele invocate deja prin apelul reclamantei.
Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 Cod Procedură Civilă, urmează a fi respins apelul formulat de reclamanta ., cu consecința respingerii ca neîntemeiată și a cererii de intervenție accesorie în interesul acestei apelante formulată de intervenientul P. Ș..
În privința apelului formulat de pârâta ADS, se apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
Deși instanța de fond a reținut că în speță nu există fapta culpabilă a pârâtei de a refuza încheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha, totuși, în privința prejudiciului cuantificat la valoarea subvențiilor neîncasate pe anul 2007, a apreciat că pretenția este întemeiată, fiind vorba de o obligație legală în condițiile Ordinului nr. 687/2007, în acel moment fiind în vigoare contractul de concesiune nr.11/27.05.2011 iar Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui contract, cu excepția suprafeței de 150 ha.
Este fondată critica apelantei pârâtă în sensul că nu se poate aprecia că reclamanta era îndreptățită să încaseze subvențiile pentru anul 2007 în baza contractului nr.11/27.05.2011, acest contract nefiind în vigoare în anul 2007.
Cu privire la repunerea în situația anterioară contractului din 2011 dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția terenului de 150 ha, această excepție are semnificația menținerii situației create prin încheierea contractului din 2011 cu privire la cele 150 ha, fără a produce efecte anterioare anului 2011.
În consecință, câtă vreme instanța de fond a constatat că în sarcina apelantei pârâte nu se poate reține săvârșirea faptei ilicite de a fi refuzat încheierea contractului de concesiune pentru suprafața de 150 ha, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale nici pentru repararea prejudiciului pretins a fi produs ca urmare a neîncasării subvenției.
Fondată este și critica privind neîndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de Ordinul nr.687/2007 pentru acordarea subvențiilor, care în articolul 5 enumeră condițiile de eligibilitate pentru acordarea sprijinului financiar, și care nu se limitează exclusiv la dovada proprietății sau a dreptului de folosință. În consecință, despre prejudiciul ce se susține că ar fi fost cauzat prin neîncasarea subvențiilor nu se poate reține nici că ar fi cert, prin raportare la faptul că simpla dovadă a proprietății sau a dreptului de folosință asupra terenului nu era suficientă pentru a da naștere dreptului de a încasa subvențiile, fiind necesară și dovada altor condiții de eligibilitate, a căror îndeplinire nu depindea de conduita ADS.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 296 Cod Procedură Civilă apelul pârâtei ADS urmează a fi admis, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii și a petitului doi al cererii de chemare în judecată, constând în cererea de reparare a prejudiciului cauzat prin neîncasarea subvențiilor pe anul 2007.
Având în vedere respingerea și a acestui capăt de cerere din cererea de chemare în judecată, instanța de apel constată că în temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, pârâta nu mai poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de fond către reclamantă, astfel că urmează a fi înlăturată această obligație.
În privința apelului formulat de intervenienta A&S I. 2000 SRL în interesul pârâtei ADS, instanța constată că și acesta este nefondat.
Astfel, în mod corect a apreciat prima instanță că intervenienta nu justifică, în prezenta cauză, un interes personal și direct, acțiunea având ca obiect repararea pretinsului prejudiciu produs prin fapta delictuală proprie a pârâtei ADS, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 998 Cod Civil.
În consecință, în cauză nu se pune problema legalității încasării subvențiilor de către apelanta intervenientă, ci repararea pretinsului prejudiciu, cuantificat la nivelul beneficiului nerealizat și a subvențiilor neîncasate, cauzat reclamantei . ca urmare a pretinsului refuz nejustificat de a încheia un contract de concesiune de către ADS.
Rezultă deci că prima instanță a făcut o corectă apreciere a dispozițiilor legale incidente, astfel încât, față de aceste considerente, în temeiul art.296 Cod Procedură Civilă, instanța va respinge apelul formulat de intervenienta A&S INTERNAȚIONAL 2000 SRL ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de apelantele A&S INTERNAȚIONAL 2000 SRL și ., prin administrator judiciar D. IPURL, împotriva încheierii din 29.04.2013 și a sentinței civile nr. 5781 din data de 23.09.2013, pronunțate de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, ca nefondate.
Respinge cererea de intervenție accesorie în interesul apelantei . formulată de intervenientul P. Ș. ca neîntemeiată.
Admite apelul formulat de apelanta A. DOMENIILOR STATULUI împotriva sentinței civile nr. 5781 din data de 23.09.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._ .
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge și petitul doi al cererii ca neîntemeiat.
Înlătură dispoziția privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în fond.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.11.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
I. G. V. D. M. I.
Red.I.G./dact.I.G.
| ← Dizolvare societate. Decizia nr. 550/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 1238/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
