Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 793/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 793/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-05-2015 în dosarul nr. 38660/3/2013/a1
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 793A
Ședința publică din data de 14.05.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – M. M.
JUDECĂTOR – A. M. G.
GREFIER – L. E. A.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București, împotriva sentinței civile nr.251/09.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații I. I. și I. M..
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul dosarului, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și faptul că apelanta a solicitat prin cererea de apel judecarea cauzei în lipsă, potrivit art.223 C.pr.civ.
Curtea ia act că părțile nu au depus la dosar înscrisuri noi în apel și nici nu au solicitat administrarea altor probe noi ori readministrarea probelor din fața primei instanțe.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea declară terminată cercetarea procesului și reține cauza spre soluționare.
CURTEA ,
Asupra apelului de față:
Prin cererea înregistrată sub nr._ la data de 05.09.2014 pe rolul Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă, în legătura cu procedura insolvenței derulată împotriva debitoarei S.C. Bim Invest S.R.L., în dosarul nr._ 13 aflat pe rolul aceluiași tribunal, reclamanta Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București, în calitate de creditor majoritar, a chemat în judecată pe pârâții I. I. și I. M., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, în temeiul dispozițiilor art.138 alin.1 lit.c și lit.d din Legea nr.85/2006, să fie atrasă răspunderea personală patrimonială a acestora pentru pasivul societății debitoare.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin încheierea din data de 07.03.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ 13, s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență împotriva debitoarei S.C. Bim Invest S.R.L., fiind înscrisă la masa credală cu o creanță de 3.392,61 lei.
Reclamanta a susținut incidența dispozițiilor art.138 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006, în sensul că pârâții au exercitat un management defectuos, prin aceea că au dispus continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea debitoare la starea de insolvență.
În vederea menținerii unui climat economic sănătos, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006, care impune obligația debitorului aflat în stare de insolvență de a se adresa tribunalului pentru a fi suspus dispozițiilor acesteia, în termen de maximum 30 de zile de la data apariției stării de insolvență, aceeași posibilitate fiind prevăzută și pentru debitorul aflat în stare iminentă de insolvență. În această situație, formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu reprezintă o opțiune, ci o obligație, astfel că aplicarea prevederilor art.138 din lege reprezintă o sancțiune aplicată administratorului pentru nerespectarea acesteia. Așa fiind, sunt îndeplinite toate cerințele legale în sensul angajării răspunderii patrimoniale a pârâților, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția.
Reclamanta a mai arătat că pârâții nu au depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art.28 din Legea nr.85/2006. Culpa administratorilor pentru neținerea contabilității în conformitate cu legea este prezumată, iar în ceea ce privește raportul de cauzalitate acesta este evident, întrucât nu se poate urmări situația intrărilor și ieșirilor din patrimoniul societății și nici în ce măsură capitalul social cu care a pornit afacerea a fost folosit în scop comercial și pentru obținerea unui profit.
În lipsa oricăror evidențe contabile precum și a actelor justificative care ar fi trebuit să constituie temei pentru înregistrarea contabilă, este firesc că activitatea comercială desfășurată să conducă la insolvență societății.
În drept, sunt invocate prevederile art.138 alin.1 lit.c și lit.d din Legea nr.85/2006.
Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art.30 din OUG nr.80/2013.
În susținerea cererii, reclamanta nu a depus înscrisuri la dosarul cauzei.
Legal citați, pârâții I. I. și I. M. nu au formulat întâmpinare și nu s-au prezentat în fața instanței pentru a-și exprima poziția procesuală și a solicita probe în apărare.
Prin sentința civilă nr.251/09.01.2015, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – secția a VII-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale, formulată de reclamanta Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București, în contradictoriu cu pârâții I. I. și I. M..
Pentru a hotărî astfel prima instanță a arătat că, pentru angajarea raspunderii potrivit prevederilor art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, in sarcina membrilor organelor de conducere trebuie indeplinite cumulativ conditiile generale (existenta unui prejudiciu; o fapta ilicita a unei persoane; existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita a persoanei si prejudiciu; fapta ilicita sa fi fost comisa cu una din formele de vinovatie). Pe langa conditiile generale, art. 138 prevede si conditii speciale pentru angajarea acestei forme de raspundere: persoanele care au savarasit faptele ilicite trebuie sa faca parte din organele de supraveghere sau de conducere ale unui debitor, persoana juridica, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului.
Faptele ilicite savarsite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevazute la lit. a-g ale art. 138 din lege.
Independent de cuantumul prejudiciului, raspunderea fiecaruia dintre cooducatorii debitoarei sau persoanele prevazute la alin. 1 se va limita la prejudiciul cauzat cu vinovatie pentru fapta proprie sau fapta . modului in care legiuitorul a intrebuintat verbele in textul legii (“au dispus”, “in interes personal”, “au facut”, “au detunrat sau au ascuns”) s-a decis, prin interpretarea acestora, ca vinovatia trebuie sa imbrace forma intentiei, aceasta nefiind prezumata si trebuind a fi dovedita.
Reclamantul si-a intemeiat cererea pe dispozitiile art. 138 lit. c si d din Legea nr. 85/2006, fara sa faca dovada savarsirii de catre parati a faptelor respective.
Potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, judecatorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una din urmatoarele fapte: c) au dispus, in interes personal, continuarea unei activitati care ducea, in mod vadit, persoana juridica la incetarea de plati; d) au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea.
In conformitate cu prevederile art. 1169 cod civil si cu principiul general de drept – actori incumbit probation – reclamantul trebuia sa dovedeasca existenta cumulativa a elementelor generale si speciale ale raspunderii patrimoniale.
Din continutul cererii formulate in contradictoriu cu paratii rezulta ca reclamantul se rezuma, in general, la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea raspunderii in conditiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 fara sa arate in concret care sunt faptele care se incadreaza in aceste dispozitii.
Reclamantul nu numai ca nu face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic dar nici nu arata care este legatura de cauzalitate dintre incalcarea unor norme dintr-o lege speciala (Legea nr. 82/1991 republicata) si starea de insolventa a debitoarei.
Savarasirea unei fapte ilicite dintre cele prevazute limitativ de lege si existenta unui prejudiciu sunt doua dintre conditiile necesare, dar nu sunt suficiente pentru a putea fi antrenata raspunderea unei persoane in temeiul art. 138.
Instanta trebuie sa retina ca insolventa a fost determinata in tot sau in parte de fapta ilicita a persoanelor impotriva careia este exercitata actiunea in raspundere civila.
Raportul cauzal trebuie sa existe intre vreuna dintre faptele prevazute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 si starea de insolventa a debitorului, in sensul ca prin savarsirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns in imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
Din cererea formulata, asa cum s-a mentionat mai sus, nu rezulta care este raportul cauzal dintre presupusele fapte invocate a fi savarsite de catre parati si starea de insolventa a debitoarei.
Or, in speta, reclamanta, a facut doar afirmatii generice referitoare la faptele ilicite prevazute de art. 138 lit. c din lege.
Nu au fost indicate, in concret, nici elemente care sa duca la concluzia indeplinirii conditiilor prevazute la art. 138 lit. c) din lege si anume sa reprezinte dovada “interesului personal”, in cauza nefiind facuta proba. Simpla continuare a unei activitati nerentabile, care duce vadit la insolventa nu este suficienta pentru stabilirea raspunderii daca nu este facuta si dovada interesului personal.
Fapta prevazuta la art. 138 lit. d) din lege cuprinde trei ipoteze. Primele doua ipoteze se refera la faptul ca paratii au tinut o contabilitate fictiva si a facut sa dispara unele documente contabile, insa reclamantul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteza prevazuta de lit. d) a art. 138 din lege se refera la faptul ca paratii nu au tinut o contabilitate in conformitate cu legea. Imprejurarea ca debitorul nu a depus la dosar actele prevazute de art. 28 din Legea nr. 85/2006 in termenul prevazut de art. 35 din lege, ori ca nu a depus raportarile contabile la organele fiscale, nu poate fi asimilata cu neindeplinirea obligatiei de a tine contabilitatea in conformitate cu legea, in lipsa unor probe certe.
Oricum, in ceea ce priveste obligatia paratilor de a tine registrele cerute de lege, conditia impusa de legiuitor este ca neindeplinirea acesteia, adica netinerea unei contabilitati in conformitate cu legea, sa fi contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Asadar, simplul fapt ca paratii nu ar fi tinut contabilitatea potrivit legii romane nu este de natura sa duca la anganjarea raspunderii sale in lipsa dovedirii raportului de cauzalitate intre aceasta fapta si ajungerea societatii in stare de insolventa. Or, in speta reclamantul nu a facut nici dovada acestui raport de cauzalitate, nefiind dovedit savarsirea cu vinovatie de catre parat a faptei prevazute de lit. d) a art. 138.
Acuzele aduse paratilor constand in dezinteres si pasivitate in administrarea firmei, lipsa de preocupare pentru functionarea normala si in conditii de legalitate a persoanelor juridice, concretizate in neplata datoriilor catre creditor, nu sunt fapte sanctionate de art. 138 din lege. Jurisprudenta nu a validat astfel de cereri care au invocat drept temeiuri de fapt managementul defectuos; continuarea abuziva a unei exploartari deficitare; urmarirea incasarilor propriilor creante; neplata creantelor bugetare; nedepunerea rapoartelor de administrare financiara; neinregistrarea in contabilitate a datoriilor fata de buget.
În consecință, cererea apare ca neîntemeiată și a fost respinsă.
Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel apelanta reclamantă Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București la data de 23.02.2015, înregistrat la data de 04.03.2015 sub nr._ pe rolul Curții de Apel București – secția a VI-a civilă, prin care a solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâților pentru pasivul societății debitoare.
În motivarea apelului, apelanta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept, atât timp cât aceasta a administrat dovezi din care rezultă îndeplinirea condițiilor de angajare a răspunderii patrimoniale a pârâților.
Cu privire la fapta reglementată de art.138 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006, apelanta a reiterat susținerile din cuprinsul cererii de chemare în judecată, subliniind nerespectarea de către pârâți a prevederilor art.27 din același act normativ. Astfel, intimații aveau obligația de a solicita deschiderea procedurii insolvenței în termen de 30 de zile de la data apariției stării de insolvență, evitând acumularea unor restanțe mai mari, ceea ce înseamnă că omisiunea întrunește condițiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorilor.
Cu referire la fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.d din lege, apelanta a arătat că administratorii societății aveau obligația de a întocmi situațiile financiare anuale, răspunzând personal în solidar pentru neținerea registrelor prevăzute de lege. Astfel, lipsa actelor contabile și neîndeplinirea obligațiilor fiscale legale creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor societății debitoare de către pârâți în alte scopuri. Nedepunerea documentelor prevăzute de art.28 instituie o prezumție relativă în sensul neținerii contabilității în conformitate cu legea, probând existența legăturii de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în încetare de plăți.
S-a mai subliniat îndeplinirea tuturor cerințelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale în persoana intimaților pârâți, astfel că aceștia trebuie să suporte pasivul debitoarei.
În drept, sunt invocate prevederile art.466 și urm. C.pr.civ., art.138 lit.c și lit.d din Legea nr.85/2006.
Cererea de apel este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art.30 din OUG nr.80/2013.
Apelanta nu a depus înscrisuri noi în susținerea cererii de apel.
Legal citați, intimații I. I. și I. M. nu au formulat întâmpinare și nici nu s-au prezentat în fața instanței de apel pentru a-și exprima poziția procesuală și a solicita probe în apărare.
În ședința publică din data de 14.05.2015, Curtea a luat act că părțile nu au depus la dosar înscrisuri noi în apel și nici nu au solicitat administrarea altor probe noi ori readministrarea probelor din fața primei instanțe.
Examinând hotărârea atacată în raport de înscrisurile dosarului și de motivele invocate de apelanta reclamantă Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București, Curtea apreciază ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr.251/09.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu este o răspundere contractuală, așa cum greșit susține apelanta.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 1349 și art.1357 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Apelanta susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Astfel, potrivit art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin fapta de a fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, precum și aceea de a fi ținut o contabilitate fictivă, a fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Apelanta a afirmat că intimații pârâți se fac vinovați de fapta prevăzută de art. 138 lit. c) invocând generic continuarea activității în interes personal de către aceștia, precum și dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art.138 lit. c) din lege. Apelanta nu a fost în măsură să susțină și să probeze și interesul personal pentru care pârâții ar fi dispus astfel, ca element esențial al faptei ilicite.
De altfel, legiuitorul a avut în vedere obligația reprezentanților societății debitoare de a solicita deschiderea procedurii în cazul apariției anterioare a stării de insolvență, astfel că nu se mai poate vorbi despre neîndeplinirea obligației respective ca despre o cauză a stării de insolvență, anterioară acesteia.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită pretinsă a fi fost săvârșită de pârâți și prejudiciul reținut a fi fost produs, din moment ce debitoarea a intrat în starea de insolvență, are caracter obiectiv și prin urmare, trebuie să fie dovedit ca atare. Apelanta i-a atribuit însă un caracter subiectiv, constând în dezinteresul pârâților pentru funcționarea societății debitoare, iar acest aspect nu poate echivala nici cu vreuna dintre faptele ilicite prevăzute de legiuitor prin art.138 alin. din Legea nr.85/2006.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, ar fi trebuit dovedită nu numai săvârșirea de către intimații pârâți a faptelor reclamate, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată.
Fapta prevăzută la art. 138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se referă la faptul că pârâții ar fi ținut o contabilitate fictivă și au făcut să dispară unele documente contabile, însă în cauză nu a fost probată niciuna dintre aceste fapte. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pârâții nu au ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că pârâții din prezenta cauză nu au depus la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe, fiind vorba de fapte distincte, respectiv aceea de a întocmi evidențele contabile în conformitate cu legea, și respectiv aceea de a le depune în termenele și la organele stabilite de lege.
Neîntocmirea evidențelor contabile este de natură a face imposibilă stabilirea fenomenelor negative care au declanșat în final procedura insolvenței, și în niciun caz nu este de natură a dovedi în concret săvârșirea faptei prevăzută de lit. d).
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâților de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâții nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii acestora în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, apelanta nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, ar fi trebuit dovedită nu numai săvârșirea de către intimații pârâți a faptelor reclamate, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată.
Aserțiunile apelantei, constând în prezumții simple, nesusținute de nicio probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art.249 C.pr.civ., potrivit căruia „cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”. Invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimaților pârâți săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. c) și d) din Legea nr.85/2006, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art.480 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București, împotriva sentinței civile nr.251/09.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații I. I. și I. M..
Totodată, în temeiul art.453 C.pr.civ., instanța va lua act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București, cu sediul în mun. București, ..13, sector 1, împotriva sentinței civile nr.251/09.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații I. I. și I. M., ambii cu domiciliul în mun.București, ., ., ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.05.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. M. A. M. G.
GREFIER,
L. E. A.
Red.jud.M.M./5 ex./02.06.2015
Tribunalul București – secția a VII-a civilă – dosar nr._
Judecător fond: M. Z.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 33/2015. Curtea de... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1217/2015. Curtea de... → |
|---|
