Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 804/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 804/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-05-2015 în dosarul nr. 33963/3/2013/a1
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.804 A
Ședința publică de 15 mai 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A. L. Z.
JUDECĂTOR D. V.
GREFIER A. G. S.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 3 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva Sentinței civile nr.9720 din 17 noiembrie 2014 pronunțate de Tribunalul București-secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul N. C. G..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că prin serviciul de registratură, intimatul a depus la dosar concluzii scrise.
Curtea reține că nu sunt probe noi de administrat și, apreciind terminată cercetarea judecătorească, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberand, se constata urmatoarele:
Prin sentinta civila nr. 9720 din 17 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulată de reclamanta D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI in reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 3 în contradictoriu cu pârâtul N. C. G..
In considerente, s-a retinut că cererea creditorului nu indică acele fapte, în concret, săvârșite de către administrator și nu indică prin ce înscrisuri din dosar probează aceste fapte.
Creditorul și-a întemeiat cererea împotriva pârâților pe dispozițiile art. 138 lit. c și d din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
În cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuși procedurii insolvenței, se ajunge, în urma activității desfășurate, la încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Or, în speță, reclamanta a făcut doar afirmații generice referitoare atât la continuarea activității în interes personal, cât și la dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 138 lit. c) din lege. Calitatea pârâtului de asociat și administrator al debitorului nu poate duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. c) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lui, în lipsa unor probe mai presus de orice îndoială. De asemenea, răspunderea pârâtului nu se poate atrage dacă acesta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art. 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.
În concluzie, nu s-a regasit in speta niciuna din ipotezele prevăzute de lit. c) a art. 138 din lege.
In ce priveste fapta prevăzută la art. 138 lit. d) din lege, aceasta cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamanta nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
În ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, tribunalul a statuat ca o condiție impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lor în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamanta nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Impotriva acestei sentinte, la data de 05.01.2015, Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 3, a formulat apel, prin care solicita admiterea caii de atac, modificarea sentinței si pe fond admiterea cererii formulate si obligarea paratei sa suporte pasivul societății debitoare.
In motivare, se arata ca hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.
Răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății si aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență se înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor inca un mijloc procedural prin care sa-si poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Din modul in care a fost conceput acest text de lege rezulta ca evidențierea existentei a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres si limitativ este suficienta pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fara a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civila obișnuita.
Scopul reglementarii dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția si menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fara de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv principiul apărării drepturilor creditorilor societății fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege in cazul in care societatea se afla in incetare de plați si principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Se apreciaza că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a societății debitoare, întocmit de lichidatorul judiciar și depus la dosarul cauzei.
În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006.
Rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă.
In aceasta situație, formularea unei cereri intemeiata pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot incalca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru incalcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Se invoca art. 72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările si completările ulterioare. Astfel, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru doi, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atat . si . unei acțiuni ori neluarea unei masuri atunci cand acea acțiune sau acea măsura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).
Se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
În drept, se invoca art. 466 si următoarele Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Prezentul apel este scutit de plata taxelor de timbru si timbru judiciar, în conformitate cu dispozițiile art.229 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art.30 din O.U.G. nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare.
Se solicita judecarea cauzei în lipsă, în condițiile art.411 alin.1 pct.2 din Codul de procedură civilă.
Intimatul nu a depus intampinare, ci concluzii scrise prin care a solicita respingerea apelului ce neintemeiat.
Curtea nu a administrat probe noi, nefiind depuse.
Asupra apelului, examinand hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art 479 Cod Pr Civ (2010), Curtea apreciază nefondata calea de atac, pentru următoarele considerente:
Creditoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. c) si d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținând că pârâtul-intimat a dispus continuarea unei activitati ce ducea in mod vadit la incetarea de plati, nesolicitand aplicarea dispozitiilor Legii nr. 85/2006.
Prealabil, trebuie stabilita natura răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, avand in vedere ca, prin prezentul apel, apelanta face referire la dispozitiile art 72 din Legea nr. 31/1990 cu privire la raporturile contractuale dintre administrator si societatea pe care o reprezintă.
Natura juridică a răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Astfel, aceasta raspundere se angajeaza nu in baza contractului de mandat incheiat intre societate si membri din conducere, ci a faptelor ilicite limitativ prevazute. De altfel, ca sa opereze o raspundere contractuala este necesar sa existe un contract intre partea care a suferit un prejudiciu (prin incalcarea clauzelor contractuale) si celalalt co-contractant, care a produs prejudiciu. Or, in speta, intre creditoarea-reclamanta si parat –administrator al societatii falite nu s-a incheiat o astfel de conventie. Contractul de mandat nu este incheiat intre creditoare si parat, ci intre acesta din urma si societate. Avand in vedere ca apelanta este tert fata de contractul de mandat sau contractul societar, aceasta nu poate invoca o raspundere contractuala.
In plus, trebuie subliniat ca, potrivit dreptului comun, cand un tert este vatamat printr-o fapta (actiune/omisiune) care isi are izvorul . contractanta vinovata de producerea prejudiciului nu raspunde fata de tert in virtutea contractului, ci a raspunderii delictuale sau penale, dupa caz.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 1357 C.civ. 2009 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Asadar, săvârșirea unei fapte ilicite se refera la una din actiunile/omisiunile prevăzute limitativ de art 138 alin 1 din legea nr 85/2006.
Prin prejudiciu se intelege pasivul societatii debitoare aflate in insolventa ce nu a putut fi acoperit in cursul procedurii. Acestea sunt două condiții necesare, dar nu suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale. In plus, reclamantul trebuie să dovedească vinovatia paratului, precum si faptul că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă delictuala. Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale după administrarea de dovezi privind săvârșirea faptelor menționate, al căror rezultat a fost insolvența societății sau a contribuit la ajungerea societatii in insolventa.
Referitor la fapta invocata si prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca paratul a dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp în care a fost săvârșită, precum si aspectul ca aceasta fapta ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada interesului personal.
Chiar daca administratorul a exercitat un management defectuos, o asemenea ipoteză nu este reglementată de dispozițiile legale printre faptele pentru care se poate dispune atragerea răspunderii patrimoniale.
In ceea ce priveste incidenta art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, reclamanta-apelanta nu a motivat in ce ar consta fapta savarsita de intimat.
Oricum, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca societatea a avut o contabilitate fictivă, ca a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, precum si faptul ca aceasta ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
De altfel, conform raportului privind cauzele ajungerii in stare de insolventa (f 71, dosar TB nr_ ), reprezentantii debitoarei au depus la dosar actele prevazute de art 28 alin 1 din Legea nr 85/2006.
Concluzionând, avand in vedere ca nu s-a facut dovada indeplinirii conditiilor pentru atragerea raspunderii patrimoniale a intimatelor, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art.480 alin. 1 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 3 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul in București, ., Sector 2, împotriva Sentinței civile nr.9720 din 17 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul N. C. G. cu domiciliul în București, .. ., ., CNP_, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 15.05.2015.
Președinte, Judecător,
A. L. ZAHARIADUMITRU V.
Grefier,
A. G. S.
Red.Jud.ALZ/09.07.2015
Nr.ex.: 4
Fond: Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
Președinte: P. N.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
