Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1241/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1241/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-09-2015 în dosarul nr. 31102/3/2013/a2
Dosar nr._ (Număr în format vechi 1310/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI A CIVILĂ
……
DECIZIA CIVILĂ NR.1241 A
Ședința publică de la data de 16 Septembrie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. C.
JUDECĂTOR - A. P.
GREFIER - G. M.
====
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.2883 din 24.03.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata A. A. P..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimata, prin avocat N. P., cu împuternicire avocațială aflată la dosar, fila 26, lipsind apelanta.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Intimata prin avocat arată că nu are cereri sau probe de formulat, în combaterea apelului.
Nefiind alte cereri de formulat și nici probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă intimatei pe cererea de apel.
Intimata, prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat, considerând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.138 alin.1 din Legea 85/2006, nu s-a dovedit faptul că administratorul a cauzat starea de insolvență a debitoarei, săvârșind în mod culpabil vreuna din faptele prevăzute de art.138 din Legea 85/2006. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține apelul spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă la data de 20.10.2014, sub nr._, creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice a solicitat atragerea răspunderii personale a pârâtei A. A. P..
În motivarea cererii, creditoarea-reclamantă arată că pârâta, deși cunoștea că societatea se afla în încetare vădită de plăți, nu și-a îndeplinit obligația legală de a sesiza tribunalul cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, ci a continuat în propriul interes activitatea neprofitabilă a societății, ceea ce a condus la majorarea datoriilor existente și ajungerea debitoarei în insolvență.
Reclamanta susține că sunt îndeplinite condițiile răspunderii patrimoniale, solicitând obligarea pârâtului la plata pasivului societății debitoare.
În drept, creditoarea-reclamantă invocă aplicarea art.138 alin.1 lit. c), din Legea nr.85/2006.
Legal citată, cu copie cerere, pârâta a formulatîntâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active având în vedere că aceasta nu a fost introdusă de administratorul judiciar și, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată întrucât nu sunt dovedite elementele necesare angajării răspunderii civile a organelor de conducere, nu sunt dovedite elementele răspunderii civile și nici legătura de cauzalitate.
În probațiune, s-au depus înscrisuri.
Prin Sentința civilă nr.2883/24.03.2015 pronunță în dosarul nr._/3/ 2013/a2 Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a respins ca neîntemeiată atât excepția invocată de pârâtă cât și cererea de chemare în judecată.
Pentru a pronunța această soluție, analizând dispozițiile legale incidente în cauză, instanța a avut în vedere prevederile art.138 alin.1 și alin.3 din Legea nr.85/ 2006, din a căror interpretare sistematică rezultă aspectele esențiale privind cererea în atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere/supraveghere ale debitorului în insolvență, și anume aspectele referitoare la noțiunea și natura juridică a acestei cereri, subiecții de drept ce dețin calitatea procesuală activă și cea pasivă, precum și cerințele legale pentru admiterea cererii.
Cererea privind atragerea răspunderii personale poate fi promovată de administratorul judiciar sau de lichidator ori, în baza hotărârii adunării creditorilor, de către președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor sau creditorul care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală. Întrucât, în toate cazurile, este promovată în interesul colectiv al creditorilor îndreptățiți să participe la procedură, cererea nu poate fi formulată de orice creditor în scopul satisfacerii propriei creanțe.
Calitatea procesuală pasivă (calitatea de pârâți) în cadrul acestei cererii aparține membrilor organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvență a debitorului (așa cum este situația administratorului de fapt).
Răspunderea patrimonială a pârâților este antrenată întrucât aceștia au cauzat starea de insolvență a debitorului prin săvârșirea uneia ori mai multora dintre faptele ilicite enumerate limitativ de la lit. a) la lit. g) ale art.138 alin.1 din lege, iar, consecutiv, prin cauzarea insolvenței, au determinat insuficiența ori lipsa lichidităților din patrimoniul debitorului necesare pentru plata integrală și la termen a datoriilor bănești certe și exigibile, prejudiciindu-i în acest fel pe creditori.
S-a mai arătat că prin dispozițiile art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006 se instituie o răspundere civilă delictuală față de creditori a persoanelor care au determinat incapacitatea debitorului ajuns în insolvență de a-și plăti datoriile sale certe și exigibile. Prin urmare, între prejudiciul creat creditorilor, constând în imposibilitatea de a-și satisface integral creanțele, și faptele ilicite enumerate limitative de lege, săvârșite de organele de conducere/supraveghere ale debitorului (având calitatea de pârâți), există o legătură de cauzalitate mediată (indirectă), în sensul că pârâții i-au prejudiciat pe creditori în mod indirect, respectiv: i) prin săvârșirea faptelor ilicite precizate de lege, au cauzat starea de insolvență a debitorului, caracterizată prin lipsa ori insuficiența lichidităților; și ii) prin ajungerea debitorului în stare de insolvență au cauzat și incapacitatea acestuia de a-și plăti creditorii.
Condițiile cumulative ale angajării răspunderii persoanelor care au cauzat insolvența, s-a arătat, sunt următoarele, potrivit dreptului comun și dispozițiilor speciale din legea insolvenței, anterior menționate: existența unui prejudiciu constând în imposibilitatea creditorilor recuperării integrale a creanțelor, ca urmare a lipsei ori insuficienței din averea debitorului insolvent a disponibilităților bănești; acest prejudiciu este egal cu pasivul debitorului insolvent (valoarea totală a masei credale, așa cum rezultă din tabelul definitiv consolidat al creanțelor); săvârșirea de către persoanele arătate, a uneia sau mai multor fapte ilicite dintre cele enumerate limitativ de la lit. a) la lit. g) ale art.138 alin.1 din Legea nr.85/2006; existența unei legături de cauzalitate între fapta/faptele ilicite săvârșite și starea de insolvență; dovada acestui element înseamnă implicit și dovada raportului cauzal între aceste fapte ilicite și prejudiciul creat creditorilor; fapta ilicită să fi fost săvârșită cu intenție, ca forma de vinovăție, toate faptele ilicite prevăzute de lege fiind calificate de scopul fraudulos al cauzării stării de insolvență.
Consecința antrenării răspunderii persoanelor vinovate de cauzarea insolvenței, ca urmare a îndeplinirii condițiilor prezentate, este aceea că ele vor putea fi obligate să suporte o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență.
S-a mai adăugat că răspunderea acestor persoane este subsidiară, în sensul că doar în ipoteza în care, în cadrul procedurii insolvenței, fie prin intermediul reorganizării judiciare, fie prin valorificări (lichidări) de bunuri ale debitorului în cadrul falimentului, nu s-a reușit plata integrală a pasivului, atunci se poate dispune obligarea pârâților la plata în întregime ori a unei părți din pasivul rămas neachitat.
Întrucât răspunderea patrimonială reglementată de dispozițiile speciale ale Legii nr.85/2006, derogatorii de la dispozițiile art.73 din Legea nr.31/1990, este o răspundere civilă de natură delictuală față de creditori, și nu contractuală ori delictuală față de debitorul persoană juridică, nu este prezumată existența niciuneia din condițiile răspunderii în discuție, iar dovada îndeplinirii acestor condiții este în sarcina probatorie a participantului la procedură care, promovând cererea de atragere a răspunderii (administratorul judiciar / lichidatorul, președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor, ori, după caz, creditorul majoritar), are poziția procesuală de reclamant.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, instanța a reținut că potrivit art.138 alin.3 din Legea nr.85/2006, cererea privind atragerea răspunderii personale poate fi promovată de administratorul judiciar sau de lichidator ori, în baza hotărârii adunării creditorilor, de către președintele comitetului creditorilor, creditorul desemnat de către adunarea creditorilor sau creditorul care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală. Întrucât, reclamanta se încadrează în aceste dispoziții legale, s-a apreciat că poate formula cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că reclamanta susține că starea de insolvență a debitoarei a fost cauzată de către pârâtă, în calitate de fost administrator social al debitoarei, prin săvârșirea de către acesta a faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit. c) din Legea nr.85/2006, și anume a faptei de a fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la insolvență, respectiv era obligat să depună o cerere pentru a fi supus procedurii insolvenței.
În privința săvârșirii faptei ilicite imputate pârâtului, instanța a constatat că reclamanta-creditoarea nu a făcut proba principalei condiții de existență a acestei fapte, și anume că pârâta, cunoscând dificultățile financiare ale societății și creșterea pasivului societății, ar fi dispus cu rea-credință și în interes personal continuarea activității comerciale a debitoarei, respectiv în scopul obținerii de avantaje patrimoniale/nepatrimoniale pe seama și în detrimentul societății. Reclamanta nu a precizat și dovedit care au fost acele acte și operațiuni, dispuse de pârâtă în cursul activității societății, din care să rezulte interesul vădit al acesteia de a-și procura foloase sub acoperirea societăți.
Fapta pârâtei de a fi dispus continuarea activității neprofitabile a debitoarei, în lipsa dovedirii interesului personal urmărit de pârât în toată această perioadă, a arătat judecătorul sindic, poate fi apreciată cel mult ca management defectuos care însă, nefiind enumerată între faptele ilicite, cauzatoare de insolvență, prevăzute limitativ de art.138 alin.1 din lege, nu poate conduce la atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale debitorului și obligarea pârâtului la suportarea pasivului debitorului.
Instanța a mai reținut că reclamanta nu a probat împrejurarea că presupusele fapte săvârșite de pârâtă ar fi cauzat în mod nemijlocit starea de insolvență a debitoarei. Instanța a avut în vedere că, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită prevăzută de art.138 alin.1 lit. c) din lege și apariția stării de insolvență a societății, numai împrejurarea săvârșirii de pârât a unei asemenea fapte nu poate conduce la angajarea răspunderii patrimoniale și obligarea sa la suportarea pasivului societății.
În cuprinsul motivării cererii, reclamanta invocă o . dispoziții din materia mandatului comercial și prezumții privind existența faptelor ilicite și legătura cauzală dintre aceste fapte și starea de insolvență a debitoarei, or, s-a apreciat că aceste dispoziții și prezumții nu sunt incidente în cauză, deoarece răspunderea organelor de conducere instituită de art.138 alin.1 din lege nu este de natură contractuală față de debitoare, ci de natură delictuală față de creditori, ceea ce implică obligația celui care pretinde atragerea răspunderii în discuție de a dovedi toate condițiile de existență ale unei astfel de răspunderi civile.
În consecință, instanța a reținut că reclamanta nu a probat săvârșirea de către pârâtă a unor fapte ilicite care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 alin.1 lit. c) și nici că pârâta, prin săvârșirea acestor ipotetice fapte, ar fi cauzat starea de insolvență a debitoarei, sens în care, nefiind întrunite toate condițiile de existență cumulative ale răspunderii patrimoniale prevăzute de art.138 alin.1 din lege, a respins cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei soluții, în termenul legal, la data de 23 aprilie 2015, a declarat apel creditoarea, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VI-a Civilă, la data de 18 mai 2015.
Prin cererea de apel creditoarea Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1, solicită modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâtei, în sensul obligării acesteia să suporte în întregime datoriile societății debitoare.
În motivare plecând de la prevederile art.27 din Legea nr.85/2006 se apreciază că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor legii nr.85/2006 nu numai în situația de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Susține apelanta că în această situație formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile legii nr.85/2006 nu este o opțiune ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar prevederile art.138 lit. c apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art.27 din lege.
Se mai adaugă că acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune cât și într-o omisiune.
Se apreciază că în cauză este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită, culpabilă a pârâtei, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitatea a societății și prejudiciul cauzat creditorilor.
Față de aspectele învederate, constatând că societatea debitoare a ajuns în încetarea de plăți datorită conduitei culpabile a administratorului, se solicită admiterea căii de atac.
În drept au fost invocate dispozițiile art.138 lit. c din Legea nr.85/2006 coroborate cu cele ale Legii nr.31/1990, republicată, și OG nr.92/2003.
Apelul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
La data de 04 iunie 2015, prin serviciul Registratură, s-a depus la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de intimata – pârâtă prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În apărare intimata arată că răspunderea civilă întemeiată pe dispozițiile art.138 din legea nr.85/2006 presupune îndeplinirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale și a condițiilor speciale instituite prin acest text de lege, respectiv; săvârșirea unei fapte ilicite dintre cele enumerate de art.138l existența și întinderea prejudiciului, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția (culpa).
Se menționează, în primul rând, că intimata nu a avut nici măcar timpul necesar să săvârșească vreuna dintre faptele expres enumerate de lege întrucât a deținut calitatea de administrator al societății debitoare timp de 10 zile.
În al doilea rând se susține că niciunul dintre elementele răspunderii civile delictuale nu a fost dovedit de către apelanta – reclamantă. Astfel se subliniază că în prezenta cauză nu s-a demonstrat prin nici un mijloc de probă existența unei fapte culpabile care să fi cauzat în mod direct insolvența societății și existența culpei administratorului.
În drept au fost invocate prevederile art.205 și urm. C.pr.civ., Legii nr.85/2006 și Legii nr.31/1990.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând apelul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și cu observarea prevederilor art.476 N.C.pr.civ., Curtea, constată următoarele:
După cum în mod corect a arătat și judecătorul sindic răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu este o răspundere contractuală.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Apelanta - creditoare a afirmat că intimata - pârâtă se face vinovată de fapta prevăzută de art.138 lit. c din legea nr.85/2006 invocând generic continuarea activității în interes personal de către aceasta, precum și dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art.138 lit. c din lege.
În privința susținerii potrivit căreia intimata pârâtă avea obligația legală să solicite ea însăși aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 la apariția stării de insolvență, Curtea constată că răspunderea pârâtei nu se poate atrage pentru neformularea unei astfel de cereri, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art.138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.
De asemenea, activitatea nerentabilă și managementul defectuos invocate de apelantă, constând în dezinteresul total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății și lipsa eforturilor pozitive în redresarea acesteia, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitoarei, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute în mod expres și limitativ de art.138 din lege, așa cum s-a reținut și de către prima instanță.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, ar fi trebuit dovedită nu numai săvârșirea faptelor reclamate, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată.
Aserțiunile apelantei, constând în prezumții simple, deduse din împrejurarea nedepunerii la dosar a documentelor contabile, nesusținute de nici o probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art.1169 C.civ., iar invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Referitor la susținerea apelantei în sensul că în cauză ar fi incidente regulile răspunderii contractuale derivând din contractul de mandat al administratorului, Curtea constată că o astfel de răspundere poate fi angajată numai în relațiile administratorului cu societatea, cea care i-a dat mandatul de reprezentare. În relațiile cu terții însă, sunt aplicabile condițiile răspunderii civile delictuale, condiții a căror îndeplinire nu a fost dovedită de apelantă.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatei pârâte săvârșirea faptei prevăzute de art.138 lit. c din Legea nr.85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, cu observarea prevederilor art.480 alin.1 C.pr.civ., va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, cu sediul în București, sector 2, ., împotriva Sentinței civile nr.3349/07.04.2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._/3/2014/a1, în contradictoriu cu intimatul – pârât A. A. P., cu domiciliul în București, sector 6, Valea Argeșului nr.6, ..1, ., și domiciliul procesual ales la C.. Av. N. P. din București, sector 2, ., ., ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16 Septembrie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. C. A. P.
GREFIER
G. M.
Red. Jud. I.C./ Tehnored. I.C./G.M.
4 ex/
Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
Judecător fond – C. C.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
