Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 817/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 817/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-05-2015 în dosarul nr. 39941/3/2013/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA A V-A CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi 462/2015)
DECIZIA CIVILĂ NR.817/A
Ședința publică de la 19 Mai 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: E.-S. R.
Judecător: P. P.
Grefier: M. – A. P.
*******************
Pe rol judecarea apelului formulat de pârâtul F. A. împotriva sentinței civile nr.9744/18.11.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea nr.85/2006, în contradictoriu cu intimatul reclamant lichidator C. S. I..
La apelul nominal făcut în ședință publică părțile nu au răspuns.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă. Totodată, se arată că apelantul pârât a depus dovada achitării taxei judiciar de timbru de 100, după care:
Curtea anulează taxa judiciară de timbru de 100 lei aflată la fila 21 din dosar.
Nefiind cereri prealabile formulate sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, făcând aplicarea dispozițiilor art.223 alin.3) Noul Cod de procedură civilă, astfel cum s-a solicitat.
CURTEA,
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VII-a Civilă sub nr._, reclamantul lichidator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență S. I. a solicitat angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului F. A., în baza art.138 lit.a) din legea nr.85/2006 și obligarea acestuia la suportarea pasivului neacoperit al societății debitoare FLORES TOTAL . de 30.521 lei.
Prin sentința civilă nr.9744/18.11.2014 tribunalul a admis această cerere și a obligat pârâtul să suporte din averea proprie pasivul debitoarei, în sumă de 30.521 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorul-sindic a reținut că pârâtul a fost asociat unic și administrator al debitoarei.
Potrivit raportului întocmit de lichidatorul judiciar cu privire la cauzele și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, la momentul încetării activității (31.10.2013) debitoarea figura cu stocuri în valoare de 62.290 lei, care nu au fost predate lichidatorului judiciar în vederea valorificării, cu sume în casă în valoare de 2.106 lei, care nu au fost depuse în contul colector și cu creanțe neîncasate în valoare de 9.870 lei, pentru care administratorul statutar a rămas în pasivitate, nerecuperându-le și nepredând nici documentele lichidatorului judiciar, în vederea recuperării creanțelor în procedura insolvenței, lăsând astfel creanțele să se prescrie.
Mai mult, din raportul asupra cauzelor apariției stării de insolvență a rezultat fără echivoc că principalele cauze care au determinat starea de insolvență a debitoarei au fost: ineficienta utilizare a resurselor existente (stocuri în valoare de 62.290 lei, creanțe în valoare de 9870 lei, disponibilități bănești în valoare de 2106 lei); neurmărirea încasării la timp a creanțelor; păstrarea de stocuri fără a încerca valorificarea/utilizarea acestora; neutilizarea „numerarului, investițiilor și a echivalentelor de numerar” din sold pentru plata parțială a datoriilor; lipsa unor eforturi în redresarea activității societății.
A reținut judecătorul-sindic că aceste fapte ilicite, săvârșite de pârât cu forma de vinovăție a intenției și, respectiv, a culpei, au condus în mod evident societatea debitoare în starea de incapacitate de plăți și, implicit, la imposibilitatea achitării creanțelor deținute de creditori împotriva patrimoniului acesteia. Ca urmare, s-a dovedit legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, dovada contrară nefiind făcută în cauză.
Așadar, săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 alin.1 lit.a) din legea insolvenței au rezultat din probatoriul administrat, pârâtul folosind sumele persoanei juridice în interes personal, neînregistrarea operațiunilor privind modul în care s-au utilizat sumele creând prezumția ascunderii acestora.
În contextul menționat, faptele săvârșite de administrator au concurat la cauzarea stării de insolvență a debitoarei, neîndeplinirea obligației de întocmire a evidențelor contabile presupunând neurmărirea propriilor creanțe și datorii, cu consecința determinării încetării plăților.
Față de aceste motive, din perspectiva înscrisurilor existente la dosar și a temeiurilor de drept invocate de lichidatorul judiciar, judecătorul-sindic a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art.138 alin.1 lit.a) din legea nr.85/2006 rap. la art.998-999 C.civ. Ca urmare, a admis cererea privind atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului (care, prin ascunderea și folosirea sumelor de bani deținute de societatea debitoare, a determinat insolvența societății) și l-a obligat pe acesta să suporte pasivul societății debitoare în sumă de 30.521 lei (potrivit tabelului definitiv al creanțelor).
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâtul F. A., acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același nr. unic_ .
În motivarea apelului, legal timbrat, pârâtul a arătat că instanța de fond nu a analizat motivele invocate de reclamant în cererea introductivă și a pronunțat hotărârea atacată fără să indice cu claritate temeiurile pe care și-a fundamentat soluția de admitere a cererii de angajare a răspunderii patrimoniale.
Apelantul-pârât a prezentat, în continuarea motivării apelului, o . aspecte teoretice referitoare la răspunderea reglementată de art.138 din legea insolvenței, arătând că fapta ilicită trebuie să fie o acțiune sau inacțiune dintre cele enumerate limitativ de lege, iar interpretarea lor nu poate fi făcută prin analogii, ci strict asupra situației prevăzute de text.
A susținut apelantul-pârât că prejudiciul nu s-a dovedit, că vinovăția nu este prezumată și trebuie să ia forma intenției, care în speță nu s-a dovedit. De asemenea, nici legătura de cauzalitate între fapta ilicită și așa-zisul prejudiciu nu s-a dovedit prin probe neechivoce.
Prin urmate, simpla indicare a faptei prevăzute de art.138 lit. a) din Legea nr.85/2006 nu este suficientă, trebuind să se arate care sunt bunurile/creditele ce au fost folosite și cum au fost folosite acestea în fapt, pentru a putea determina scopul utilizării lor.
Referitor la fapta prevăzută de art.138 lit. e) din legea insolvenței, apelantul-pârât a arătat că aceasta este o faptă comisivă ce se referă la deturnarea sau ascunderea unei părți din activul societății, pentru diminuarea activului patrimonial în scop personal, în dauna creditorilor, scriptic sau faptic, prin înscrierea în contabilitate sau prin scoaterea în fapt a unor bunuri din patrimoniul societății sau se referă la ascunderea lor și la mărirea fictivă a pasivului societății, prin înscrierea în contabilitate a unor datorii fictive sau prin producerea unor documente false care atestă astfel de datorii.
Apelantul a precizat că din probele dosarului și raportul lichidatorului judiciar nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între neținerea legală a contabilității și . de insolvență.
S-a susținut de către apelant că doar constatarea, de către lichidatorul judiciar, a faptului că debitoarea avea înregistrate în contabilitate anumite active imobilizate/stocuri/disponibilități bănești/creanțe nu duce în mod automat la concluzia că acestea au fost însușite de administrator, în lipsa probării efective a acestui aspect, fiind necesar a se proba, în concret, care active imobilizate/stocuri/disponibilități bănești/creanțe au fost folosite, cum au fost folosite și cine a folosit aceste bunuri, pentru a putea astfel determina scopul utilizării lor.
Mai mult decât atât, neluarea măsurilor pentru nerecuperarea creanțelor nu se încadrează în faptele enumerate limitativ de art.138 din Legea 85/2006. În ceea ce privește stocul de marfă, analizând documentele societății și obiectul principal de activitate, se poate observa ca este vorba de produse alimentare, cu termen de valabilitate, adică marfă perisabilă pentru care nu s-a încheiat proces verbal de perisabilitate. A precizat apelantul că și în situația în care ar fi încheiat proces verbal de perisabilitate și s-ar fi descărcat cu valoarea stocurilor din gestiune, aceste stocuri neavând valoare nu ar fi putut fi vândute și obținută astfel o sumă de bani care să poată fi folosită la acoperirea datoriilor debitoarei. Ca urmare, lipsa acestor stocuri nu putea duce la insolvență.
Având în vedere cele arătate mai sus, apelantul-pârât consideră că instanța de fond a motivat sentința atacată doar pe susținerile lichidatorului judiciar, fără a demonstra în ce constă fapta ilicită și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și așa-zisul prejudiciu.
Față de aceste motive, apelantul a solicitat admiterea apelului și anularea în tot a sentinței atacate.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Cererea de angajare a răspunderii patrimoniale a apelantului-pârât a fost întemeiată pe dispozițiile art.138 lit.a) din Legea nr.85/2006, reclamanta-intimată solicitând obligarea apelantului-pârât la suportarea întregului pasiv neacoperit al debitoarei . SRL în sumă de 30.521 lei.
Prin sentința apelată instanța de fond a admis cererea astfel cum a fost formulată, reținând în sarcina apelantului-pârât săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 lit. a) și obligându-l la suportarea pasivului debitoarei în sumă de 30.521 lei.
Răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 este o răspundere civilă delictuală a membrilor organelor de conducere ale societății debitoare. Pentru antrenarea acestei răspunderi este necesară proba elementelor cumulative prevăzute de art. 998–999 din vechiul Cod civil. În plus, articolul 138 impune ca atragerea răspunderii să intervină în funcție de o calitate determinantă a persoanei fizice raportat la debitorul aflat în insolvență, pentru faptele anume prevăzute la literele a)-g), dar și în condițiile în care se dovedește legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și starea de insolvență a societății lichidate.
Curtea constată că în speță, contrar susținerilor apelantului, condiția prejudiciului a fost dovedită, căci pasivul societății debitoare (30.521 lei) nu a fost acoperit în urma desfășurării procedurii prevăzută de Legea nr.85/2006.
În ceea ce privește fapta, Curtea apreciază că acesta trebuie să se circumscrie dispozițiilor art.138 alin.1 lit.a) din lege (folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane), conform limitelor învestirii instanței de fond de către intimata-reclamantă.
Instanța de fond a reținut săvârșirea acestei fapte de către apelantul-pârât cu motivarea că din raportul asupra cauzelor apariției stării de insolvență rezultă fără echivoc că pârâtul a determinat starea de insolvență a debitoarei prin ineficienta utilizare a resurselor existente, respectiv stocuri în valoare de 62.290 lei, creanțe în valoare de 9.870 lei și disponibilități bănești în valoare de 2.106 lei. Cum în contabilitatea debitoarei nu au fost înregistrate operațiuni privind modul în care s-au utilizat aceste sume, instanța de fond a reținut prezumția folosirii lor de către pârât în interes personal. În această situație a răsturnării sarcinii probei, s-a mai reținut că pârâtul nu a dovedit contrariul.
Din aceste considerente ale hotărârii atacate Curtea constată că instanța de fond a făcut o analiză a motivelor invocate de reclamant în cererea introductivă. Astfel, judecătorul-sindic a avut în vedere atât temeiul de drept pe care reclamantul a înțeles să-l indice în acțiune, cât și elementele în raport de care se putea reține fapta ilicită invocată a fi fost săvârșită de către pârât.
De asemenea, instanța de fond a reținut îndeplinirea tuturor condițiilor pentru angajarea răspunderii pârâtului în baza art.138 lit.a) din legea insolvenței, condiții ce au rezultat nu prin aplicarea doar a unor prezumții simple, fără nici o probă certă, ci prin aplicarea prezumțiilor simple (prezumții judiciare) de la un fapt cunoscut și probat în mod cert la un fapt necunoscut, conform art.327 și art.329 Noul Cod de Procedură Civilă. Astfel, din datele contabile prezentate chiar de societatea debitoare cu ocazia formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței rezultă existența stocurilor și a disponibilităților bănești la data de 31.10.2013 (faptul cunoscut și probat în mod cert). Cum aceste stocuri și disponibilități bănești nu au fost predate lichidatorului judiciar și nici nu a fost prezentat vreun alt document contabil din care să rezulte că ele ar fi fost folosite în favoarea debitoarei, instanța de fond corect a aplicat prezumția simplă și a reținut folosirea acestor sume de către unicul administrator al debitoarei, în folos propriu (faptul necunoscut dovedit cu ajutorul prezumției simple, plecând de la un fapt cunoscut).
Valoarea acestor stocuri și disponibilități bănești în casă și conturi, la data de 31.10.2013, era mai mare decât masa credală neacoperită în urma desfășurării procedurii, instanța de fond în mod corect obligând apelantul-pârât la plata sumei de 30.521 lei (pasivul neacoperit) și nu a întregii sume reprezentate de stocurile și disponibilitățile bănești la 31.10.2013 folosite în interes propriu de către apelant (2.106,25 lei – disponibil în casă și conturi; 59.492,17 lei – stocuri conform balanței de verificare din luna oct.2013 depusă de debitoare la filele 11-13 dosar insolvență).
Este neîntemeiată susținerea apelantului potrivit căreia intimatul-reclamant trebuia să dovedească în concret cum au fost folosite bunurile debitoarei în fapt. Aceasta deoarece textul de lege are în vedere doar necesitatea dovedirii folosirii bunurilor în interes personal, iar nu a dovedirii modului concret în care a avut loc această folosire în interes personal. Atâta timp cât stocurile de marfă și disponibilitățile bănești ce figurează înregistrate în contabilitatea debitoarei nu au fost predate lichidatorului judiciar și nici nu au fost folosite în interesul debitoarei (situație în care trebuia să existe o înregistrare contabilă a modului de folosire), rezultă că ele au fost folosite în interesul personal al apelantului-pârât, unicul administrator al debitoarei ce putea dispune de ele.
Curtea precizează că valoarea creanțelor evidențiate în balanța de verificare din luna oct.2013 nu a fost luată în considerare deoarece, în opinia Curții, simpla evidență contabilă a creanțelor, fără o probă certă a recuperării lor, nu poate conduce la concluzia folosirii lor în interes propriu al pârâtului. De asemenea, simpla evidență contabilă a creanțelor nu dovedește nici folosirea lor în interesul altei persoane, fără o probă certă în acest sens.
Instanța de fond corect a reținut și împrejurarea că, prin dovedirea de către reclamant a săvârșirii faptei prevăzute de art.138 lit.a) din legea insolvenței de către pârât, sarcina probei s-a răsturnat, dovada contrarie trebuind a fi făcută de către pârât, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat (deși pârâtul a fost legal citat la domiciliul său, domiciliu indicat și de acesta în prezenta cale de atac).
Curtea a înlăturat și susținerile apelantului potrivit cărora stocurile de marfă erau constituite din produse alimentare, cu termen de valabilitate, adică marfă perisabilă pentru care nu s-a încheiat proces-verbal de perisabilitate. Aceasta deoarece din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că stocurile de marfă erau constituite doar din produse alimentare cu un termen de valabilitate scurt. Dacă, într-adevăr, apelantul-pârât nu ar fi folosit stocurile de marfă în interes personal, trebuia să facă dovada în acest sens (sarcina probei fiind răsturnată) fie prin predarea efectivă a mărfii alterate/nealterate, fie prin întocmirea în termen legal a procesului de perisabilitate, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Prin săvârșirea de către apelantul-pârât a faptei ilicite prevăzute de art.138 lit.a) din legea insolvenței s-a cauzat debitoarei un prejudiciu la nivelul valorii bunurilor folosite în interes propriu, fiind cauzată și starea de insolvență a debitoarei căci respectiva valoare a bunurilor putea fi folosită pentru plata datoriilor societății, situație în care procedura insolvenței debitoarei nu ar fi fost deschisă.
Condiția vinovăției este și ea îndeplinită, apelantul-pârât fiind unicul administrator al societății debitoare și exercitând toate atribuțiile prevăzute de lege referitoare la administrare.
Față de toate aceste considerente Curtea constată că sunt nefondate criticile apelantului referitoare la hotărârea pronunțată de instanța de fond în baza art.138 lit.a) din legea insolvenței.
Ca urmare, în baza art.480 alin.1 Noul Cod de Procedură Civilă Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de pârâtul F. A. (CNP_) cu domiciliul în P., .. 7, J. Ilfov, împotriva sentinței civile nr.9744/18.11.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 lit.a) din Legea nr.85/2006, în contradictoriu cu intimatul lichidator C. S. I., cu sediul în sector 6, București, ., ., ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.05.2015.
Președinte, E.-S. R. | Judecător, P. P. | |
Grefier, M. A. P. |
Red.Jud. E.S.R.
Tehnored.E.S.R.
4 ex./29.06.2015
.>
Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă
Judecător sindic: S. F. I.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
