Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 411/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 411/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-03-2015 în dosarul nr. 509/3/2014/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi 160/2015)
DECIZIA CIVILĂ NR.411/A
Ședința publică de la 17 Martie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: E.-S. R.
Judecător: P. P.
Grefier: M. A. P.
********
Pe rol judecarea apelului formulat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.9423/07.11.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea nr.85/2006, în contradictoriu cu intimații pârâți B. A. și L. I. - R..
La apelul nominal făcut în ședință publică părțile nu au răspuns.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă, după care:
Nefiind cereri prealabile formulate sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, făcând aplicarea dispozițiilor art.223 alin.3) Noul Cod de procedură civilă, astfel cum s-a solicitat.
CURTEA,
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VII-a Civilă sub nr._, reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE a solicitat angajarea răspunderii patrimoniale a pârâților B. A. și L. I. - R. în baza art.138 lit.c) și d) din legea nr.85/2006 și obligarea acestora la suportarea pasivului neacoperit al societății debitoare ..
Prin sentința civilă nr.9423 din 07.11.2014 Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă a respins această cerere ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre judecătorul - sindic a reținut că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ atât condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, cât și condițiile speciale prevăzute de art.138 din lege.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală.
A mai reținut judecătorul-sindic că nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, părților revenindu-le sarcina de a-și dovedi susținerile, potrivit art.1169 C.civ. Invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu este de natură să atragă, în mod automat, răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpă.
În ceea ce privește fapta prevăzută de dispozițiile art.138 lit.c) din legea nr.85/2006, simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este în măsură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie să se arate în concret care sunt faptele săvârșite de asociați care au dus la insolvența societății.
Ca atare, în lipsa unor dovezi certe din care să rezulte în concret care sunt activitățile dispuse de asociați, modalitatea în care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp și nu în ultimul rând faptul că acestea ar fi produs starea de insolvență, instanța de fond nu a reținut ca fiind dovedită fapta ilicită.
Referitor la fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, tribunalul a arătat că nu a fost probată niciuna din cele trei ipoteze avute în vedere de lege. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâților de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâții nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lor în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamanta nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Pentru aceste motive tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE, acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același număr unic_ .
În motivarea apelului reclamanta a arătat că instanța de fond în mod greșit a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada incidenței prevederilor art.138 lit.c) și d) din legea nr.85/2006.
Astfel, apelanta a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c) din lege, intimații-pârâți având obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți. Intimații-pârâți aveau obligația (iar nu opțiunea) formulării unei cereri întemeiată pe dispozițiile legii insolvenței, conform art.27, iar dispozițiile art.138 lit.c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art.27 din lege.
Apelanta a invocat faptul că mandatul administratorului este un mandat comercial, prezumat a fi cu titlu oneros, astfel că intimații-pârâți răspund și pentru culpa cea mai ușoară, nu numai pentru dol.
S-a mai susținut că în cauză erau incidente și dispozițiile art.138 lit.d) din Legea nr.85/2006 deoarece societatea debitoare nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute de art.28 din legea insolvenței,încălcând astfel dispozițiile exprese ale art.35 din același act normativ.
Nedepunerea documentelor financiar-contabile a pus lichidatorul judiciar în imposibilitatea de a verifica modalitatea de înregistrare a evidențelor contabile, iar această nedepunere instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate între această faptă și ajungerea debitoarei în încetare de plăți.
Simplul fapt că administratorii nu au ținut contabilitatea conform legilor contabile atrage răspunderea acestora deoarece nu există posibilitatea de a analiza activul patrimonial, modul cum acesta a fost gestionat, dacă au fost inventariate bunurile societății conform prevederilor legale, dacă au fost efectuate transferuri patrimoniale și în ce condiții, modul în care au fost folosite veniturile obținute.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate, apelanta a susținut că aceasta există și are drept cauze inacțiunea pârâților de a nu desfășura o activitate profitabilă în folosul debitoarei, faptul că au beneficiat numai în interes personal de activitatea debitoarei și faptul că nu au întocmit evidențele contabile conform prevederilor legale.
Față de aceste motive, considerând că faptele intimaților-pârâți se încadrează în prevederile art.138 lit.c) și d) din legea nr.85/2006, iar instanța de fond în mod greșit a respins cererea formulată în baza acestor dispoziții legale, apelanta a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii și obligarea pârâților la plata pasivului neacoperit al debitoarei.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile art.466 și următoarele Noul Cod procedură civilă.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulare, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Apelanta-creditoare a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a intimaților–pârâți B. A. și L. I. - R. întemeiată pe dispozițiile articolului 138 alineat 1 litera c) și d) din legea nr.85/2006, astfel cum rezultă din cererea formulată de aceasta.
Curtea apreciază că dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 instituie răspunderea civilă delictuală a membrilor organelor de conducere ale societății debitoare. Pentru antrenarea acestei răspunderi este necesară proba elementelor cumulative prevăzute de art. 998–999 Cod civil. În plus, articolul 138 impune ca atragerea răspunderii să intervină în funcție de o calitate determinantă a persoanei fizice raportat la debitorul aflat în insolvență, pentru faptele anume prevăzute la literele a)-g), dar și în condițiile în care se dovedește legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și starea de insolvență a societății lichidate.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază că dispozițiile art.138 din legea nr.85/2006 nu instituie nici o prezumție, nici măcar relativă, apelanta-reclamantă având obligația de a le proba în întregime și cumulativ, conform articolului 249 Noul Cod de Procedură Civilă.
Prin urmare, Curtea va înlătura argumentele aduse de apelanta-creditoare în legătură cu prezumarea culpei administratorului bazată pe mandatul comercial, acestea fiind străine de caracterul delictual al răspunderii speciale a membrilor organelor de conducere.
În speță, doar condiția prejudiciului a fost dovedită, căci pasivul societății debitoare nu a fost acoperit în urma desfășurării procedurii prevăzută de Legea nr.85/2006.
În ceea ce privește fapta, Curtea apreciază că aceasta trebuia să se circumscrie dispozițiilor art.138 alin.1 lit.c) din lege (dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți) și art.138 alin.1 lit.d) din lege (ținerea unei contabilități fictive, neținerea contabilității în conformitate cu legea sau dispariția unor documente contabile), acestea fiind limitele învestirii instanței de fond de către apelanta-reclamantă.
Apelanta nu a dovedit, nici în fond și nici în apel, săvârșirea unor asemenea fapte de către intimații-pârâți. De altfel, și în apel aceasta s-a limitat la invocarea unor aspecte generale privind angajarea răspunderii, fără o indicare concretă a faptelor săvârșite de intimați.
Existența prejudiciului și calitatea acestora de asociați și administratori ai debitoarei nu poate duce la concluzia că au săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lor patrimonială, în lipsa unor probe certe.
Curtea arată că desfășurarea unei activități comerciale este prezumată a fi în interesul societății și nu al organelor de conducere, iar apelanta nu a răsturnat această prezumție, nedovedind interesul personal al intimaților-pârâți în continuarea activității comerciale și nici că această continuare a activității ducea în mod vădit la încetare de plăți.
Dezinteresul intimaților în funcționarea normală și în condiții de legalitate a societăți, aspecte invocate de către apelantă, nu pot fi reținute ca echivalând cu dispunerea continuării în interes personal a activității, având ca rezultat încetarea de plăți, faptă prevăzută de lit.c) a art.138; de altfel, apelanta nu numai că nu a probat, dar nici nu a invocat/indicat activitățile care ar fi continuat în interes personal. Simpla nedeclarare la timp a insolvenței nu poate echivala cu fapta indicată de art.138 lit.c) atât timp cât, de la momentul insolvenței reale (iar nu declarate), activitatea putea înceta de facto.
De altfel, în ceea ce privește invocarea de către apelantă a nesocotirii de către intimați a obligației de a solicita aplicarea dispozițiilor legii nr.85/2006, Curtea precizează că alin.1 al art.27 are în vedere obligația societății debitoare de a solicita deschiderea procedurii reglementată de legea nr.85/2006 în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență, iar alineatul 2 are în vedere posibilitatea societății debitoare de a formula o astfel de cerere în cazul în care apariția stării de insolvență este iminentă. Prin urmare, încălcarea dispozițiilor alineatului 1 nu constituie motiv de ajungere în insolvență, căci această stare este deja instalată (iar pe de altă parte nu se circumscrie faptelor prevăzute de articolul 138), iar alineatul 2 are în vedere posibilitatea și nu obligația societății debitoare de a formula cererea în caz de apariție a stării de insolvență iminentă. Ca atare, câtă vreme debitoarea are doar dreptul de a cere deschiderea procedurii, nu și obligația legală de a face, în cazul în care nu se adresează tribunalului aceasta comite o omisiune căreia îi lipsește caracterul ilicit.
Concluzionând, Curtea apreciază că nerespectarea dispozițiilor art.27 din Legea nr.85/2006 nu se circumscrie faptei prevăzute de articolul 138 litera c) din lege și nici nu respectă cerința impusă de acest text ca fapta (omisiunea) să fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Toate motivele de apel invocate de apelantă reprezintă afirmații întemeiate pe prezumții simple, fără nicio probă certă a săvârșirii faptelor prevăzute de art.138 lit. c) de către intimații-pârâți.
În ceea ce privește susținerile apelantei referitoare la incidența în cauză a prevederilor art.138 lit.d) din legea nr.85/2006, Curtea constată că apelanta nu a dovedit săvârșirea niciuneia dintre faptele enumerate expres și limitativ de lege. Apelanta a invocat nedepunerea documentelor contabile la lichidator, conform art.28 din legea insolvenței, și a apreciat că această nedepunere instituie o prezumție în legătură cu neținerea contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societății în încetare de plăți.
Sub acest aspect susținerile apelantei sunt nefondate având în vedere, pe de o parte, faptul că pentru angajarea răspunderii întemeiată pe dispozițiile art.138 din legea nr.85/2006 (răspundere civilă delictuală) trebuie dovedită îndeplinirea tuturor condițiilor menționate anterior, nefiind instituită nici o prezumție, nici măcar relativă, iar pe de altă parte împrejurarea că nepredarea documentele financiar-contabile lichidatorului judiciar nu poate fi asimilată cu săvârșirea faptelor ilicite prevăzute de lit.d) a art.138 din legea nr.85/2006, în lipsa unor dovezi certe a ținerii unei contabilități fictive, a neținerii contabilității în conformitate cu legea sau a dispariției unor documente contabile.
Mai mult, simplul fapt al neținerii contabilității potrivit legii nu duce automat la angajarea răspunderii patrimoniale reglementată de art.138, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, apelanta nu a probat, în condițiile art.249 Noul Cod de procedură civilă, existența acestui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul generat, raport de cauzalitate ce nu este prezumat ca urmare a nerespectării de către debitoare a prevederilor art.28 din legea insolvenței.
Toate motivele de apel invocate de apelantă reprezintă afirmații întemeiate pe prezumții simple, fără nicio probă certă a săvârșirii faptelor prevăzute de art.138 lit. c) și d) de către intimații-pârâți.
În concluzie, Curtea constată că apelanta nu a făcut decât dovada prejudiciului. În lipsa dovedirii săvârșirii faptelor prevăzute de art.138 lit.c) și d), a raportului de cauzalitate între aceste fapte și ajungerea societății debitoare în stare de insolvență, angajarea răspunderii patrimoniale în baza art.138 din legea nr.85/2006 nu poate fi antrenată.
Prin urmare, hotărârea apelată este legală și temeinică, fiind în concordanță atât cu probele administrare în cauză, cât și cu dispozițiile legale invocate, criticile formulate fiind fără temei.
Ca urmare, în baza art.480 alin.1 Noul Cod de procedură civilă Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 3 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, . sector 2, împotriva sentinței civile nr.9423/07.11.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți B. A., cu domiciliul în sector 3, București, Calea Călărașilor nr.323, ., . și L. I. - R., cu domiciliul în sector 4, București, ., ., ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.03.2015.
Președinte, E.-S. R. | Judecător, P. P. | |
Grefier, M. A. P. |
Red.Jud. E.S.R.
Tehnored.E.S.R.
4 ex./20.04.2015
.> Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă
Judecător sindic: S. O.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
