Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 609/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 609/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-04-2015 în dosarul nr. 29239/3/2013/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DOSAR NR._ (Număr în format vechi 266/2015)
DECIZIA CIVILĂ NR. 609
Ședința publică de la 17 aprilie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. G. F.
JUDECĂTOR - I. C. N.
GREFIER - L. M.
Pe rol se află judecarea cererii de apel formulate de apelanta–reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 în contradictoriu cu intimații–pârâți N. V. și N. G.-S. împotriva sentinței civile nr._/09.12.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile. Curtea, având în vedere împrejurarea că la strigarea cauzei la ordine nu se prezintă părțile, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare. La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile. S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că apelanta a solicitat prin motivele de apel și judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constată că dosarul este la a doua strigare a cauzei, iar procedura de citare este legal îndeplinită. Instanța procedează la judecata pricinii în lipsa părților legal citate.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 26.03.2014 sub nr. _ , reclamanta-creditoare DGRFP BUCUREȘTI a chemat în judecată pe pârâții N. V. și N. G.-S., solicitând instanței să oblige pârâții la suportarea pasivului debitoarei . SRL.
În motivarea cererii a arătat că pârâții nu au respectat art. 27 din Legea nr.85/2006, iar nerespectarea acestui text de lege atrage ca sancțiune aplicarea art.138 lit. c din Legea nr.85/2006. Legătura de cauzalitate rezultă din dezinteresul pentru funcționarea normală a societății. În drept a invocat art.138 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Pârâții nu au formulat întâmpinare.
Prin sentința nr._/09.12.2014 Tribunalul București a respins cererea ca neîntemeiată reținând următoarele:
„Răspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență. Natura juridica a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Pentru a putea fi angajata răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legătura de cauzalitate si culpa. Insă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozițiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolvență. Ca atare, aceasta forma de răspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuala izvorâta din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuala. Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece parților le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-si dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atragă in mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a interes sa instituie o prezumție legala de vinovăție si de răspundere in sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății in stare de insolventa. Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolentei trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpa. Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic retine ca derularea unei activitatea economice este un aspect normal din timpul funcționarii unei societatea comerciale, in cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte comerciale. Imposibilitatea de a face fata plaților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului, atâta timp cat aceasta se poate datora si unor cauze obiective, independente de voința administratorului. Prin Sentința civila nr.618 din 21.01.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă, s-a dispus . procedura simplificată a societății debitoare. Potrivit raportului întocmit în temeiul art. 59 din Legea 85/2006 privind cauzele și împrejurările care au generat starea de insolvență întocmit de lichidatorul judiciar(f. 49-52) a rezultat că societatea debitoare nu a depus actele contabile prevăzute de art 28 din Legea 85/2006, astfel încât lichidatorul judiciar nu s-a putut pronunta asupra incidentei prevederilor art.138 din lege și nu intelege sa formuleze cerere de atragere a raspunderii patrimoniale impotriva administratorului societății debitoare. Nu a fost indicată în concret nici o acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că pârâtii au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați. Faptul că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolenta, aceasta împrejurare nu poate echivala cu incidenta ipotezei reglementata de art.138 lit.c si nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale. Tribunalul retine ca deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, insa managementul defectuos/dezinteresul in funcționarea normala a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006. Mai mult, pentru ca aceste fapte sa poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar sa se dovedească ca acestea au determinat starea de insolventa, aspect care nu a fost probat in speța. Răspunderea prevăzuta de art.138 din lege nu este o răspundere contractuala in care culpa este prezumata, ci este o răspundere speciala care împrumuta din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuala operand doar in raporturile administratorului statutar cu societatea. Prin urmare, culpa paratilor nu este prezumata conform art.1082 C.civ. ca la răspunderea contractuala, ci trebuie dovedita împreuna cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale. Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legala de vinovatei și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolventa. Ca atare, în lipsa unor dovezi din care sa rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, in interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, si nu in ultimul rând faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi reținuta ca fiind dovedita fapta ilicita.”
Împotriva acestei sentințe la data de 12.01.2015 a declarat apel reclamanta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 28.01.2015.
În motivarea apelului său reclamanta a arătat în esență următoarele: nu s-a respectat art. 27 din Legea nr.85/2006, sancțiunea pentru nerespectarea art. 27 constă în aplicarea art. 138 lit. c din Legea nr.85/2006, culpa trebuie apreciată prin prisma art. 72 din Legea nr. 31/1990, legătura de cauzalitate rezultă din dezinteresul pentru funcționarea normală a societății.
Intimații nu au depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului de față instanța de apel reține următoarele:
Răspunderea instituită de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere civilă delictuală față de creditorii societății insolvente, debitoare care nu poate acoperi pasivul cu bunurile și disponibilitățile sale bănești. Prin urmare toate elementele acestui tip de răspundere vor fi analizate din punct de vedere delictual, iar nu contractual, cum eronat susține apelanta raportându-se la art. 72 din Legea nr.31/1990, normă care cuprinde o trimitere la contractul de mandat. Oricum contractul de mandat este între administratorul statutar și societate, iar o răspundere contractuală în baza acestui mandat ar trebui să aibă că actori contractanții, iar nu creditorii societății. Rezultă că de fapt apelanta nici nu poate invoca o răspundere contractuală a pârâților, cât timp nu este parte în contractul care ar fi fundamentul acelei răspunderi. Pe de altă parte așa cum arată art. 73 lit. c din Legea nr. 31/1990, solidaritatea administratorilor pentru neținere contabilității este față de societate, iar nu față de creditori. Regula nu poate fi extinsă și în favoarea creditorilor deoarece nu există niciun fundament unei astfel de interpretări „coroborate” cu prevederile Legii nr.82/1991.
Mai trebuie arătat că art. 138 nu dispensează pe apelantă de dovada vreunuia din elementele răspunderii civile delictuale deoarece el nu instituie nicio prezumție legală în sensul existenței vreuneia din condiții, ci doar lămurește faptele ilicite și tipul de atitudine subiectivă ce trebuie a fi dovedite în cadrul acțiunii în instituirea răspunderii pentru cauzarea insolvenței.
În ceea ce privește continuarea în interes personal de către pârâți a activității societății, activitate care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți, instanța nu poate reține existența acestei fapte în circumstanțele cerute de lege. Singurul aspect faptic concret invocat de către apelanta DGRFP este nerespectarea de către pârâți a art. 27 din Legea nr.85/2006, adică a obligației legale de a cere deschiderea procedurii insolvenței în cazul ivirii insolvenței sau iminenței stării de insolvență a societății a cărei activitate o conducea. Apelanta-reclamantă nu a indicat vreo perioadă de timp în care ar fi debutat insolvența sau când insolvența era vizibil iminentă.
În primul rând trebuie subliniat că această obligație revine reprezentantului legal al debitoarei (adică de principiu administratorului statutar, deci nu și pârâtului N. care potrivit relațiilor ORC din dosarul de insolvență nu avea calitatea de administrator al debitoarei). Însă după dizolvarea societății și după numirea lichidatorului, reprezentant legal al debitoarei a fost respectivul lichidator care a și formulat de altfel cererea de deschidere a procedurii insolvenței la data de 30.08.2013.
În al doilea rând apelanta trebuia să dovedească (desigur întâi să invoce în concret) pentru a se stabili nerespectarea art. 27 de către pârâta N. că starea de insolvență a fost contemporană cu perioada cât timp pârâta a fost administrator al debitoarei (deci anterioară dizolvării societății debitoare). Or apelanta nici măcar nu a analizat acest aspect.
În al treilea rând apelanta trebuia în mod necesar să dovedească faptul că activitatea societară a continuat după momentul instalării insolvenței sau după momentul la care încetarea de plăți apărea ca o urmare inevitabilă pentru că în acest fel sunt litera și sensul art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Omisiunea culpabilă de a respecta obligația impusă de art. 27 din Legea nr.85/2006 nu înseamnă din punct de vedere logic că automat activitatea societății debitoare a continuat, motiv pentru care chiar dacă s-ar reține nerespectarea art.27 din Legea nr. 85/2006 de către pârâtă, doar din aceasta nu se poate prezuma simplu că activitatea debitoarei a continuat, o eventuală astfel de prezumție neavând puterea de a naște probabilitatea. Dimpotrivă, faptul că creanța reclamantei din tabel reprezintă peste 99% din creanțe și este în cuantum de 3131 lei fiind compusă din aproximativ 2100 lei debit principal (restul reprezentând dobândă/penalități), iar apelanta nici nu a făcut dovada momentului la care s-a născut această creanță, constituie un element care ar conduce mai degrabă la concluzia că activitatea nu a continuat după nașterea debitului de 2100 lei (reprezentând impozite și contribuții obligatorii) pentru că ulterior nu au mai apărut ale debite principale astfel încât majorarea creanței s-a datorat doar perceperii de penalități de întârziere.
Față de cele expuse apelul va fi respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta–reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 cu sediul în București, . sector 2, prin director T. C., în contradictoriu cu intimații–pârâți N. V.(CNP_)și N. G.-S. (CNP_) ambii domiciliați în București, Drm. Binelui, nr. 30, ., . sector 4, împotriva sentinței civile nr._/09.12.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ .
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. G. F. I. C. N.
GREFIER
L. M.
Red.Jud. I.G.F. 2 ex./18.05.2015
Judecător Sindic: G. L. D., Tribunalul București
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
