Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 154/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 154/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-02-2015 în dosarul nr. 2478/93/2012/a1
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 154/R/2015
Ședința publică din data de 26.02.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. M. G.
JUDECĂTOR: M. M.
GREFIER: S. I. S.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV, împotriva sentinței civile nr. 2848 din data de 23.09.2014, pronunțate de Tribunalul Ilfov– Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. S. și O. C. M..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns intimatul-pârât A. S., prin avocat N. R., care depune la dosar împuternicirea avocațială nr._/2015, lipsind apelanta-reclamantă Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov și intimatul pârât O. C. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu intimatul O. C. M. s-a restituit la dosar cu mențiunea „destinatar mutat” și că prin compartimentul registratură, la data de 24.02.2015, intimatul-pârât Alupoe S. a depus la dosar întâmpinare, într-un exemplar.
Intimatul-pârât A. S., prin avocat, solicită instanței amânarea cauzei, pentru lipsa de procedură cu intimatul O. C. M., constată la acest termen.
Având în vedere că pricina a fost strigată pe lista de amânări fără discuție, cu toate părțile prezente, iar în cauză se impun discuții, instanța lasă cauza la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns intimatul-pârât A. S., prin avocat N. R., cu împuternicirea avocațială nr._/2015 la dosar, lipsind apelanta-reclamantă Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov și intimatul pârât O. C. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Cu referire la procedura de citare în prezenta cauză Curtea reține, în raport de conținutul înscrisului aflat la fila 34 dosar de fond, că intimatul O. C. M. a fost citat la adresa la care acesta figurează înregistrat în evidențele Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, motiv pentru care Curtea constată că procedura de citare în ceea ce-l privește este legal îndeplinită.
Ca și chestiune prealabilă, Curtea pune în discuția părților calificarea căii de atac, în raport de data sesizării instanțelor de judecată cu procedura insolvenței în ceea ce privește S.C. Rom Design Construct S.R.L.
Intimatul-pârât A. S., prin avocat, arată că din punctul său de vedere calea de atac ar fi recursul.
Curtea, în considerarea dispozițiilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 și a datei de 24.02.2012, ca dată de sesizare a instanțelor de judecată în ceea ce privește procedura insolvenței debitoarei S.C. Rom Design Construct S.R.L., procedează la recalificarea caii de atac ca fiind recurs, motiv pentru care urmează a se constitui în complet de recurs, prin includerea celui de al treilea judecător din completul C10 Recurs, domnul judecător A. A., raportat la dispozițiile derogatorii prevăzute de art. 11423 alin. 3 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005.
Curtea constată că recurenta și intimații nu au solicitat administrarea de probatorii noi în calea de atac.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Intimatul-pârât A. S., prin avocat, solicită instanței respingerea recursului, ca neîntemeiat, menținerea sentinței instanței de fond, ca temeinică și legală. Arată că singura critică adusă prin motivele recurentei se referă la faptul că sentința instanței de fond a respins cererea de angajare a răspunderii patrimoniale a administratorilor, societății, întemeiat pe faptul că nu s-a făcut dovada în legătură cu legăturii de cauzalitate între presupusa faptă ilicită și prejudiciul cauzat. Așa cum a precizat în întâmpinarea depusă la dosarul de fond și în întâmpinarea depusă la dosarul de apel, angajarea răspunderii patrimoniale a celor 2 administratori presupune îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 și anume: existența culpei, care trebuie dovedită, nu prezumată, existența unei fapte ilicite, care trebuie dovedită, nu prezumată, existența unei legături de cauzalitate între acestea, existența unui prejudiciu. În ceea privește prejudiciul, s-a constatat că acesta ar consta în acea creanță de 3000 lei, pe care recurenta o avea de încasat de la S.C. Rom Design Construct S.R.L. Consideră aceasta că ajungerea firmei în stare de insolvență și existența unei singure creanțe de 3000 lei ar presupune o activitate ilicită a celor 2 administratori, cu scopul de a-și însuși anumite foloase sau anumite sume. Pornind de la simple prezumții, consideră că nu pot fi aplicate aceste dispoziții legale, având în vedere că acestea sunt expres prevăzute și limitativ prevăzute de lege, iar răspunderea civilă delictuală care se aplică, presupune reguli care trebuie dovedite. Ca urmare, consideră că cererea recurentei nu se poate întemeia pe simple deducții, argumente în a susține că și-au întocmit o contabilitate falsă, că și-au însușit bunuri. Nu rezultă din nicio probă acest aspect. Se pune întrebarea care ar fi fost interesul dacă ar fi existat mai multe creanțe sau sume mai mari ale acestor creanțe, ar fi dus și aceasta, de asemenea, la o prezumție care nu ar fi putut să atragă această răspundere. În ceea ce privește celelalte argumente invocate de recurentă și anume faptul că cei 2 administratori nu au cerut insolvența societății, în momentul în care au intrat în incapacitate de plată, în termen de 30 de zile, arată că este o prezumție și că deschiderea insolvenței în 30 de zile, era o chestiune ulterioară intrării în incapacitate de plăți. Cu privire la celelalte fapte prezumate de recurentă, solicită instanței să aibă în vedere că sunt chestiuni ulterioare apariției stării de insolvență și prin urmare nu se poate atrage răspunderea celor 2 administratori. Solicită respingerea recursului, menținerea hotărârii instanței de fond, ca temeinică și legală, având în vedere că nu există nicio dovadă, ci supoziții neîntemeiate; fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.2848 din 23 septembrie 2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Ilfov Secția Civilă a respins ca neîntemeiată cererea privind pe reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV și pârâții A. S. și O. C. M..
Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că reclamanta creditoarea a făcut doar afirmații teoretice și generice referitoare la nerespectarea dispozițiilor legale de desfășurare a activității și la omisiunea de a solicita declanșarea procedurii insolvenței îndată ce a observat că societatea se află în iminentă încetare de plăți, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiției prevăzute la art 138 lit.c) sau d) din lege. Calitatea pârâților de administratori ai debitorului nu poate duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit.c) și d) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea sa, în lipsa unor probe certe. De asemenea, răspunderea pârâților nu se poate atrage dacă debitorul nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art.138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență; nefiind fapte prevăzute la art. 138 din lege, managementul defectuos și dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală a societății, de altfel nedovedite, nu pot duce la atragerea răspunderii personale a pârâtului.
S-a evidențiat că fapta prevăzută la art.138 lit.d) din lege cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâții au ținut o contabilitate fictivă și au făcut să dispară unele documente contabile, însă creditoarea nu a făcut vreo dovadă în acest sens; aceeași este situația și în ceea ce privește cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege, care se referă la faptul că pârâții nu au ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe; în orice caz, fiind o faptă ulterioară deschiderii procedurii, nedepunerea documentelor la dosar nu mai avea cum să cauzeze starea de insolvență a debitorului.
Pe de altă parte, în ceea ce privește obligația pârâților de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâții nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lor în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, creditoarea nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Se arată de către judecătorul fondului că reclamanta nu a vizat probarea în sine a faptei prevăzută de art.138 alin.1 lit.d, invocată a fi fost săvârșită de către pârâți, în una dintre alternativele referitoare la neținerea contabilității în condițiile legii, determinarea dispariției unor documente contabile sau ținerea unei contabilități fictive, ci a avut în vedere doar o eventuală consecință posibilă a faptei respective și anume, nedepunerea documentelor contabile la organele fiscale teritoriale sau în procedura insolvenței. Or, nedepunerea documentelor respective poate avea, evident, multe alte cauze decât fapta prevăzută de art.138 alin.1 lit.d și nu echivalează în mod obligatoriu cu fapta respectivă, în acest context legiuitorul neprevăzând nici o prezumție referitor la o eventuală legătură dintre acestea. De altfel, atât Legea nr.82/1991 cât și Legea nr.85/2006 leagă alte consecințe juridice de nedepunerea documentelor contabile, în ambele ipoteze menționate, iar ca faptă în sine, nedepunerea documentelor contabile nu este cuprinsă în enumerarea limitativă a categoriilor de fapte cuprinsă în art.138 alin.1 în raport cu care se poate avea în vedere atragerea răspunderii patrimoniale.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apelDirecția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția a VI a Civilă la data de 17.12.2014, prin care a solicitat instanței de apel să schimbe sentința și să admită cererea de atragere a răspunderii patrimoniale.
În motivarea cererii sale apelanta a reclamat incidența art.138 lit.c și d, evidențiind că debitoarea nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art.28 din legea insolvenței. Î n opinia apelantei, nedepunerea documentelor financiar contabile a pus lichidatorul în imposibilitatea de a verifica modalitatea de înregistrare a evidențelor contabile, legalitatea acestora, înstrăinarea bunurilor, cauzele concrete care au dus la apariția stării de insolvență și a persoanelor ce se fac răspunzătoare de aducerea societății în încetare de plăți. Sunt invocate de apelantă dispozițiile art.9 alin.1 din Legea nr.82/1991.
În esență, se arată că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului este o răspundere civilă delictuală specială. Se arată că prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență se înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere. Apelanta expune intenția legiuitorului prin faptele enumerate de art.138 și evidențiază scopul reglementării acestor dispoziții.
Cu referire la art.138 lit.c se arată că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând datorii cu mult înainte de data deschiderii procedurii. Sunt citate dispozițiile art.27 din Legea nr.85/2006 și se arată că formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile acestei legi nu este o opțiune, ci o obligație.
Este arătat conținutul dispozițiilor art.72 din Legea nr.31/1990, art.374 Cod comercial.
În opinia apelantei este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul creat, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și condiții de legalitate a societății.
În drept au fost invocate dispozițiile art.466 și art.480 alin.2 și 3 din Codul de procedură civilă, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990.
La data de 24.02.2015 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de intimatul pârât A. S., prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.
În motivarea cererii sale s-a arătat, în esență, că atragerea răspunderii patrimoniale nu funcționează în toate cazurile, ci doar în mod excepțional și numai atunci când culpa este dovedită, iar nu prezumată sau dedusă prin argumente subiective.
La termenul de judecată din 26.02.2015 Curtea a pus în discuția părților și a procedat la recalificarea căii de atac în recurs, față de data la care a fost înregistrată cererea pentru deschiderea procedurii insolvenței.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București, Curtea apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Curtea arată că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.1357 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale, împrejurare reținută, de altfel, în mod temeinic, de către instanța fondului.
Faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Recurenta susține aplicarea dispozițiilor art.138 lit. c) din Legea nr.85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Pentru a atrage incidența dispozițiilor art.138 lit.c) din lege, recurenta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâții au decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În acest cadru, recurenta a declarat că pârâții nu au recurs la posibilitatea declanșării procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că aceștia au continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal. Deși premisele evocate de către recurentă sunt corecte, aceasta omite condiția instituită de legiuitor pentru valorificarea textului legal invocat, respectiv continuarea unei activități pentru satisfacerea interesului personal, cerință nedovedită în cauză nici în calea de atac a recursului.
Recurenta susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit.d) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că nici ipotezele reglementate de textul de lege menționat anterior nu se regăsesc în cauză.
Potrivit art.138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin aceea că ar fi ținut o contabilitate fictivă, ar fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Recurenta a afirmat că intimații-pârâți se fac vinovați de fapta prevăzută de art.138 lit.d) din Legea nr. 85/2006 prin faptul că nu au transmis lichidatorului actele contabile.
Or, recurenta nu a dovedit că încălcarea acestei obligații legale ar fi determinat apariția insolvenței.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, recurenta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimații-pârâți a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență.
Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între presupusa faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Simplele aserțiuni ale recurentei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art.1169 Cod civil, iar invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimaților-pârâți săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 lit.c și d din Legea nr.85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art.312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE ILFOV, împotriva sentinței civile nr. 2848 din data de 23.09.2014, pronunțate de Tribunalul Ilfov– Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. S. și O. C. M., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.02.2015
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. M. G. M. M. A. A.
GREFIER,
S. I. S.
Red. AMG/2 ex./10 martie 2015
Jud. Fond N. R.
Tribunalul Ilfov Secția Civilă
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
