Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 510/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 510/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-03-2015 în dosarul nr. 27266/3/2013/a1
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 510/A/2015
Ședința publică din data de 26.03.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. M. G.
JUDECĂTOR: M. M.
GREFIER: S. I. S.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, împotriva sentinței civile nr. 9538 din 11.11.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât EL D. A..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns intimatul-pârât prin avocat V. I., cu împuternicirea avocațială nr._/2015 la fila 26 din dosar, lipsind apelanta-reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată că prin cererea de apel s-a solicitat de către apelantă administrarea probei cu înscrisuri, fără însă ca acestea să fie indicate pentru a permite instanței să se pronunțe asupra utilității lor, motiv pentru care cererea nu va fi analizată.
Totodată, intimatul-pârât a solicitat ca instanța de apel să valorifice probatoriul administrat în dosarul de fond și în dosarul de insolvență, acte ce se regăsesc la dosarul cauzei.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de apel.
Intimatul-pârât, prin avocat, solicită instanței respingerea ca nefondat a apelului împotriva sentinței civile 9538 din 11.11.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, prin care s-a respins cererea de atragere a răspunderii personale, patrimoniale a intimatului. Consideră că cererea de atragere a răspunderii este neîntemeiată, motivată doar de invocări de aspecte teoretice privind atragerea răspunderii în condițiile art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, fără să se arate de către apelantă, în concret, care sunt faptele care se încadrează în aceste dispoziții invocate de către ea. Creditoarea, nu numai că nu face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic, dar nu arată care este legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și starea de insolvență a debitoarei. Probabil este un tipizat, pentru că se menționează că nu s-au depus la dosar documentele solicitate de către lichidatorul judiciar, ceea ce nu este adevărat. Intimatul a deschis procedura insolvenței, a depus toate actele contabile necesare. Însuși lichidatorul judiciar face referire în raport asupra cauzelor ajungerii în insolvență, publicat în B.P.I._/01.11.2013, când face analiza activității economico-financiare a debitoarei, face vorbire despre faptul că această analiză s-a întocmit pe baza bilanțurilor din 2011 și 2012, depuse de către reprezentantul debitoarei la sediul lichidatorului judiciar.
Nu se poate constata că s-a dispus continuarea activității societății în interes personal, atâta timp cât interesul personal nu a fost dovedit. Intimatul nu a fost angajat al societății, ca să-și ia un salariu ori alte venituri din continuarea activității societății, este cel care a deschis procedura insolvenței. Situațiile care au determinat starea de insolvență a debitoarei au caracter fortuit și exclud culpa intimatului. Solicită respingerea apelului, ca neîntemeiat; fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.9538 din 11.11.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București Secția a VII a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice sector 1.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că nu a fost indicată în concret nici o acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați. Faptul că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolenta, aceasta împrejurare nu poate echivala cu incidenta ipotezei reglementata de art.138 lit. c) si nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Tribunalul retine ca deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/dezinteresul in funcționarea normala a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
Mai mult, pentru ca aceste fapte sa poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar sa se dovedească ca acestea au determinat starea de insolventa, aspect care nu a fost probat in speța.
Răspunderea prevăzuta de art.138 din lege nu este o răspundere contractuala in care culpa este prezumata, ci este o răspundere speciala care împrumuta din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuala operand doar in raporturile administratorului statutar cu societatea.
Prin urmare, culpa paratului nu este prezumata conform art.1082 C.civ. ca la răspunderea contractuala, ci trebuie dovedita împreuna cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legala de vinovatei și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolventa.
S-a concluzionat de către judecătorul fondului că, în lipsa unor dovezi din care sa rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, in interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, si nu in ultimul rând faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi reținuta ca fiind dovedita fapta ilicita.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apelDirecția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția a VI a Civilă la data de 13.01.2015, prin care a solicitat instanței de apel să modifice sentința și să admită cererea de atragere a răspunderii patrimoniale.
În motivarea cererii sale apelanta a reclamat incidența art.138 lit.c întrucât reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând datorii cu mult înainte de data deschiderii procedurii. Sunt citate dispozițiile art.27 din Legea nr.85/2006 și se arată că formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile acestei legi nu este o opțiune, ci o obligație.
Este arătat conținutul dispozițiilor art.72 și 73 din Legea nr.31/1990, art.6 din Legea nr.82/1991.
În opinia apelantei este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită, culpabilă a pârâtului constând în dezinteresul arătat și prejudiciul cauzat creditorilor.
În drept au fost invocate dispozițiile art.466 și urm. din Codul de procedură civilă, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990, Legea nr.82/1991 și OG nr.92/2003.
La data de 30.01.2015 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de intimatul pârât EL-D. A. prin care s-a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.
În motivarea cererii s-a arătat, în esență, că prin nici un înscris depus la dosarul cauzei nu a fost dovedită fapta culpabilă a pârâtului în ajungerea debitoarei în stare de insolvență și nici legătura de cauzalitate între fapta culpabilă și prejudiciu, iar un alt mijloc de probă nu a fost administrat. Se face referire la conținutul raportului întocmit de lichidatorul judiciar cu privire la cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței și se subliniază că nu se poate susține că administratorul pârât nu a depus la dosarul cauzei documentele contabile solicitate câtă vreme deschiderea procedurii insolvenței s-a realizat la cererea debitorului și odată cu cererea au fost depuse la dosarul cauzei toate înscrisurile prevăzute la art.28 alin.1 din Legea nr.85/2006.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate de apelanta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Curtea apreciază nefondat apelul pentru următoarele considerente:
Cu referire la fondul litigiului, Curtea arată că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.1357 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale, împrejurare reținută, de altfel, în mod temeinic, de către instanța fondului.
Faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Apelanta susține aplicarea dispozițiilor art.138 lit. c) din Legea nr.85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Pentru a atrage incidența dispozițiilor art.138 lit.c) din lege, apelanta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâtul a decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În acest cadru, apelanta a declarat că pârâtul nu a recurs la posibilitatea declanșării procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Simplele aserțiuni ale apelantei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art.249 Cod procedură civ., iar invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, apelanta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimatul-pârât a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență.
Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între presupusa faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. În plus, se notează de către Curte că, în fapt, pârâtul este cel care a făcut demersurile pentru deschiderea procedurii, prin cererea formulată la data de 6 august 2013.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului-pârât săvârșirea faptei prevăzute de art.138 lit.c) din Legea nr.85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art.480 alin.1 C.proc.civ., va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.9538 din 11.11.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât EL D. A., CNP_, cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat „V. I.” din București, ., ., ., sector 5, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 martie 2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
A. M. G. M. M.
GREFIER,
S. I. S.
Red. AMG/4ex./3 aprilie 2015
Jud. Fond G. L. D.
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
| ← Contestaţie. Decizia nr. 200/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
