Procedura insolvenţei – societăţi pe acţiuni. Decizia nr. 117/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 117/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-01-2015 în dosarul nr. 1725/98/2014/a3
ROMÂNIA | |
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI | |
Secția a V-a Civilă | Dosar nr._ |
Nr. în format vechi: 2596/2014 |
DECIZIA CIVILĂ NR. 117/A
Ședința publică de la data de 30 ianuarie 2015
Președinte: R. A. V. S.
Judecător: G. F. I.
Grefier: M. L.
Pe rol apelul formulat de apelanta-creditoare ..V în contradictoriu cu intimata-debitoare . SA și intimatul ADMINISTRATOR JUDICIAR CII G. V., împotriva Sentinței civile nr. 1669F/1 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr._ având ca obiect - procedura insolvenței – societăți pe acțiuni - opozitie fata de deschiderea procedurii.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanta ..V. reprezentată de avocat S. G., ce depune în ședință publică împuternicire avocațială nr._/2014, și intimata – debitoare . SA PRIN administrator judiciar C. I. DE INSOLVENȚĂ G. V., reprezentată de avocat ce depune în ședință publică împuternicire avocațială nr._/18.12.2014, lipsind intimata–debitoare prin administrator statutar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că Tribunalul Ialomița, a comunicat sentința civilă nr. 1669F/01.10.2014, pronunțată, în dosarul nr._ 14, în copie conformă cu originalul, purtând semnătura judecătorului sindic și a grefierului de ședință.
Apărătorul intimatei – debitoare prin administrator judiciar arată că nu s-a atașat dosarul de fond.
Curtea constată că dosarul de fond este atașat la dosarul nr._ 14/a1 și se procedează la atașarea acestuia la dosarul cauzei.
Părțile prezente prin apărători învederează că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Apărătorul apelantei ..V. solicită admiterea apelului promovat împotriva sentinței civile nr. 1669F/01.10.2014, pronunțată de Tribunalul Ialomița, Secția Civilă, astfel cum a fost formulat și în consecință, admiterea opoziției și respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Apărătorul intimatului–administrator judiciar C. I. DE INSOLVENȚĂ G. V. solicită respingerea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 1669F/01.10.2014, pronunțată de Tribunalul Ialomița, Secția Civilă. Arată că societatea era în situația de a intra în procedura insolvenței, respectiv în procedura reorganizării, pentru insuficiența fondurilor bănești. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Curtea,
Asupra apelului:
La data de 22.07.2014 s-a deschis procedura insolvenței asupra debitoarei P. A. CLEAN SA, la cererea acesteia.
La data de 13.08.2014 creditoarea B. S. N.V. a formulat opoziție la deschiderea procedurii, arătând că debitoarea nu a indicat care anume sunt datoriile sociale și, în plus, debitoarea beneficiază de finanțare nerambursabilă în valoare de 20.000.000 lei. A mai susținut oponenta că activele de care dispune debitoarea sunt de 86.057.418 lei - active imobilizate și 195.633 lei - active circulante și, având în vedere specificul activității debitoarei - tratarea și eliminarea deșeurilor periculoase, este ”evident” că debitoarea dispune de suficiente surse de venit pentru acoperirea creanțelor.
A considerat oponenta că deschiderea procedurii de insolvență reprezintă un abuz, pentru că procedura de executare silită individuală urmată de creditoarea oponentă este într-un stadiu avansat - în cel mai scurt timp, o parte din imobilele debitoarei fiind vândute la licitație.
Prin Sentința civilă nr. 1669F/1 octombrie 2014, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Ialomița - Secția Civilă a respins opoziția, reținând că există starea de insolvență. Astfel cum rezultă din actele contabile, datoriile societății sunt de 61.321.209,31 lei, din care 1.455.050,80 lei reprezintă datoriile către bugetul de stat, adică creanțe certe, lichide și exigibile. Formularea cererii de deschidere a procedurii era obligatorie, iar interesul creditorului oponent contravine scopului procedurii de insolvență, care permite tuturor creditorilor să se înscrie la masa credală în scopul satisfacerii lor proporțional cu mărimea creanței ce o au împotriva debitorului.
Sentința civilă nr. 1669F/1 octombrie 2014 a fost comunicată la data de 22.10.2014.
La data de 23.10.2014 a declarat apel apelanta-creditoare ..V., solicitându-se admiterea apelului și admiterea opoziției.
A susținut apelanta că hotărârea pronunțată de judecătorul-sindic este nelegală și netemeinică. În mod greșit judecătorul-sindic nu a reținut abuzul de drept, în condițiile în care singurul scop al formulării cererii de deschidere a procedurii a fost acela de a ”paraliza” executarea silită inițiată de creditoarea oponentă.
Reluând prezentarea raportului juridic din care rezultă creanța proprie, a arătat oponenta-apelantă că însuși administratorul judiciar a susținut în fața primei instanțe că debitoarea nu poate funcționa fără instalația urmărită silit de creditoare, această instalație fiind ”inima societății” - fapt ce relevă că intenția debitoarei a fost oprirea executării silite.
A mai arătat apelanta că prima instanță nu a analizat caracterul cert, lichid și exigibil al datoriilor, ci s-a limitat la a relua susținerile debitoarei. A precizat apelanta că nu s-a depus niciun înscris alăturat cererii de deschidere a procedurii din care să rezulte exigibilitatea creanțelor și, mai mult, judecătorul-sindic a respins cererea oponentei de prezentare a unui astfel de act, considerând, ca și debitoarea, că acest act nu este relevant.
Această ”irelevanță” nu se poate susține, cât timp debitoarea a formulat cererea de deschidere iar starea de insolvență se analizează prin raportare la solvabilitatea debitoarei pe termen scurt, adică raportându-se datoriile exigibile la fondurile bănești și activele disponibile cu înalt grad de lichiditate.
Din lista creditorilor rezultă că cea mai mare parte a datoriilor este reprezentată de împrumuturi bancare și datorii către societăți afiliate. Cât timp nu se dovedește că împrumuturile sunt reale și pe termen scurt, nu se poate susține per se caracterul cert, lichid și exigibil al creanțelor. Nu rezultă dacă debitoarea a întâmpinat dificultăți în încasarea propriilor creanțe ori în plata datoriilor și nici care este nivelul de acoperire al pretinselor împrumuturi. Tabelul creditorilor este ”sumar”, debitoarea evitând cu intenție să detalieze indicând actul juridic generator al creanțelor.
În plus, debitoarea deține suficiente active pentru a-și putea finanța activitatea prin alte împrumuturi.
A mai arătat apelanta că o mare parte a datoriilor sunt în favoarea CHINOX AG - acționarul majoritar al debitoarei, VIVANI SALUBRITATE SA - afiliat al debitoarei și SZIRTISAS - de asemenea afiliat al debitoarei, astfel că 45.887.699,63 lei din totalul de 56.180.738,18 lei al datoriilor din împrumuturi reprezintă împrumuturi ale unor societăți din același grup. A apreciat apelanta că aceste împrumuturi ”nu numai că sunt fictive”, debitoarea nefăcând nicio dovadă cu privire la existența unor contracte de împrumut și nici arătând cum au fost cheltuite aceste sume de bani, dar mai mult neindicând scadența acestor împrumuturi. Modul de întocmire a listei creditorilor și relația existență între debitoarea-împrumutat și creditorii-împrumutători sugerează faptul că debitoarea a dorit să crească artificial suma pretins datorată terților, în încercarea de a nu lăsa niciun dubiu cu privire la ”așa zisa” stare de insolvență iminentă care ar caracteriza patrimoniul. În realitate, datoria reală este de 5.140.471,13 lei și această datorie poate fi acoperită din fondurile bănești și activele disponibile - valoarea activelor fiind de_ lei conform Formularului 40. Valoarea contabilă a mijloacelor fixe este de 73._ lei, sumă suficientă pentru acoperirea inclusiv a datoriilor pe care debitoarea pretinde că le are. Debitoarea deține active cu un grad înalt de lichiditate pentru a-și finanța datoriile cu exigibilitate ridicată, iar pentru celelalte datorii, cu o valoare mai scăzută, debitoarea are posibilitatea de a le achita din veniturile curente, după cum a și procedat în ultimele șase luni.
În drept, apelanta a indicat dispozițiile art. 43 din Legea nr. 85/2014.
Analizând apelul formulat de apelanta-creditoare ..V, văzând și dispozițiile art. 476-80 C.proc.civ., Curtea reține:
În opinia președintelui de complet:
Cererea de deschidere a procedurii de insolvență formulată de debitor se analizează în procedură necontencioasă, iar în procedură necontencioasă judecătorul nu tranșează un litigiu prin evocarea unei reguli de drept. Analizând cererea debitorului, judecătorul-sindic nu decide că există (sau că nu există) starea de insolvență, ci se rezumă la a lua act de declarația debitorului în sensul că se află în insolvență ori că insolvența este iminentă. Acesta este și motivul pentru care omisiunea depunerii documentelor contabile - fiind evident că doar observându-se evidențele contabile se poate opina pertinent asupra disponibilităților financiare ale societății - nu este sancționată de Legea nr. 85/2014 cu respingerea cererii debitorului.
Opoziția permite judecătorului-sindic să aprecieze asupra continuării procedurii ori, dimpotrivă, asupra revenirii la situația anterioară, revocând încheierea de deschidere a procedurii.
Urmează a se stabili în continuare în ce condiții creditorii ar putea obține această repunere în situația anterioară - adică, o reintroducere a debitorului, fără restricții, în circuitul civil.
Se constată că, potrivit art. 177 din Legea nr. 85/2014, în cazul în care, într-o procedură deschisă la cererea debitorului, nu se depune nicio declarație de creanță, judecătorul-sindic dispune închiderea procedurii și reintrarea debitorului în circuitul civil. Se reține astfel că neînregistrarea declarațiilor de creanță - fie și în cazul în care insolvența afirmată de debitor nu este contestată de terți și este și eventual confirmată de evidențele contabile ale debitorului - atrage reintegrarea debitorului în viața comercială ca și cum procedura nu ar fi fost deschisă, cu observația că operațiunile de administrare, legal făcute asupra averii debitorului, își vor produce efectele, iar drepturile dobândite până la închiderea procedurii rămân neatinse.
Se observă totodată că, prin cererea proprie de intrare în procedură, debitorul nu doar afirmă o stare de insolvență, ci și decide transferul dreptului de a dispune în favoarea practicianului în insolvență; organele de conducere ale debitorului, acceptând imposibilitatea funcționării societății sub propriul control, cedează atribuțiile ce le revin unui terț - practicianul în insolvență.
Analizând opoziția, judecătorul-sindic a acceptat teza părților în sensul că opoziția formulată conform art. 71 din Legea nr. 85/2014 se limitează la existența stării de insolvență și că, întrucât starea de insolvență este probată de actele contabile și confirmată de administratorul judiciar (în baza analizei acelorași acte contabile), opoziția este neîntemeiată.
Curtea constată că proba inexistenței insolvenței înseamnă proba existenței fondurilor bănești disponibile (art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014), indiferent fiind gradul de lichiditate a bunurilor aflate în patrimoniul debitorului. Starea de insolvență nu se raportează la lichiditatea imediată, care înseamnă capacitatea debitorului de a plăti datoriile pe termen scurt utilizând activele cu cel mai mare grad de lichiditate din bilanț, ci exclusiv la numerarul de care dispune debitorul. Inexistența fondurilor bănești disponibile - adică a numerarului, suficient pentru acoperirea creanțelor exigibile, afirmată de debitor, ar putea fi combătută doar printr-o verificare a contabilității debitorului - verificarea conturilor și a creanțelor exigibile. În același timp însă legea impune ca opozițiile să fie soluționate în termen de 5 zile de la expirarea termenului de 10 zile prevăzut pentru exercitarea opoziției (art. 71 alin. 2). Or, din însăși instituirea termenului de 5 zile, chiar de recomandare fiind, rezultă că în niciun caz mărturisirea debitorului nu poate fi combătută prin concluziile unei expertize ce ar fi administrată în procedura opoziției. Mai mult, astfel cum de altfel s-a și afirmat în prezenta cauză susținându-se înregistrarea unor datorii nereale, înregistrările contabile ale debitorului ar putea fi eronate, astfel că starea de insolvență (sau de insolvență iminentă), deși confirmată de aceste înregistrări, nu există.
În realitate, admiterea opoziției nu înseamnă o confirmare a inexistenței stării de insolvență, așa cum nici neformularea declarațiilor de creanță (art. 177) nu înseamnă inexistența datoriilor. Atât în cazul admiterii opoziției, cât și în cazul prevăzut de art. 177 din Legea insolvenței, hotărârea prin care se dispune reintrarea debitorului în circuitul comercial infirmându-se astfel încheierea de deschidere a procedurii este pronunțată fără verificarea contabilității debitorului. Dacă în ce privește ipoteza reglementată de art. 177, judecătorul-sindic se rezumă la a constata lipsa declarațiilor de creanță, în cazul opoziției judecătorul-sindic verifică frauda la lege, adică deturnarea scopului procedurii speciale în scopul satisfacerii unor interese proprii ale debitorului, interese neprotejate de lege. Nu faptul că interesele debitorului ar fi contrare celor ale creditorului oponent interesează și nici faptul că interesele creditorului oponent ar contraveni intereselor altor creditori ce nu înțeleg să conteste procedura. Procedura insolvenței nu se desfășoară în interesul debitorului, iar procedura opoziției nu opune creditori. Ceea ce interesează este proba fraudei la lege, probă ce nu poate fi făcută pentru prima dată în apelul declarat împotriva încheierii de deschidere a procedurii, altminteri excluzându-se dreptul debitorului de a exercita calea de atac. De aceea, legea permite creditorilor (prejudiciați prin declanșarea unei proceduri concursuale ce nu numai că transformă o urmărire individuală în urmărire colectivă - condiționând astfel efectul deciziei creditorului de respectarea condițiilor de majoritate - ci și, în plus, adăugând în procedura de executare silită creditori neîndreptățiți a avea un titlu executoriu anterior deschiderii procedurii de insolvență) formularea opoziției, indicându-se și probându-se elemente noi, care nu au fost avute și nici nu ar fi putut fi avute în vedere de judecătorul-sindic, cât timp ilicitul civil (ca și cel penal) nu poate fi presupus și ca atare judecătorul-sindic nu avea nicio posibilitate de a reține, analizând exclusiv cererea debitorului, frauda la lege.
Analizându-se argumentele creditoarei-oponente, Curtea constată că niciunul dintre acestea nu susține frauda debitorului.
Faptul că debitorul oprește procesele în curs ori chiar executările silite în curs (art. 75 din Legea nr. 85/2014) nu reprezintă un act de dispoziție al debitorului, ci o consecință a declanșării procedurii concursuale și, pe de altă parte, nu debitorul este cel favorizat printr-o urmărire colectivă, ci eventualii creditori inactivi până la momentul declanșării procedurii.
Faptul că debitorul indică mai multe creanțe ce nu ar avea un suport real și care în plus ar permite acelor creditori să controleze procedura nu prezintă relevanță în analiza unei opoziții - care e formulată prin ipoteză înainte de întocmirea tabelului preliminar de creanțe și, de altfel, nu prejudiciază în niciun fel creditorii reali, care au posibilitatea înlăturării, în procedură, a acestor creanțe pretins nereale.
În opinia concordantă sub aspectul soluției asupra apelurilor, susținută de cel de-al doilea membru al completului, apelurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Legea (art.11, 32, 62 care menționează opoziția la deschiderea procedurii insolvenței) nu prevede expres ce anume verifică judecătorul sindic (implicit instanța de control judiciar a judecătorului sindic) în soluționarea opoziției creditorilor la deschiderea procedurii insolvenței la cererea debitoarei, ci afirmă că este un mijloc procedural prin care creditorii se pot opune deschiderii procedurii insolvenței la cererea debitorului, iar ca efect al admiterii se va revoca încheierea de deschidere a procedurii (art.32 alin.2).
Prin urmare revine instanței să stabilească ce anume poate fi analizat într-o opoziție de acest tip. Această operațiune nu se poate face decât prin decelarea voinței legiuitorului.
Prin interpretarea de tip teleologic se stabilește evoluția voinței legiuitorului. Astfel în varianta inițială (din 2006), art. 32 alin. 2, teza finală, din Legea nr.85/2006 cuprindea mențiunea expresă că creditorul care se opunea deschiderii insolvenței la cererea debitorului trebuie să dovedească reaua-credință a debitorului. De asemenea textul permitea inclusiv păstrarea deschisă a procedurii insolvenței cu calificarea cererii debitorului ca prematură (desigur, se observă, era o soluție contradictorie). Aceste prevederi legislative au dispărut în 2010 prin Legea nr.169/2010.
Dacă sub aspectul efectelor admiterii opoziției consecința este clară, anume nu se mai poate păstra deschisă procedura insolvenței cu calificarea cererii debitorului ca prematură, ci doar revoca deschiderea procedurii, legea nu mai este la fel de clară sub aspectul conținutului opoziției pentru că nu mai prevede obligația de a se dovedi reaua-credință a debitorului. Această „lipsă de prevedere” a legii poate avea 3 explicații, anume: fie este vorba de o greșeală a legiuitorului (este exclusă o astfel de interpretare deoarece nimeni nu poate critica legea), fie este vorba de înlăturarea unei prevederi superflue (dar atunci ar trebui să se desprindă din alte texte de lege necesitatea dovedirii de către creditor a relei-credințe a debitorului), fie este vorba de o schimbare de optică (în sensul că simplul termen de rea-credință a debitorului nu este suficient pentru trasarea scopului și conținutului opoziției). Între ultimele 2 posibilități de interpretare diferențele sunt mai degrabă de nuanță pentru că ele nu se exclud reciproc cu necesitate. Cert este că față de eliminarea din lege a obligației exprese de a se dovedi reaua-credință a debitoarei problematică trebuie privită mai în ansamblu.
În atare condiții apare necesară utilizarea și a altor mijloace de interpretare pentru lămurirea conținutului opoziției la deschiderea insolvenței.
Astfel prin interpretarea sistematică se poate stabili scopul general urmărit de legiuitor prin edictarea procedurii insolvenței, apoi scopuri domeniale în cadrul insolvenței (specifice unei anume etape), și mai departe scopuri sub-domeniale (specifice unei anume instituții). În principiu în afara unei derogări legale, scopurile instituțiilor din materia insolvenței ar trebui să fie convergente cu scopurile etapelor insolvenței și finalmente cu scopurile generale ale procedurii. În materia deschiderii procedurii insolvenței la cererea debitorului se regăsesc simultan prin urmare, printre altele, scopul general al insolvenței (adică instituirea unui regim specific pentru societățile aflate în stare de insolvență), un scop domenial (debitorul este cel care cunoaște cel mai bine starea patrimoniului său și prin urmare într-o poziție avantajoasă pentru declararea insolvenței) și unul sub-domenial, specific opoziției la deschiderea procedurii (anume: creditorii trebuie totuși protejați).
Ideea protecției creditorilor decurge din ideea că debitoarea își poate declara insolvența în mod abuziv, iar ideea unui abuz este de principiu legată de o atitudine subiectivă (adică psihologică) negativă, adică de ceea ce este denumit juridic rea-credință. Însă o atitudine subiectivă (psihică) poate fi considerată negativă atunci când se urmărește încălcarea legii fie vizavi de limitele externe ale legii (adică atunci când se încălcă efectiv litera legii), fie vizavi de limitele interne (adică atunci când se încalcă efectiv scopul legii). O deschidere a procedurii insolvenței va încălca limitele externe ale legii când debitoarea nu este în insolvență (pentru că starea de insolvență este ipoteza expres indicată de lege pentru deschiderea procedurii), iar pe cele interne atunci când va nesocoti scopul general al legii, anume instituirea unui regim specific pentru societățile aflate în stare de insolvență. Se poate cu ușurință observa, în acest caz, că, de fapt, încălcarea limitelor interne ale legii insolvenței este identică cu încălcarea limitelor externe (literei exprese) ale legii. Rezultă că reaua-credință în acest domeniu nu poate însemna decât formularea de către debitoare a unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței cunoscând sau acceptând din nepăsare că de fapt societatea debitoare nu este în insolvență (actuală sau iminentă).
Nu se poate reține că reaua-credință în acest domeniu constă în alegerea de către debitoare a momentului la care se formulează cererea de insolvență. Aceasta deoarece odată instalată starea de insolvență (sau observată iminența insolvenței) conform art.27 din Legea nr.85/2006 debitoarea este obligată să declare insolvența. Impunerea unei obligații exclude ideea unui abuz, pentru că abuzul în cauză ar fi fost de fapt un abuz de drept. Nu se poate susține că există abuz de obligație pentru că în mod natural nu se poate reține o culpă (o vină) în lipsa libertății de alegere, iar existența unei obligații legale într-un anume sens înlătură libertatea de alegere (adică debitoarea nu poate alege legal să nu solicite deschiderea procedurii dacă este în insolvență actuală sau iminentă). Depășirea termenului prevăzut de art.27 poate însemna o rea-credință, dar nu în sensul discuției de față. Adică ar fi vorba de o rea-credință constând în nerespectarea unei obligații legale cu bună știință sau din nepăsare imputabilă. Dar sancționarea juridică a unei astfel de rele-credințe nu poate fi în contra a înseși obligației legale nerespectate pentru că s-ar nesocoti însăși norma legală respectivă (în cazul nostru art.27). Deci o astfel de rea-credință ca cea expusă în urmă nu poate induce ideea că debitoarea nu trebuie inclusă în procedura insolvenței. Fiind străină de efectul dat de lege admiterii opoziției rezultă că nu poate face obiectul analizei în judecata unei opoziții la deschidere.
Prin interpretarea logică, dat fiind că legea proclamă că opoziția la deschiderea procedurii insolvenței (care are ca efect revocarea deschiderii procedurii insolvenței) este un mijloc prin care creditorul se opune deschiderii insolvenței, se poate deduce că deschiderea procedurii este de fapt aspectul care ar afecta creditorul (și de aceea creditorul se opune acestuia). Având însă în vedere că un creditor nu poate susține decât interese legitime rezultă că motivul unui creditor pentru a se opune deschiderii procedurii nu poate consta în faptul că i se pare mai avantajos să-și realizeze (adică să obțină executarea) individual creanța contra debitoarei pentru că acest motiv este în contra ideii pentru care a fost creată procedura insolvenței. Deci un creditor nu se poate opune deschiderii procedurii insolvenței debitoarei pentru că de fapt el apreciază că are mai multe șanse să obțină plata creanței sale în afara procedurii (fie pentru că el are titlu executoriu, iar restul creditorilor nu, fie pentru că el este gata să finalizeze o executare silită în care nu au participat și alți creditori) deoarece interesul acesta nu este legitim fiind în contra ideii insolvenței de a organiza concursual recuperarea tuturor creanțelor în condițiile prevăzute de legea insolvenței. Singurul interes legitim pentru ca un creditor să se opună deschiderii procedurii insolvenței debitoarei sale constă în inexistența premisei, adică a stării de insolvență a debitoarei (pentru că inexistența necesității regulilor concursuale specifice insolvenței lasă fără fundament restrângerile impuse executărilor individuale, adică de pildă suspendarea executării silită impusă de art.36 nu ar avea nicio logică dacă debitoarea nu este în stare de insolvență).
Față de toate cele expuse mai sus se impune o singură concluzie. Scopul insolvenței nu poate fi atins dacă o societate insolventă este reintrodusă în circuitul economic ca urmare a admiterii unei opoziții a creditorilor la deschiderea insolvenței la cererea debitoarei. În atare condiții fie că se consideră că de fapt într-o astfel de opoziție se va analiza doar existența stării de insolvență actuală sau iminentă fără să intereseze poziția subiectivă a debitoarei, fie că se consideră că se va analiza reaua-credință a debitoarei, ținând cont (așa cum s-a arătat mai sus) că reaua-credință ar consta în formularea de către debitoare a unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței cunoscând sau acceptând din nepăsare imputabilă că în realitate societatea debitoare nu este în insolvență, în ambele cazuri se va ajunge la stabilirea stării de insolvență.
Pentru cazul al doilea ar mai fi necesar suplimentar față de prima teorie, în situația în care se stabilește solvența (altfel problema e rezolvată) să se stabilească faptul că debitoarea cunoștea sau trebuia și putea să cunoască starea sa de solvență (aspect extrem de ușor de afirmat în sens pozitiv din moment ce vorbim de cunoașterea unei stări proprii).
În speță, starea de insolvență rezultă din chiar susținerile apelantei care invocă o creanță mai veche de 90 zile, neplătită de debitoare (e vorba de propria creanță) fără a face dovada lichidităților necesare plății. Prezența activelor indică problema solvabilității, iar nu a solvenței.
Constatând că, indiferent de raționamentul juridic urmat, soluția reținută prin Sentința civilă nr. 1669F/1 octombrie 2014 pronunțată de judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr._ este corectă, în temeiul art. 480 C.proc.civ. urmează a fi respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-creditoare ..V, fiind păstrată în tot sentința atacată.
Pentru aceste motive,
În numele legii
Decide:
Respinge excepția inadmisibilității.
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-creditoare ..V. cu sediul în București, ., nr. 5 Sector 1, împotriva Sentinței civile nr. 1669F/1 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata – debitoare . SA cu sediul în . 180/6 . și intimatul – administrator judiciar C. I. DE INSOLVENȚĂ G. V., cu sediul în Slobozia, ., ., J. IALOMIȚA.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30 ianuarie 2015.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | ||
R. A. V. S. | G. F. I. | ||
GREFIER, | |||
M. L. | |||
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 618/2015. Curtea de... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 682/2015. Curtea de... → |
|---|
