Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 8336/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8336/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 17-10-2014 în dosarul nr. 3682/100/2012/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 8336/2014
Ședința publică de la 17 Octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M.-I. I.
Judecător S. Al H.
Judecător M. B.
Grefier A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurent D. S. împotriva Sentinței civile nr. 2274 din 3.06.2014 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului Maramureș, privind și pe intimat C. I. DE INSOLVENTA SZMUTKU Z., având ca obiect Angajarea raspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că la data de 10 octombrie 2014 s-a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare, iar la data de 14 octombrie 2014 recurentul a transmis la dosarul cauzei chitanța care atestă plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 60 lei și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Curtea, efectuând verificările impuse de dispozițiile art. 1591 alin 4 C.pr.civ., stabilește că este competentă general, material și teritorial în judecarea prezentului recurs, în temeiul dispozițiilor art. 3 pct. 3 C.pr.civ. și ale Legii nr. 85/2006.
După deliberare, apreciind cauza în stare de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 150 C.pr.civ., Curtea declară închise dezbaterile și rămâne în pronunțare în baza înscrisurilor existente la dosar.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 2.274 din 3.06.2014, pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului Maramureș, s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta . BAIA M. – în faliment - prin lichidator judiciar C. I. DE INSOLVENȚĂ SZMUTKU Z., în contradictoriu cu pârâtul D. S. și în consecință, a fost obligat pârâtul D. S. să suporte cu averea proprie, pasivul debitoarei, în cuantum de 8.613 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că potrivit art.138 alin.1 lit. a din Legea nr.85/2006 modificată, „(1) În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:- au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
În speță, din rapoartele de activitate ale lichidatorului judiciar, rezultă că pârâtul în calitate de administrator al debitoarei, nu a depus actele prevăzute de art.28 alin.1 din lege și nu a predat bunurile existente în patrimoniul societății.
Raportat la nepredarea către lichidator a activelor societății,se poate conchide că în fapt, pârâtul a folosit bunurile societății sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, fapte care se încadrează în dispozițiile art.138 alin.1 lit. a din lege și că pârâtul prin aceste fapte a cauzat starea de insolvență, astfel încât instanța de fond a dispus ca acesta să răspundă pentru pasivul societății în cuantum de 8.613 lei, conform tabelului definitiv al creanțelor.
Împotriva acestei sentințe, pârâtul D. S. a declarat recurs, solicitând instanței modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii introductive de instanță, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. 1 pct. 7,9 și 11 corob. cu art. 312 alin. 3 C.pr.civ., recurentul a arătat că soluția instanței de fond este netemeinică și nelegală, deoarece nu s-a administrat nicio probă și în mod greșit s-au apreciat ca întemeiate afirmațiile lichidatorului care a susținut că nu a predat actele contabile și nici bunurile societății.
Referitor la faptele imputabile în sarcina sa, pârâtul a precizat faptul că nu i se poate fi reproșa în mod distinct săvârșirea nici uneia dintre faptele prev. de art. 138 din Legea nr. 85/2006, neputându-se stabili un raport de cauzalitate între fapta de a-și însuși sau a folosi bunurile societății în interes propriu și cauzarea stării de insolvență a debitoarei prin această faptă. De asemenea, pentru a putea fi admisă o cerere de angajare a răspunderii personale a administratorului statutar al unei societăți comerciale, se impune ca fiecare faptă imputabilă administratorului să fie individualizată, prin aplicarea textului legal la cauza dedusă judecății. Apoi, referitor la răspunderea personală a administratorului din perspectiva dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, pârâtul arată că nici această situație nu poate fi generatoare de răspundere, deoarece răspunderea prevăzută de articolul menționat este o răspundere civilă delictuală și care este fundamentată pe temeiul art. 998-999 Cod civ. și, alături de fapta ilicită instituie și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, conform relației de la cauză la efect.
În aceste condiții, pârâtul apreciază că nu au fost individualizate faptele imputabile în sarcina sa care ar fi putut avea ca și consecință . vădită incapacitate de plată, motiv pentru care nu poate fi angajată răspunderea sa personală.
În final, pârâtul menționează că simpla invocare a disp. art. 138 din Legea nr. 85/2006, în ceea ce privește prejudiciul, fapta ilicită, vinovăția și raportul de cauzalitate dintre fapta săvârșită și prejudiciu, nu sunt pe deplin îndeplinite, starea de insolvabilitate a societății-debitoare nefiind consecința directă a faptelor presupus prejudiciabile săvârșite de el.
Intimatul C. I. DE INSOLVENTA SZMUTKU Z. a depus întâmpinare prin care a arătat că . BAIA M. a fost dizolvată în baza Legii nr. 359/2004, dar nu i-au fost prezentat documentele cu privire la valorificarea imobilizărilor corporale și utilizarea sumelor încasare, nici documentele contabile deși a solicitat aceasta, astfel că lasă la aprecierea instanței soluționarea cauzei.
Analizând actele si lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor art. 3041 C.pr.civ., Curtea retine următoarele:
În exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar CII SZMUTKU Z. a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 138 (1) lit. a și d din Legea nr. 85/2006, obligarea pârâtului D. S., în calitate de administrator statutar al debitoarei ., la plata pasivului societății, în cuantum de 8.613 lei, susținându-se în esență că pârâta nu a predat bunurile înscrise în ultima situație financiară și nici documentele contabile. S-a învederat că potrivit bilanțului de pe anul 2004, debitoarea figura cu active imobilizate în sumă de 2270 lei și creanțe de 6450 lei iar pârâtul a refuzat să predea lichidatorului judiciar bunurile enumerate anterior, deși i s-a expediat o notificare în acest sens.
Debitoarea a fost administrată de pârâtul D. S..
Judecătorul sindic a admis cererea lichidatorului judiciar de antrenare a răspunderii patrimoniale a pârâtului reținând că acesta a utilizat bunurile și creditele debitoarei în interesul propriu sau al altei persoane, faptă care a cauzat starea de insolvență a debitoarei.
Prin motivele de recurs se fac doar considerații generale asupra naturii juridice a răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006 și a condițiilor de angajare a acestei răspunderi fără a indica în concret care cerință nu ar fi îndeplinită în situația sa.
Singura critică pertinentă ce poate fi decelată din memoriul de recurs se referă la omisiunea judecătorului sindic de a administra mijloacele de probă necesare pentru dovedirea afirmațiilor lichidatorului judiciar.
Această critică nu poate fi primită deoarece raționamentul judecătorului sindic se întemeiază pe de o parte pe prezumții, iar pe de altă parte pe înscrisurile depuse în probațiune de către lichidatorul judiciar care confirmă existența activelor imobilizate în sumă de 2270 lei și a creanțelor de 6350 lei în ultimul bilanț trimis spre publicare către Ministerul Finanțelor.
Utilizarea prezumțiilor simple în mecanismul probațiunii este compatibilă cu specificul procedurii insolvenței, iar doctrina și jurisprudența s-a pronunțat în mod constant în sensul că refuzul părții de a remite instanței sau practicianului în insolvență documentele de comerț sau bunurile societății debitoare poate fi încadrat în categoria indiciilor obiective de natură să întemeieze prezumții judiciare.
În cazul recurentului, nefurnizarea unor date pertinente referitoare la situația patrimoniului debitoarei este un indiciu semnificativ pe care judecătorul sindic putea să își întemeieze prezumția judiciară că activele societății au fost utilizate în folosul propriu sau al altor persoane și că între această faptă și ajungerea debitoarei în stare de insolvență există un raport clar de cauzalitate.
Pe cale jurisprudențială s-a statuat că în lipsa totală a evidentelor contabile care să permită o determinare concretă a împrejurărilor în care s-a intrat în încetare de plăti, nu se poate pretinde reclamantului să facă dovada unei legături de la cauză la efect între săvârșirea faptei imputate și ajungerea debitoarei în stare de insolvență, atâta timp cât, din culpa pârâtului, aceste cauze concrete nu au putut fi determinate.
A nu admite că există un raport de cauzalitate caracterizat între fapta imputată în speță pârâtului ( nepredarea bunurilor și a documentelor contabile) și insuficiența activului ar însemna să se permită celui căruia i se „reproșează” conduita frauduloasă să se apere de răspundere prevalându-se de propria sa culpă. Creditorii/lichidatorul ar fi puși astfel în imposibilitatea dovedirii originilor insuficienței activului, misiunea stabilirii situației patrimoniale a societății la diferite etape devenind practic imposibilă pentru titularii acțiunii.
Prin urmare, atât timp cât s-a dovedit existența unor bunuri în patrimoniul debitoarei și faptul conex al nepredării acestora către lichidatorului judiciar, pârâtul trebuia să facă dovada utilizării acestor bunuri în interesul societății debitoare prin propunerea de probe în acest sens, instanța neavând obligația de a ordona, din oficiu, probe, în condițiile în care pârâtul nu a solicitat nicio probă.
Este adevărat că judecătorul poate cere părților explicații și poate pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt și de drept conform prevederilor art. 129 alin. (4) Cod procedură civilă, însă numai cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor acestora.
Chiar dacă potrivit art. 129 alin. (5) Cod procedură civilă, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, respectiv completarea probelor propuse, dacă acestea nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, în cauză, se constată că pârâtul nu s-a prezentat în fața judecătorul sindic deși a fost legal citat și nici nu a depus întâmpinare prin care să formuleze apărări scrise, astfel că nu se poate reproșa judecătorului sindic lipsa rolului activ.
De asemenea nu trebuie omis nici faptul că acțiunea a fost introdusă după . Legii nr. 202/2010, fiind aplicabile dispozițiile art. 129 alin. (5^1) Cod procedură civilă, potrivit cărora părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Raportat la conduita procesuală adoptată de pârâtul-recurent în fața primei instanțe acestuia nu îi est permis să critice o eventuală lipsa de rol activ a judecătorului în administrarea probațiunii.
În concluzie, Curtea apreciază că în mod corect judecătorul sindic a reținut in sarcina paratului săvârșirea faptei reglementate de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a din Legea 85/2006. Această prevedere legală permite ca membrii organelor de conducere a debitoarei să fie obligați la suportarea pasivului debitoarei dacă se dovedește că au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane.
Prin valorificarea datelor cuprinse în bilanțul aferent anului 2004, lichidatorul judiciar a probat că debitoarea deținea active imobilizate în sumă de 2270 lei și creanțe de 6350 lei și disponibilități bănești de 100 lei. Pârâtul nu a procedat la predarea acestora către lichidatorul judiciar, deși a fost notificat in repetate rânduri. In consecință, in condițiile in care pârâtul nu a făcut dovada modului de utilizare a acestor bunuri prin prezentarea unor acte contabile întocmite in condițiile legii contabilității, Curtea prezumă faptul ca aceste bunuri au fost folosite in interes personal. Trebuie precizat in acest context faptul ca destinația efectivă a bunurilor înscrise in contabilitate poate fi probată si urmărită exclusiv prin prezentarea unor acte specifice activității comerciale, iar in lipsa oricărei probe utile in acest sens, singura concluzie plauzibilă este aceea ca bunurile au fost deturnate de la destinația societara si utilizate de către persoana responsabilă cu administrarea lor in interes personal.
Mai mult, in evidentele contabile ale debitoarei supuse procedurii de insolvență au fost înscrise si creanțe de recuperat de la terți in cuantum de 6350 lei. Pârâtul nu a făcut dovada faptului ca măcar a încercat recuperarea acestor creanțe, astfel că sumele datorate au rămas la dispoziția terților, in detrimentul debitoarei supuse procedurii de insolvență si propriilor creditori ai acesteia. In atare situație, se poate considera că de aceste sume de bani au beneficiat pe deplin debitorii, fiind întrunită ipoteza folosirii bunurilor societății în interesul altor persoane in accepțiunea art. 138 alin. 1 lit. a din Legea 85/2006.
Curtea apreciază că utilizarea bunurilor înscrise in evidentele contabile în defavoarea interesului societar are abilitatea de a genera starea de insolvență, deoarece contravaloarea acestor bunuri putea fi utilizată in vederea acoperirii debitelor și astfel s-ar fi preîntâmpinat starea de insolvență. În cazul de față această afirmație este cu atât mai veridică cu cât pasivul debitoarei ( 8.613 lei ) este sensibil egal cu valoarea bunurilor nepredate ( 8720 lei ).
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ. Curtea va respinge recursul declarat de pârâtul D. S. împotriva sentinței civile nr. 2.274 din 3.06.2014 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului Maramureș, pe care o menține în întregime.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul D. S. împotriva sentinței civile nr. 2.274 din 3.06.2014 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului Maramureș, pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17 octombrie 2014.
PREȘEDINTE, M.-I. I. | JUDECĂTOR, S. AL H. | JUDECĂTOR, M. B. |
GREFIER, A. B. |
Red.M.I.I./11.11.2014.
Dact.H.C./2 ex.
Jud.fond: N. B..
| ← Cererea debitorului - L85/2006 art.27 alin.5. Decizia nr.... | Procedura insolvenţei. Decizia nr. 2014/2014. Curtea de Apel CLUJ → |
|---|
