Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 5430/2014. Curtea de Apel CLUJ

Curtea de Apel CLUJ - Sentințe și decizii comerciale / 2014

Decizia nr. 5430/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 20-06-2014 în dosarul nr. 1013/1285/2010/a21

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DECIZIA CIVILĂ Nr. 5430/2014

Ședința publică de la 20 Iunie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE M.-I. I.

Judecător M. B.

Judecător A.-I. A.

Grefier A. B.

Componența completului de judecată 5Ri în prezentul dosar a fost modificată ca urmare a recalificării căii de atac, întregirea completului făcându-se prin participarea domnului judecător A. A. I., conform procesului verbal atașat la dosar.

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul C. M. D. împotriva Sentinței civile nr. 3606 din 23.12.2013 a Tribunalului Specializat Cluj, privind și pe intimat B. SA, intimat . PRIN LICHIDATOR JUDICIAR RVA INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL, având ca obiect Angajarea raspunderii conform art.138 din Legea 85/2006_ antr.rasp.dep.de B. SA.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat M. S. M. în reprezentarea intereselor recurentului, lipsă fiind restul părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că nu s-a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente apelului declarat.

Curtea, efectuând verificările impuse de dispozițiile art. 159¹alin 4 C.pr.civ., stabilește că este competentă general, material și teritorial în judecarea prezentului recurs, în temeiul dispozițiilor art. 3 pct. 3 C.pr.civ. și ale Legii nr. 85/2006.

Reprezentantul recurentului depune la dosar chitanța care atestă plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 lei, învederând instanței că nu are cereri prealabile sau excepții.

Constatând că nu sunt alte cereri de formulat, Curtea, după deliberare, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul în susținerea poziției procesuale.

Recurentul, prin reprezentant convențional, solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Critica sentinței atacate vizează, în esență, faptul că a fost dată cu încălcarea grevă a dreptului la apărare, ceea ce a condus la o necercetare a fondului, iar în subsidiar, cu nerespectarea procedurii de citare a pârâtului, conform argumentelor prezentate în memoriul de recurs, pe care le susține în totalitate.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA:

Prin sentința civilă nr. 3.606 din 23.12.2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis cererea formulată de creditoarea .. și, în consecință, a fost obligat pârâtul C. M. D. să plătească suma de 8.029.396,19 lei reprezentând o parte din pasivul debitoarei ., cu plata dobânzii legale la suma anterior menționată începând cu data pronunțării hotărârii și până la plata integrala a debitului.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Pârâtul, fiind legal citat, atât la adresa indicată de către creditoarea reclamantă, cât și ulterior la adresa indicată de către mandatarul acestuia, dl avocat M. S. M. (f. 39), nu a depus întâmpinare. Judecătorul sindic a dispus citarea pârâtului și la adresa indicată de dl avocat întrucât a apreciat ca fiind suficienta opțiunea pârâtului din contractul de asistență încheiat cu dl avocat, însă pentru ca pârâtul să poată fi reprezentat de dl avocat era necesar să fie depusă împuternicirea avocațială. La data la care judecătorul sindic a luat aceste măsuri nu exista nici o dovadă a faptului că pârâtul locuiește în străinătate, acesta fiind cetățean roman, având domiciliu cunoscut în România.

În ceea ce privește apărările și solicitările din înscrisul intitulat ,,întâmpinare”, depus la data de 19 decembrie 2013, după închiderea dezbaterilor, judecătorul sindic a reținut că acestea nu pot fi luate în considerare atâta timp cât nu sunt însoțite de împuternicirea avocațială emisă în conformitate cu dispozițiile art. 67, art. 68 C.pr.civ. și art. 126 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 rep. privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, precum și cu dispozițiile art. 4.3 din Anexa I la Statutul profesiei de avocat, iar dl avocat M. S. M. a învederat că înțelege să îl reprezinte pe pârât în calitate de avocat.

De altfel, față de conținutul art. 1 din contractul de asistență invocat de către dl avocat M. S. M., judecătorul sindic i-a învederat domnului avocat faptul că are obligația de a depune împuternicirea avocațială, respectiv de a face dovada mandatului așa cum prevăd dispozițiile art. 68 alin. 1 C.pr.civ. și art. art. 126 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 rep. privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, precum și cu dispozițiile art. 4.3 din Anexa I la Statutul profesiei de avocat.

Conform dispozițiilor legale anterior menționate, dovada mandatului de reprezentare dat unui avocat se face cu împuternicirea avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică.

În aceste sens, judecătorul sindic a reținut că dl. avocat a ignorat deliberat dispozițiile art. 4.3 din Anexa I la Statutul profesiei de avocat conform cărora ,, Față de terți dovada prezentului contract (adică a contractului de asistență ) se face prin împuternicire avocațială”, refuzând să depună împuternicirea avocațială atât înainte, cât și după închiderea dezbaterilor, cu atât mai mult cu cât judecătorul sindic i-a pus în vedere.

Pe fondul cauzei, judecătorul sindic a reținut că prin Încheierea civilă nr. 271/13.05.2010 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr._ 0 a fost deschisă procedura generală a insolvenței debitoarei ., fiind desemnat administrator judiciar al debitoarei RVA INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL .

Prin Sentința civilă nr. 4394/23.09.2010 pronunțată de aceeași instanță s-a dispus trecerea debitoarei în procedura falimentului, fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar al debitoarei aceeași societate profesională RVA INSOLVENCY SPECIALISTS.

Din actele dosarului nr._ 0 rezultă că de la data constituirii societății debitoare, respectiv din anul 2007, funcția de administrator a deținut-o pârâtul C. M. D., acesta fiind și unicul asociat.

Lichidatorul judiciar al debitoarei RVA INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL, în baza atribuțiilor legale și a dispozițiilor date de judecătorul sindic a întocmit raportul privind cauzele și împrejurările care au determinat insolvența debitoarei, iar ulterior, ca urmare a predării de către societatea care conducea contabilitatea debitoarei a unei părți din documentele contabile ale debitoarei, a întocmit o completare la acest raport, completare care fost publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvență din 2 septembrie 2010.

Creditoarea .. a formulat prezenta cerere la data de 2 septembrie 2013, înaintea împlinirii termenului de 3 ani prevăzut de art. 139 din Legea nr. 85/2006 rep., termen calculat de la data publicării completării la raportul privind cauzele și împrejurările care au determinat insolvența debitoarei (f. 113-115).

Judecătorul sindic a apreciat că faptele pârâtului se încadrează în prev. art.138 lit. a, b, și g din Legea nr.85/2006.

La baza formării acestei convingeri, judecătorul sindic a avut în vedere faptul că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către creditoarea . și de către lichidatorul judiciar, rezultă că pârâtul a folosit bunurile debitoarei în folosul lor propriu sau în folosul altor persoane (f.29-33).

Astfel, așa cum rezultă din registrul de casă al debitoarei (fostă .), în data de 31.12.2019 debitoarea a încasat suma de 464.400 lei și, în aceeași zi, această sumă a fost ridicată de către pârât, fiind înregistrată de către pârât ca și avans de trezorerie în contul 542 (f. 100-101). Această operațiune a fost relevată și în completarea la raportul cauzelor care au determinat insolvența debitoarei, completare care nu a fost contestată de pârât, fiind publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 6.708/02.09.2010.

Din înscrisul aflat în copie la fila 99, în luna noiembrie 2008, s-au cuprins în contul de evidență al debitoarei creanțe în valoare de 1.220.300 lei, creanțe care rezultă din ajutorul financiar acordat de debitoare societății SILVER DEVELOPMENT SRL. Suma anterior menționată a intrat în contul anterior menționate, fiind înregistrată în clasa 4, contul 5411.

Până la data judecării cererii, pârâtul nu a justificat ieșirea acestei sume din patrimoniul debitoarei. Așa cum rezultă din cele ce preced, pârâtul C. M. D., fiind administrator al debitoarei, avea obligația de a conserva patrimoniul debitoarei și de a urmări creanțele acesteia, nicidecum nu avea dreptul să folosească activele societății în beneficul său personal sau al altei entități.

Or, operațiunea anterior menționată reprezintă un act de comerț efectuat în interesul altei persoane, respectiv al societății SILVER DEVELOPMENT SRL, suma care a ieșit din patrimoniul debitoarei fiind considerabilă. În cazul în care această sumă ar fi fost utilizată în interesul debitoarei, exista posibilitatea ca debitoarea să nu ajungă în încetare de plăți sau să fie onorate anumite obligații asumate de către debitoare, datoriile debitoarei putând fi considerabil mai reduse.

Din copia antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 10.01.2008 rezultă că, la data anterior menționată, pârâtul, în calitate de promitent vânzător, a încheiat cu debitoarea (la acea dată .), în calitate de promitentă cumpărătoare, o promisiune de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în Cluj-N., ., înscris în CF nr._ Cluj-N., nr. top. 1154/C. Prețul convenit a fost stabilit la suma de 6.120.000 lei, plata urmând să fie făcută în termen de 60 de zile sau chiar ulterior acestui termen. (f. 22-24). În schimbul acestui preț, pârâtul avea obligația să transfere dreptul de proprietate în favoarea debitoarei.

Din fișa contului 462 ,,creditori diverși” rezultă că debitoarea și-a onorat obligația de plată a prețului în perioada 24.01._08 (f. 81-98). Pârâtul nu și-a onorat însă obligația corelativă de a transmite debitoarei dreptul de proprietate asupra imobilului, unul dintre impedimente fiind faptul că asupra acestui imobil era constituită o ipotecă pentru garantarea unui credit în valoare de 200.000 euro, titularul împrumutului fiind pârâtul promitent vânzător.

Toate aceste acte au fost efectuate și girate de către pârâtul care administra și controla societatea debitoare și au avut ca și efect decapitalizarea societății debitoare și, în final, . de plăți, nefiind dovedit faptul că aceste operațiuni ar fi fost acte necesare efectuării unor operațiuni comerciale speculative profitabile pe care debitoarea le putea efectua în conformitate cu obiectul său de activitate.

Rezultă, de asemenea, din probațiunea administrată că la data de 19.06.2007, debitoarea a cumpărat de la pârât autoturismul marca Mercedes Benz_ pentru prețul de 232.736,25 lei, valoarea de import a acestuia fiind de 27.000 euro. La câteva zile, respectiv la data de 21.06.2007, autoturismul a fost vândut socieatății BT LEASING IFN SA cu suma de 94.647,06 lei, sumă mult inferioară față de prețul plătit de către debitoare pârâtului.

Or, diferența dintre suma achitată de către debitoare pârâtului și suma reală cu care a fost înstrainat autoturismul societății de leasing, la doar căteva zile de la data cumpărării lui de către debitoare este deosebit de mare (138.095,19 lei). Nu există nici o justificare a cumpărării bunului de către debitoare și a vânzării imediate la un preț aproape de doua ori mai mic. În acest context, judecătorul sindic apreciază că fapta pârâtului intră sub incidența dispozițiilor art. 138 lit. b din Legea nr. 85/2006, pârâtul efectuând acte de comerț în interes personal, sub acoperirea debitoarei (f. 45-47).

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006 rep, judecătorul sindic a reținut, în primul rând, faptul că titularul cererii, creditoarea .., nu a indicat în ce măsură și care ar fi fapta sau faptele pârâtului care ar atrage incidența răspunderii instituite de textul de lege anterior menționat. În al doilea rând, judecătorul sindic reține că evidența contabilă a debitoarei a fost delegată de pârât unei societăți comerciale care presta astfel de servicii, contabilitatea fiind ținută de .. Acest aspect a fost reținut și de lichidatorul judiciar al debitoarei în completarea la raportul întocmit în baza art. 59 din Legea nr. 85/2006. Față de toate aceste considerente, judecătorul sindic concluzionează că în sarcina pârâtului nu poate fi reținută săvârșirea faptei prevăzute de dispozițiilor art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006 rep..

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 138 lit. g din Legea nr. 85/2006 rep, judecătorul sindic a reținut că cererea creditoarei este întemeiată. Astfel, din probele administrate rezultă că la data de 19.04.2010, debitoarea a plătit doamnei BARBOS M. suma de 41.597 lei cu titlu de restituire creditare, iar la data de 11.05.2010, a efectuat o plată către aceeași persoană, plată în cuantum de 45.000 lei (f. 47). La doar câteva zile, respectiv în data de 13.05.2010 a fost deschisă procedura insolvenței debitoare, aceasta fiind în încetare de plăți atât la data la care a efectuat prima plată, cât și ulterior. Este real faptul că suma totală achitată doamnei BARBOS M. este sub 100.000 lei, nefiind deosebit de ridicată, însă aceste plăți dovedesc odată în plus atitudinea constantă a pârâtului de decapitalizare a societății debitoare, plățile efectuate preferențial fiind în detrimentul celorlalți creditori. Intenția pârâtului de a devaliza societatea debitoare este evidentă în condițiile în care însăși debitoarea, prin reprezentantul său legal, pârâtul CHEZAM M. D., formulase o cerere privind deschiderea procedurii insolvenței.

Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, având în vedere faptul că până la data judecării cererii, creditorii nu și-au recuperat creanțele astfel cum au fost înscrise în tabelul definitiv al creditorilor, creanțe care reprezintă prejudiciul cauzat acestora urmare a neachitării debitelor, a efectuării de acte de comerț în interesul pârâtului sau al altor persoane și sub acoperirea debitoarei, precum și a plăților preferențiale făcute de debitoare în condițiile în care era în încetare de plăți, fapte care au avut ca și consecință deschiderea procedurii insolvenței, iar apoi a falimentului debitoarei, judecătorul sindic a considerat că se impune admiterea cererii creditoarei .., astfel că în baza art. 138 lit. a, b, d și g din Legea nr.85/2006 rep., a fost obligat pârâtul C. M. D. la plata sumei de 8.029.396,19 lei reprezentând o parte din pasivul neacoperit al debitoarei ..

Ca urmare a admiterii cererii principale, reținând incidența dispozițiilor art. 43 din Codul comercial sub imperiul căruia au fost săvârșite faptele reținute în sarcina pârâtului și s-au născut creanțele creditorilor, creanțe înscrise în tabelul definitiv consolidat întocmit de lichidatorul judiciar RVA INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL, judecătorul sindic l-a obligat pe același pârât și la plata dobânzii legale la suma anterior menționată începând cu data pronunțării hotărârii și până la plata integrala a debitului.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul C. M. D. a declarat recurs, solicitând anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În motivarea recursului, pârâtul a arătat sentința pronunțată este nulă întrucât a fost dată cu încălcarea gravă a dreptului la apărare (care a condus la necercetarea fondului cauzei) sau, în subsidiar, cu nerespectarea procedurii de citare a pârâtului.

Astfel, arată pârâtul, din lectura încheierii de amânare a pronunțării, din data de 19.12.2013, supusă deopotrivă cenzurii instanței de apel, se poate observa că, în ziua dezbaterilor pe fond, pricina a fost strigată în lipsa apărătorului meu, care s-a prezentat în timp ce avocatul reclamantei punea concluzii verbale. Așadar, după ce avocatul reclamantei a terminat pledoaria, avocatul pârâtului a solicitat repunerea cauzei pe rol, pentru a i se da posibilitatea să-și susțină cererile în probațiune. Aceste cereri în probațiune erau cuprinse în întâmpinarea trimisă prin fax la instanță, in aceeași zi, înaintea ședinței de judecată.

Președintele completului a refuzat să admită cererea de repunere a cauzei pe rol pentru motivul că avocatul prezent nu și-ar fi justificat mandatul printr-o împuternicire avocațială, și nici nu a dat posibilitatea acestuia de a combate prin concluzii orale susținerile pe fond ale reclamantei.

Având în vedere contextul prezentat anterior, pârâtul arată că în condițiile în care, anexat cererii de amânare înregistrată în data de 9 octombrie 2013, avocatul semnatar al recursului a depus la dosarul cauzei contractul de asistență juridică permanentă și actul adițional la acesta, procedeul primei instanțe de a ignora aceste acte (în lipsa împuternicirii avocațiale) este unul profund nelegal și vătămător. Acest procedeu a încălcat flagrant dreptul la apărare al pârâtului și, în contextul în care prima instanță a refuzat să țină seama (să răspundă lor) de apărările pârâtului din întâmpinare, precum și de cererile acestuia în probațiune, acest procedeu nelegal a avut ca efect necercetarea fondului cauzei.

Referitor la aprecierea judecătorului sindic că împuternicirea avocațială este singurul înscris prin care avocatul poate face dovada mandatului avocațial de reprezentare, contractul de asistență juridică neputând fi luat în seamă, pârâtul susține că o asemenea interpretare restrictivă a normelor profesionale este profund eronată și deși art. 126 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat prevede întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului prin contractul de asistență juridică, nu se poate trage din acest text concluzia că delegația avocațială este unicul mijloc prin care avocatul își poate dovedi mandatul este cu totul aberant. De asemenea, susține pârâtul, normele care permit avocatului să emită o împuternicire avocațială și să se justifice față de terți prin înfățișarea ei nu pot fi în nici un caz interpretate în sensul că împuternicirea ar fi singurul mijloc de dovadă a mandatului avocațial. Nimic și nimeni (cu excepția clientului) nu împiedică avocatul să renunțe Ia această alternativă probatorie conferită de lege și să depună direct contractul de asistență juridică în justificarea mandatului său.

Mai mult decât, pârâtul apreciază că judecătorul sindic a acționat în mod greșit atunci când a învederat „d-lui avocat M. S.-M. faptul că obiectul contractului este mult mai larg, că ar putea avea un mandat din partea pârâtului, însă din actele depuse nu rezultă că acest mandat este dat de pârât pentru a fi reprezentat de d-1 avocat în acest dosar (...)"

Referitor la aceasta, pârâtul arată că potrivit contractului de asistență juridică pe care l-a depus la dosarul cauzei, art. 1.2. alin. 1 ultima liniuță, mandatul avocațial include dreptul de „reprezentare în instanță și în orice alte proceduri contencioase sau necontencioase, inclusiv în cauze penale, indiferent de calitatea în care clientul participă la proceduri". Acest drept a fost „întărit" prin actul adițional din 25.10.2010 (paragraful II), avocatul având și prerogativa de a îndeplini acte de renunțare și dispoziție ori de achiesare, și de a încheia orice fel de tranzacții.

Din punctul său de vedere, pârâtul consideră că atâta vreme cât acest contract stipulează expres că serviciile avocațiale includ reprezentarea în orice fel de cauze, inclusiv penale, el este suficient de clar, neexistând niciun dubiu că avocatul reprezintă clientul inclusiv în acest dosar. De altfel, delegația emisă pentru acest recurs, anexată prezentului, a fost elaborată pe baza aceluiași contract de asistență juridică.

Prin urmare, obiectul contractului nu este unul larg în sensul că mandatarul are dreptul de a se ocupa de orice fel de afaceri ale mandantului, neputându-se stabili cu certitudine că are dreptul de a se ocupa și de afacerile judiciare (deși, atunci când mandantul locuiește în străinătate, dreptul de reprezentare în judecată al mandatarului general se presupune dat, conform art. 86 NCPC) - ci acel obiect privește chiar reprezentarea în „orice" proceduri contencioase.

Totodată, pârâtul consideră că prima instanță a încălcat flagrant dispozițiile art. 82 NCPC, întrucât dacă avea dubii referitoare la regularitatea mandatului, trebuia să acorde un termen pentru acoperirea lipsurilor, ceea ce nu a făcut, termenul prevăzut la acel articol fiind un termen de judecată, nu un termen de amânare a pronunțării.

Este ceea ce pârâtul a cerut atunci când s-a consemnat că „D-l avocat M. S.-M. solicită judecătorului sindic să constate prin încheiere neregularitatea mandatului (...)".

În acest loc încheierea de amânare a pronunțării cuprinde o omisiune - despre care am arătat în paranteza de pe prima pagină că vom vorbi - în sensul că cererea pârâtului a fost de acordare a unui termen de judecată, sindicul refuzând și amânând din proprie inițiativă pronunțarea.

În opinia pârâtului, chestiunea nedovedirii mandatului de reprezentare trebuia să influențeze în mod decisiv modalitatea de citare a pârâtului. Acesta a fost citat la adresa de corespondență a avocatului având în vedere cererea semnată de avocat și înregistrată la dosar în 9 octombrie 2013 - bineînțeles, ulterior acelei cereri.

A mai arătat pârâtul că în cererea de repunere a cauzei pe rol, trimisă prin fax în 19 decembrie 2013, a arătat că: „nu înțelegem cum instanța a considerat valabil mandatul avocatului trimițând citațiile la adresa sa de corespondență, însă nu l-a mai considerat valabil când s-a pus problema să-și reprezinte clientul în instanță. Ori contractul de asistență juridică este îndestulător, și atunci este nelegal refuzul de a-i acorda cuvântul mandatarului, ori nu este îndestulător, și atunci citarea pârâtului este nelegală, el trebuind a fi citat la locuința sa din SUA."

În opinia pârâtul judecătorul sindic s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a afirmat că pârâtul a fost „legal citat la adresa indicată de creditoarea reclamantă". Dacă se coroborează respectiva afirmație cu cele susținute în de judecătorul sindic, respectiv că la data la care judecătorul sindic a luat aceste măsuri nu exista nici o dovadă a faptului că pârâtul locuiește în străinătate, acesta fiind cetățean român, cu domiciliu cunoscut în România, se poate trage concluzia că judecătorul sindic a avut impresia că adresa pârâtului din România, indicată de reclamantă, a fost corectă, iar instanța nu era obligată să-1 citeze pe pârât în SUA, la momentul introducerii acțiunii necunoscându-se acest aspect.

Așadar, adresa indicată de reclamantă, contrar opiniei primei instanțe, era o adresă greșită, pe adresa din Z. procedura de citare nefiind legal îndeplinită.

Pârâtul a subliniat, în acest context, că însuși administratorul judiciar (ulterior lichidator) al debitoarei C. I. SRL, respectiv RVA Insolvency Specialists SPRL a avut cunoștință de adresa corectă din România a pârâtului, odată ce I-a citat la această adresă în acțiune de anulare înregistrată sub nr._ la Tribunalul Specializat Cluj, acțiune formulată în cadrul procedurii insolvenței C. I. SRL.

Cu atât mai mult reclamanta din prezentul dosar - care are calitatea de creditor majoritar în această procedură - trebuia să aibă cunoștință de domiciliul (corect) din România al pârâtului.

Având în vedere că pârâtul nu a fost citat în SUA, unde locuiește în mod efectiv, rămâne de stabilit, de către instanța de recurs, dacă pârâtul a fost legal citat la adresa din Cluj-N., ., etj. I, jud. Cluj.

Această adresă este adresa avocatului, căruia - amintim - instanța de fond i-a refuzat cuvântul pe motivul că nu a depus o delegație avocațială.

Cum explică acea instanță acceptarea citării la respectiva adresă? -

„Judecătorul sindic a dispus citarea pârâtului și ia adresa indicată de d-I avocat întrucât a apreciat ca fiind suficientă opțiunea pârâtului din contractul de asistență juridică încheiat cu d-1 avocat, însă pentru ca pârâtul să poată fi reprezentat de d-1 avocat era necesar să fie depusă împuternicirea avocațială."

Cu alte cuvinte, contractul de asistență juridică este îndestulător pentru ca pârâtul să fie citat la adresa avocatului, dar nu este suficient ca avocatul să-și justifice mandatul în baza lui.

În acest context, pârâtul a subliniat că nicăieri în cuprinsul contractului de asistentă juridică nu se specifică faptul că (,) clientul își alege domiciliul procesual la avocat. Ca atare, expresia judecătorului sindic „opțiunea clientului din contractul de asistență juridică" nu are acoperire în conținutul actului aflat la dosar. În consecință, singurul izvor al unei asemenea citări putea fi regăsit exclusiv în cadrul mandatului de reprezentare acordat avocatului, mandat negat însă de instanța fondului.

Analizând recursul formulat din perspectiva motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente:

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, care a relevat, în esență, că ea este nulă, întrucât a fost dată cu încălcarea gravă a dreptului la apărare (care a condus la necercetarea fondului cauzei) sau, în subsidiar, cu nerespectarea procedurii de citare a pârâtului, fără a fi formulate critici și în ceea ce privește fondul litigiului.

Trecând la analiza motivelor de recurs, Curtea consideră necesară o reluare a considerentelor pentru care tribunalul a apreciat, la termenul din 19.12.2013, că dosarul se află în stare de judecată, reținându-l în pronunțare.

Astfel, s-a indicat de către instanța de fond că pârâtul, fiind legal citat, atât la adresa indicată de către creditoarea reclamantă, cât și ulterior la adresa indicată de către mandatarul acestuia, dl avocat M. S. M. (f. 39), nu a depus întâmpinare. Judecătorul sindic a dispus citarea pârâtului și la adresa indicată de dl avocat, întrucât a apreciat ca fiind suficienta opțiunea pârâtului din contractul de asistență încheiat cu dl avocat, însă pentru ca pârâtul să poată fi reprezentat de dl avocat era necesar să fie depusă împuternicirea avocațială. La data la care judecătorul sindic a luat aceste măsuri nu exista nici o dovadă a faptului că pârâtul locuiește în străinătate, acesta fiind cetățean roman, având domiciliu cunoscut în România.

Conform dispozițiilor legale anterior menționate, dovada mandatului de reprezentare dat unui avocat se face cu împuternicirea avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică.

Apoi, instanța de recurs apreciază utilă prezentarea unui scurt istoric al litigiului, din perspectiva actelor procedurale îndeplinite, în ceea ce-l privește pe pârâtul-recurent.

Pentru primul termen de judecată, acordat în cauză la 10.10.2013, s-a înregistrat la dosarul cauzei, din partea d-nului av. M. S., la data de 9.10.2013, o cerere prin care își dezvăluia calitatea de mandatar cu procură generală a pârâtului, relevând instanței că acesta nu mai locuiește la adresa din Z., de la care a fost citat, încă din cursul anului 2008 și indicând noul domiciliu din România ca fiind situat în Cluj N., ..

S-a mai arătat că pârâtul locuiește în SUA încă de dinaintea anului 2008, context în care s-a solicitat amânarea judecății cauzei pentru lipsă de apărare și pentru ca acesta să-și formuleze toate apărările necesare. În final, s-a mai indicat că, dată fiind calitatea de mandatar general a semnatarului cererii, este suficient ca toate comunicările ulterioare privind procesul să fie realizate la adresa de corespondență a cabinetului, din Cluj N., ., ., dosar fond).

Acestei cereri i-au fost anexate contractul de asistență juridică încheiat între SCA V. și M. și pârât la data de 4.05.2009, obiectul acestuia fiind reprezentat, de „asistență juridică permanentă”. Totodată, contractul stipulează expres că serviciile avocațiale includ reprezentarea în orice fel de cauze, inclusiv penale, indiferent de calitatea în care clientul participă la proceduri” (f. 41-42, dosar fond).)

Conform actului adițional din 25.10.2010, având în vedere dizolvarea SCA, părțile au decis ca toate serviciile avocațiale contractate să fie prestate de către CA „M. S. M.”, acesta având și dreptul de a efectua acte procesuale de dispoziție.

La termenul din 10.10.2013, judecătorul sindic a dispus amânarea soluționării cauzei, pentru data de 21.11.2013, precum și comunicarea cu pârâtul, la adresa indicată de d-nul avocat, a înscrisurilor depuse în probațiune de către reclamantă. Totodată, s-au dat dispoziții în sensul în care pârâtul urma a fi citat și prin BPI.

Înscrisurile care atestă legala îndeplinire a procedurii de citare cu pârâtul, pentru acest termen de judecată, în acord cu dispozițiile date de tribunal, se regăsesc la filele 79-80 din dosarul de fond.

Conform încheierii ședinței publice din 21.11.2013 ( f.104), tribunalul a constatat lipsa pârâtului, depunerea unor noi înscrisuri în probațiune din partea reclamantei, dispunând comunicarea acestora cu pârâtul, la domiciliul ales. Totodată, a încuviințat proba constând în interogatoriul pârâtului, acesta fiind citat cu această mențiune pentru următorul termen, în condiții legale (f. 107).

Curtea constată și că, la data de 21.11.2013, a fost transmisă prin fax de către d-nul avocat M., un înscris intitulat „cerere”, prin care solicită amânarea soluționării cauzei, pe considerentul că pârâtului nu i-a fost comunicată, în condiții procedurale, cererea de chemare în judecată, dată fiind schimbarea domiciliului legal al acestuia. Totodată, s-a indicat că, totuși, a reușit să intre în posesia unui exemplar al acesteia, dar că timpul avut la dispoziție a fost scurt și că este necesară contactarea societății care presta pentru debitoare servicii de contabilitate. A mai fost invocată prescripția dreptului la acțiune al reclamantei și s-a solicitat luarea interogatoriului acesteia (f. 105, dosar fond).

Acest înscris nu a parvenit completului în timp util, grefierul de ședință menționând faptul că el a fost primit după dezbateri.

În fine, la termenul din 19.12.2013, tribunalul a constatat că procedura de citare este legal îndeplinită, lipsa pârâtului, precum și faptul că s-a depus interogatoriul cu întrebările adresate de reclamantă acestuia. Reprezentanta petentei a solicitat a se face aplicarea prev. art. 225 C.pr.civ. și a renunțat la a mai susține cererea de efectuare a unei expertize contabile.

Totodată, judecătorul sindic a pus în discuție și a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, în baza prev. art. 139 din LPI și a acordat cuvântul pe fond, reprezentanta reclamantei susținând oral pretențiile formulate.

În încheierea de la acest termen de judecată au fost consemnate și următoarele:

”Înainte de plecarea reprezentantei creditoarei din sala de judecata și după lăsarea cauzei în pronunțare, se prezintă d-l avocat M. S.-M. și solicită să i se dea cuvântul în calitate de reprezentant al pârâtului.

Judecătorul sindic constată că d-l avocat M. S.-M. nu a depus împuternicirea avocațială la dosar, învederându-i acest aspect domnului avocat.

D-l avocat M. S.-M. arată că este depus la dosar contractul de asistență juridică și actul adițional și, conform legislației speciale, apreciază că este suficient, respectiv arată că împuternicirea avocațială se depune atunci când nu se depune contractul de asistență juridică. Precizează că înscrisurile menționate sunt atașate primei cereri de amânare pe care a formulat-o.

Judecătorul sindic învederează d-ului avocat M. S.-M. faptul că obiectul contractului este mult mai larg, că ar putea avea un mandat din partea pârâtului, însă din actele depuse nu rezultă că acest mandat este dat de pârât pentru a fi reprezentat de dl avocat în acest dosar și că în lipsa împuternicirii avocațiale, față de dispozițiile art. 67 și 68 C.pr.civ. și art. 126 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, nu i se poate acorda cuvântul. Insă, dat fiind faptul că poate depune această împuternicire, chiar dacă nu este în măsură să o prezinte la acest moment, învederează dlui avocat faptul că va amâna pronunțarea tocmai pentru a depune împuternicirea avocațială și concluziile scrise.

D-l avocat M. S.-M. solicită judecătorului sindic să constate prin încheiere neregularitatea mandatului pentru că, în situația în care se va ajunge în recurs, dorește să se folosească de aceste aspecte. De asemenea, solicită redeschiderea dezbaterilor și repunerea pe rol și ca judecătorul sindic să se pronunțe asupra acestei cereri în condițiile în care arată că poate face dovada că în această dimineață a trimis la dosar prin fax întâmpinare cu cereri în probațiune.

Judecătorul sindic învederează d-ului avocat faptul că la dosar nu a fost depusă nici o întâmpinare, că nu există nici împuternicirea avocațială și că, în instanță, dovada mandatului dat de pârât se face conform dispozițiilor legale învederate. De asemenea, învederează d-ului avocat M. S.-M. faptul că toate aceste aspecte urmează a se menționa în încheierea care se va întocmi, respectiv că se va consemna faptul că i s-a învederat că nu are delegație în dosar, că i s-a solicitat să depună împuternicirea dată de pârât în acest dosar și că, dat fiind faptul că nu poate depune această împuternicire, se va amana pronunțarea hotărârii pentru a depune delegația împreună cu concluzii scrise.”

Curtea remarcă și că, la filele 120 și urm. ale dosarului de fond se află atașat un înscris intitulat „întâmpinare”, prin care pârâtul reiterează excepția prescripției dreptului la acțiune și formulează și apărări pe fond, solicitând respingerea cererii. În probațiune, s-a cerut efectuarea unei adrese către BRD, pentru comunicarea unor înscrisuri, precum și obținerea, de la lichidator, a unui extras din contabilitatea debitoarei.

Totodată, este depusă o cerere din partea pârâtului, prin care solicită luarea interogatoriului prin intermediul avocatului, întrucât locuiește efectiv în SUA, căreia îi este anexată o factură emisă pe numele său de către o firmă de cablu (f. 124). Ambele aceste înscrisuri sunt semnate de către d-nul avocat M., ele fiind expediate prin fax, la data de 19.12.2013, ora 10 și 18 minute, grefierul menționând că au fost primite după dezbateri, la ora 15 și 40 de minute.

Plecând de la aceste premise, Curtea constată că primul motiv de recurs, din perspectiva căreia se susține încălcarea dreptului la apărare al pârâtului, este legat de împrejurarea că, în cadrul ședinței din 19.12.2013, președintele completului a refuzat să admită cererea de repunere a cauzei pe rol pentru motivul că avocatul prezent nu și-ar fi justificat mandatul printr-o împuternicire avocațială, și nici nu a dat posibilitatea acestuia de a combate prin concluzii orale susținerile pe fond ale reclamantei.

Ca atare, trebuie clarificat, în primul rând, dacă aprecierile legate de faptul că d-nul avocat nu și-ar fi justificat calitatea de mandatar sunt legale, în contextul criticilor subsecvente din recurs și, corelativ, dacă măsurile dispuse în acest context se justifică din perspectiva normelor legale incidente.

Cu referire la prima chestiune, s-a indicat de către judecătorul sindic că s-a refuzat recunoașterea calității de reprezentant a d-nului avocat pe două considerente: una legată de faptul că mandatul trebuie să fie unul ad litem și a doua, subsecventă, în sensul în care la dosar nu s-a depus împuternicirea avocațială, care să ateste dreptul de reprezentare în instanță pentru acest proces.

Recurentul critică această optică, relevând că în mod nelegal s-a refuzat recunoașterea calității sale de reprezentant, mandatul său fiind unul general, atestat de conținutul contractului de asistență juridică, care îi dă dreptul de a susține interesele părții cu domiciliul în străinătate. Totodată, s-a indicat că în mod greșit i s-a reproșat că nu a depus împuternicirea avocațială, contractul semnat de pârât fiind suficient pentru a-i atesta calitatea de mandatar.

Curtea ia act de faptul că în doctrină s-a indicat că potrivit art. 67 alin. 1 Cod procedură civilă, „părțile pot exercita drepturile procedurale personal sau prin mandatar”, iar în conformitate cu art. 68 alin. 1 din același cod, „procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților”.

Reprezentarea desemnează situația în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește acte procedurale în numele și în interesul altei persoane care este parte în procesul civil. Reprezentarea judiciară constituie o formă particulară a reprezentării civile, fapt pentru care această instituție nu este, uneori, considerată ca având un caracter pur procedural. Actele de procedură îndeplinite de către reprezentant se răsfrâng întotdeauna asupra persoane reprezentate.

Legislația procesuală cunoaște două forme principale ale reprezentării judiciare: reprezentarea legală sau necesară și reprezentarea convențională sau voluntară. În ceea ce privește reprezentarea judiciară convențională a persoanelor fizice, instituția ia naștere în temeiul unei convenții de mandat, între partea litigantă și un terț care acceptă să o reprezinte pe aceasta în proces. Reprezentarea judiciară convențională a persoanelor fizice nu este obligatorie, dar ea este întotdeauna posibilă.

Plecând de la legislația incidentă, s-a indicat și că mandatul judiciar trebuie să fie ad litem, respectiv un mandat special, conferit pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată și/sau de reprezentare în judecată, într-un anumit litigiu, iar, pe de altă parte, s-a arătat că un mandat general, pentru orice cauze, este nul.

Tocmai de aceea s-a relevat că, în condițiile art. 67 alin. 2 C.pr.civ., procura poate fi „generală” prin raportare la actele de procedură dintr-un anumit litigiu, în toate gradele de jurisdicție.

De la această regulă, există două excepții, instituite prin textul alin. 3 al art. 67, respectiv s-a admis posibilitatea mandatarului cu procură generală de a-l reprezenta pe mandant, atunci când acesta din urmă nu are domiciliul și nici reședința în țară sau atunci când procura este dată unui prepus.

Din această perspectivă, contractul de asistență juridică depus la dosar nu poate primi valențele sugerate de recurent, corect relevând judecătorul fondului că el nu constituie temei suficient pentru recunoașterea calității de reprezentant, în prezentul litigiu.

Aceasta întrucât, în contextul art. 126 din Statutul profesiei de avocat, în baza contractului, avocatul se legitimează prin împuternicirea avocațială, aceasta fiind „procura” la care se referă C.pr.civ.

În plus, de notat este că o astfel de interpretare este în acord chiar și cu clauzele contractului de asistență juridică semnat de pârât, art. 4.3 prevăzând că „față de terți, proba acestui contract se face cu împuternicirea avocațială….Pentru o cauză sau lucrare particulară, data delegației va fi cea la care societatea de avocați a fost solicitată expres (fie și verbal) să îndeplinească respectivul serviciu avocațial”.

Ca atare, se reconfirmă necesitatea existenței și prezentării unei delegații ad litem, cu atât mai mult cu cât mandatarul nu putea acționa, în numele clientului, într-o anumită cauză, decât ulterior momentului la care a obținut acordul expres al clientului.

Posibilitatea existenței unui contract de asistență juridică cu obiect complex, în baza căruia avocatul poate reprezenta interesele clientului în mai multe cauze, este atestată și de prev. art. 126 alin. 6 din Statutul profesiei de avocat, dar numai în anumite condiții specifice, care nu sunt îndeplinite în cauză.

Astfel, acest text stipulează că: „Avocatul va ține o evidență strictă a contractelor încheiate într-un registru special și va păstra în arhiva sa un exemplar original al fiecărui contract și un duplicat sau o copie după orice împuternicire de reprezentare primită în executarea contractelor.”

Ca atare, existența contractului în sine nu este suficientă, aceste considerații fiind cu atât mai valabile în cauză cu cât simpla raportare la obiectul contractului semnat în calitate de client de către recurent, dat fiind caracterul său extrem de larg și general, nu poate susține criticile din recurs.

Într-adevăr, dreptul de reprezentare putea fi conferit pentru mai multe litigii, dar nu în mod automat, urmare a simplei încheieri a contractului, ci numai în urma unei solicitări exprese, prin raportare la o cauză specifică, în urma căreia se circumstanția și individualiza obiectului lui. Numai o astfel de interpretare este de natură să se plieze pe trăsăturile specifice ale mandatului judiciar de reprezentare, iar emiterea unei împuterniciri, în acest context, este o condiție prevăzută ad probationem.

De altfel, o recunoaștere a acestor exigențe este realizată chiar de către mandatarul recurentului, același cu cel de la fond, actul depus în susținerea dreptului de reprezentare în recurs fiind conform normelor procesuale (f. 8).

Ca atare, întrucât interpretarea dată de recurent este de natură să ridice serioase semne de întrebare asupra valabilității clauzei care conferă dreptul de reprezentare în instanță în orice litigii, din perspectiva obiectului acesteia, și în care nu a fost depusă, nici măcar după lăsarea cauzei în pronunțare, împuternicirea avocațială solicitată expres de judecătorul sindic, în baza celorlalte clauze din contractul de asistență juridică, mandatul nu poate fi decât unul general. Așa fiind, tribunalul a procedat corect.

Aceasta deoarece nu s-a făcut nici dovada existenței vreunei cauze dintre cele reglementate de textul art. 67 alin. 3 C.pr.civ., în contextul în care, așa cum s-a indicat și în cele ce preced, s-a admis posibilitatea mandatarului cu procură generală de a-l reprezenta pe mandant, numai atunci când acesta din urmă nu are domiciliul și nici reședința în țară.

Or, din copia cărții de identitate a recurentului, valabilă până la 2.12.2018, rezultă că acesta își avea domiciliul legal, la momentul judecății în fond, în România (f. 9).

În subsidiar, chiar dacă s-ar aprecia că această ipoteză este valabilă și în cazul în care mandantul locuiește efectiv în străinătate, o astfel de dovadă nu a fost făcută, până la închiderea dezbaterilor, luarea în considerare a oricăror înscrisuri depuse ulterior acestui moment neputând fi realizată decât prin încălcarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare.

În plus, Curtea are dubii cu privire la valențele probatorii ale unei astfel de facturi, emise de către o firmă din SUA pe numele pârâtului, întrucât ea nu atestă faptul că acesta a locuit efectiv, în perioada de referință, la adresa indicată, nefiind depuse și alte înscrisuri, cum ar fi documente oficiale care să ateste stabilirea unei reședințe.

Cu referire la criticile conform cărora judecătorul sindic ar fi încălcat dreptul la apărare al pârâtului și din perspectiva faptului că nu a fost acordat un termen în vederea dovedirii calității de reprezentant și nici nu a fost încuviințată cererea de repunere pe rol, Curtea le va înlătura pe considerentul că a constatat, în contextul mai sus redat, că acesta nu a înțeles să-și exercite aceste drepturi procesuale cu bună-credință.

Astfel, în condițiile în care în cauză au fost acordate trei termene de judecată, pentru ultimele două dintre acestea procedura de citare fiind legal îndeplinită, aplicarea prev. art. 161 alin. 1 C.pr.civ., respectiv amânarea cauzei pentru a da posibilitatea mandatarului să facă dovada calității sale, nu era necesară, dat fiind și caracterul dispozitiv al normei.

Apoi, conform mențiunilor din încheierea ședinței din 19.12.2013, „reprezentantul” pârâtului s-a prezentat după ce cauza a fost lăsată în pronunțare, respectiv la un moment la care, de plano, nu mai era posibilă acordarea unui nou termen, nemaiputând fi depuse probe sau formulate solicitări, cu excepția unei cereri de repunere pe rol.

În acest sens, deși se relevă că mențiunile referitoare la momentul la care s-a prezentat d-nul avocat în fața tribunalului nu sunt corecte, acesta fiind anterior lăsării cauzei în pronunțare, Curtea notează că ele se bucură de regimul specific actelor autentice, simplele afirmații făcute neavând căderea de a le combate.

În fine, independent chiar de aceste considerații, în cauză nu se impunea nici redeschiderea dezbaterilor și nici repunerea cauzei pe rol.

Aceasta întrucât apărările invocate se impun a fi analizate în raport cu exigențele evocate de art. 723 C.proc.civ. potrivit căruia drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute.

Încălcarea dreptului la apărare ar putea fi invocată cu succes în astfel de circumstanțe numai dacă partea ar fi suferit o vătămare derivând din adoptarea unei măsuri procesuale cu nerespectarea principiului publicității și contradictorialității.

Or, din perspectiva dispozițiilor art. 7 din Legea insolvenței, art. 85- 107 C.proc.civ, aceste principii procesuale au fost respectate în ceea ce-l privește pe recurent, acesta din urmă având posibilitatea efectivă de a formula apărări în cauză.

Recurentul a fost citat în cursul judecății la domiciliul procesual ales și prin BPI, fiind evident că a avut cunoștință de acuzațiile care i se aduceau. Mai mult, a avut la dispoziție două termene de judecată pentru a-și formula o poziție procesuală pe fond, ceea ce nu a făcut decât ulterior momentului la care cauza a fost lăsată în pronunțare.

O astfel de atitudine este apreciată ca fiind incompatibilă cu principiile care guvernează procedura insolvenței, ce se definesc prin raportare la caracterul colectiv al acesteia. Prin urmare, standardul unei proceduri echitabile este atins doar atunci măsura procesuală asigură un echilibru în raport de toate interesele care există în cauză și nu în ultimul rând cu scopul acestei proceduri.

În vederea asigurării dezideratului referitor la acoperirea celeritate a pasivului, drepturile procesuale ale creditorilor (priviți în mod individual) și cele ale terților atrași în procese ce vizează maximizarea averii debitoarei (reglementate de art. 7 alin. 3 ^1 din Legea nr. 85/2006 ), pot suferi acele limitări care pun bazele unei proceduri echitabile, în funcție de interesele tuturor participanților la proces. Limitările se justifică tocmai prin particularitățile pricinii generate de statutul și conduita părților, celeritatea cu care trebuie înfăptuit actul de justiție fiind incompatibilă cu modul defectuos în care recurentul, din propria culpă, a înțeles să-și exercite drepturile procesuale.

Mai mult, un astfel de deziderat depășește sfera intereselor personale ale participanților la procedură, el fiind menit a garanta realizarea unui act de justiție eficient.

Conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, recurentului nu i se poate îngădui să acuze prima instanță că i-a încălcat dreptul la apărare, cât timp acesta a luat cunoștință de existența acuzațiilor de natură civilă, a formulat, prin mandatar, cereri de amânare în vederea formulării apărării, dar ulterior nu a mai înțeles să mai participe la judecarea pricinii, să se prezinte la interogator și să propună, în termenul defipt de lege, dovezi cu care înțelege să se apere împotriva fiecărui capăt de cerere.

Prin întreaga sa atitudine procesuală, pârâtul a dovedit că scopul real urmărit prin modul în care a înțeles să se raporteze la cauză, a fost acela de a o temporiza cu orice preț, împiedicând pronunțarea unei hotărâri de condamnare, iar nu acela al formulării unor apărări efective.

Că este așa rezultă din depunerea repetată, prin fax, a unor cereri la dosar în ziua termenului de judecată, deși intervalul de la primirea citației era suficient, iar avocatul care și-a arogat calitatea de reprezentant are sediul profesional în Cluj N., precum și din modul în care a fost condus întregul proces.

In jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul egalității armelor semnifica tratarea egala a pârtilor pe toata durata desfășurării procedurii în fata unui tribunal, fara ca una din ele sa fie avantajata în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu - unul din elementele noțiunii mai largi de proces echitabil -impune ca fiecărei parti sa i se ofere posibilitatea rezonabila de a-si susține cauza sa în condiții care sa nu o plaseze . net dezavantaj în raport cu „adversarul" ei (cauza Ankerl contra Suediei, Hotărârea din 18 februarie 1997; cauza Niderost - Huler contra Suediei, Hotărârea 1997-I/24 noiembrie 1997).

Or, luând în calcul cele anterior expuse, Curtea constată că această posibilitate rezonabilă i-a fost recunoscută pârâtului, însă nu a înțeles să uzeze de ea cu bună credință, deturnând normele procesuale de la finalitatea lor.

Aceasta întrucât instituirea în mod expres a condiției ca exercițiul dreptului să fie excesiv și nerezonabil pentru a se putea reține existența unui abuz de drept este o reflectare în noua reglementare a concepției doctrinare potrivit căreia dreptul subiectiv nu-și poate produce efectele și nu se poate bucura de ocrotirea legii decât prin raportare la finalitatea pe care o are și la funcțiile pentru care legea îl consacră.

O astfel de abordare legală permite fiecărui titular de drept subiectiv să-l valorifice în interesul său, cu respectarea însă a drepturilor și a intereselor terților. În egală măsură, legiuitorul NCC reglementează abuzul de drept în strânsă legătură cu noțiunea de bună-credință. Față de dispozițiile art. 15 din NCC, săvârșește un abuz de drept cel care exercită un drept subiectiv într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. De această dată, însuși legiuitorul NCC face referire la buna-credință, prevăzând că „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și cu bunele moravuri” (art. 14 din NCC). Existența bunei-credințe va constitui un element important de apreciere privind săvârșirea unui abuz de drept. Cu alte cuvinte, acolo unde există bună-credință nu poate fi abuz de drept, iar, în măsura în care dreptul este exercitat cu rea-credință, prin deturnarea acestuia de la scopul economic și social în vederea căruia a fost recunoscut și, respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de protecție juridică.

Pe de altă parte, de subliniat este că prev. art. 108 alin. 4 C.pr.civ. de la 1865, dispun în sensul în care: „Nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt.", iar conform art. 723 alin. 1: „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege."

Dispozițiile art. 108 alin. 4 și art. 723 alin. 1 din codul de procedură civilă reglementează două principii fundamentale ale procesului civil, primul potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria culpă în apărarea sa - "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" și cel de-al doilea exercitarea cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege a drepturilor procedurale.

În raport cu aceste considerații principiale, poziția recurentului nu poate fi validată, întrucât raționamentul pe care aceasta se întemeiază este tributar unei viziuni pro causa, determinată de interesul exclusiv al titularului căii de atac. Astfel, nerespectarea exigențelor procedurale, pe întreaga durată a litigiului, nu îl poate îndreptăți ulterior să invoce propria culpă în speranța obținerii unui rezultat favorabil.

Așa fiind, întrucât drepturile procesuale recunoscute de lege părților au caracter legitim numai în măsura în care sunt exercitate cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea consideră că stabilirea de către legiuitor a acestor limite prin intermediul textelor de lege sus citate nu aduce nicio îngrădire drepturilor în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării lor în concordanță cu exigențele generale proprii unui stat de drept.

Ca atare, judecătorul sindic era pe deplin îndreptățit să refuze să dea curs cererii de repunere pe rol a cauzei, pronunțându-se prin prisma probațiunii administrate până la acordarea cuvântului pe fond, în contextul în care apărările au fost formulate tardiv, iar d-nul avocat s-a prezentat după lăsarea cauzei în pronunțare, întreaga situație creată datorându-se exclusiv atitudinii pârâtului, expresie a unui abuz de drept, manifestat pe toată durata judecării la fond.

Aceste susțineri sunt valabile și în privința criticilor conform cărora tribunalul nu s-a pronunțat pe cererile în probațiune ale pârâtului. În plus, se reține că, în contextul în care procedura de citare a fost legal îndeplinită, încă de la termenul din 21.11.2013, formularea unor asemenea solicitări abia prin întâmpinarea depusă la 19.12.2013 este lipsită de eficiență.

Aceasta întrucât, conform prev. art. 138 alin. 1 C.pr.civ., dovezile care nu au fost cerute în condițiile art. 115 și, implicit cele ale art. 114 indice 1 alin. 2 C.pr.civ., nu vor mai putea fi invocate în cursul instanței. Prin urmare, sancțiunea nepropunerii probelor în modalitatea și termenul stabilite de lege este decăderea din dreptul de a propune și administra orice fel de probe, în cauză nefiind incidentă niciuna din tezele de excepție ale alin. 2 al art. 138.

Ca atare, chiar trecând peste toate cele anterior expuse, soluția de la fond este legală, cele relevate prin întâmpinarea depusă tardiv nefiind susținute prin probe, singura posibilitate a pârâtului fiind aceea de a combate, în fapt și drept, alegațiile din cererea introductivă, prin argumentele indicate nereușindu-se demontarea acuzațiilor aduse, ele mărginindu-se să releve chestiuni generale, având natura unor simple susțineri nedovedite.

Aceste considerente sunt valabile atât în privința cererii în probațiune formulată prin cererea depusă la dosar pentru termenul din 21.11.2013, pentru care, de altfel, nici nu s-a indicat teza probatorie, cât și pentru cele din întâmpinarea trimisă prin fax la 19.12.2013 și chiar dacă s-ar aprecia că acest ultim termen a fost prima zi de înfățișare în cauză, în contextul în care anterior, la 21.11.2013, chiar pârâtul, prin mandatarul său general, a recunoscut că a intrat în posesia unui exemplar al cererii de chemare în judecată, care a fost comunicată inițial la adresa din Z..

Se mai arată în recurs că, în opinia pârâtului, chestiunea nedovedirii mandatului de reprezentare trebuia să influențeze în mod decisiv modalitatea de citare a pârâtului. Acesta a fost citat la adresa de corespondență a avocatului având în vedere cererea semnată de avocat și înregistrată la dosar în 9 octombrie 2013.

În esență, se afirmă că, atâta vreme cât d-nului avocat nu i s-a recunoscut calitatea de mandatar, alegerea de domiciliu pe care a făcut-o în numele clientului, în temeiul puterilor conferite prin contractul de asistență juridică, nu putea fi validată, astfel încât procedura de citare nu putea fi apreciată ca legal îndeplinită.

Curtea constată că teza recurentului nu este corectă, deoarece ea face abstracție de caracteristicile speciale ale mandatului judiciar de reprezentare, prin raportare la cele ale unui mandat general, de drept comun.

Așa cum s-a indicat și în cele ce preced, chiar dacă d-nului avocat i-ar putea fi recunoscută calitatea de mandatar general, aceasta nu semnifică că a avut dreptul de a susține în fața instanței poziția procesuală a pârâtului, respectiv de a-l reprezenta.

Aceste considerații nu sunt însă valabile în privința altor acte realizate în numele mandantului și în baza mandatului general, cum ar fi alegerea de domiciliu, pentru care normele procedurale nu impun alte cerințe specifice.

Cu alte cuvinte, alegerea de domiciliu putea fi realizată și fără a fi acordat dreptul de reprezentare, fiind vorba despre operațiuni distincte, cu regimuri proprii. Aceeași ar fi fost, de altfel, și situația unui mandatar general desemnat în baza altui înscris decât contractul de asistență juridică, căreia nu i s-ar fi conferit expres dreptul de reprezentare într-o anumită cauză, dar care ar fi putut alege, pentru mandant, un domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură. De altfel, la o astfel de concluzie se ajunge și urmare a aplicării principiului conform cărora actele juridice trebuie interpretate în sensul în care produc efecte juridice.

Ca atare, procedura de citare a pârâtului a fost legal îndeplinită la fond, și aceasta independent de alegațiile conform cărora indicarea unui domiciliu care nu mai era valabil, cel din Z., este direct imputabilă reclamantei, care avea cunoștință de istoricul dosarului de insolvență.

În fine, un ultim argument pe care Curtea l-a luat în considerare atunci când a respins recursul a fost acela legat de faptul că, chiar dacă trecând peste cele anterior expuse, se apreciază că recurentului i-a fost încălcat dreptul la apărare, în contextul în care instanța nu a analizat apărările din întâmpinare, fiind lipsit de posibilitatea de a discuta în contradictoriu pertinența probatoriului existent la dosar, o astfel de împrejurare nu este de natură să justifice solicitarea de casare cu trimitere spre rejudecare.

Cu toate că astfel de carențe se circumstanțiază motivului de casare prev. de art. 304 pct. 5 C.pr.civ., în condițiile în care starea de fapt nu se încadrează în situația de excepție conținută încăn textul art. 312 alin. 5 teza a II-a C.pr.civ., singura soluție posibilă este aceea a casării cu reținere și a rejudecării pe fond.

Or, recurentul nu a formulat o astfel de solicitare și nici nu a invocat prin recurs apărări care să vizeze fondul cauzei, ridicând astfel serioase semne de întrebare cu privire la legitimitatea întregului demers și la seriozitatea apărărilor conform cărora în cauză nu sunt îndeplinite cerințele impuse de textul art. 138 din LPI.

D. consecință, recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, în acord cu prev. art. 8 din LPI, art. 312 C.pr.civ. de la 1865.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâtul C. M. D. împotriva sentinței civile nr. 3.606 din 23.12.2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat Cluj, pe care o menține în întregime.

Decizia este irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 20 iunie 2014.

Președinte Judecători

M.-I. I. M. B. A.-I. A.

Aflat în C.O.

Semnează presedintele

Curții de Apel Cluj

V. M.

Grefier

A. B.

Aflată în CO,

Semnează

P.-grefier

M. T.

Red.M.B./ 08.07.2014.

Dact.H.C./2 ex.

Jud.fond: E.B..

← Acţiune în anulare. Decizia nr. 4394/2014. Curtea de Apel CLUJ		Alte cereri. Decizia nr. 7163/2014. Curtea de Apel CLUJ →

Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 5430/2014. Curtea de Apel CLUJ

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 5430/2014. Curtea de Apel CLUJ