Procedura insolvenţei. Sentința nr. 195/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 195/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 12-11-2014 în dosarul nr. 9462/63/2013/a1
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ
DECIZIE NR. 486/2014
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 12 NOIEMBRIE 2014
PREȘEDINTE D. L.
JUDECĂTOR A. C.
GREFIER C. B.
Pe rol, judecarea apelului formulat de către pârâtul C. I. împotriva sentinței nr.195 din 05.02.2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția a II-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul C. V. A. C., lichidator al debitoarei ., având ca obiect procedura insolvenței – antrenare răspundere administrator.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns apelantul pârât asistat de avocat M. M. în substituire pentru avocat G. V. și V. A. C. pentru intimatul lichidator.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Avocat M. M., pentru apelant, solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Învederează că instanța de fond a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art.138 lit. d) din Legea nr.85/2006, utilizând ca unic argument constatările organelor fiscale, materializate într-un raport de inspecție fiscală și o decizie de impunere, întocmite conform Codului de procedură fiscală, contestate, potrivit art.205 și următoarele din Codul de procedură fiscală. Chiar dacă soluționarea contestației fiscala fost suspendată de către DGFP, prin decizia aflată la fila 18 din dosar, până la finalizarea cercetărilor penale împotriva pârâtului pentru evaziune fiscală, susține că, atâta timp cât constatările fiscale sunt contestate de . specială prevăzută de Codul de procedură fiscală, nu pot constitui un mijloc de probă pentru antrenarea răspunderii în condițiile Legii nr.85/2006. Precizează că niciuna dintre cele două proceduri nu a fost finalizată și susține că a menține soluția instanței de fond ar însemna ca judecătorul sindic să se substituie atât organelor penale cât și organelor de contencios care la un moment dat vor verifica dacă creanța invocată de către stat asupra debitoarei este certă, în sensul Codului de procedură fiscală. Solicită respingerea cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale, dat fiind faptul că nu este prejudiciat creditorul, în condițiile în care există deja o decizie de antrenare solidară emisă în conformitate cu art.27 Cod procedură fiscală, precum și o cerere de constituire parte civilă în dosarul penal, pe cale de consecință există posibilitatea să existe trei titluri executorii pentru aceeași sumă, pe temeiuri juridice diferite.
Ca argument al respingerii cererii de antrenare a răspunderii, a invocat și faptul că reclamantul, în calitate de lichidator, nu a făcut dovada celor susținute în cererea de chemare în judecată, în sensul existenței unei contabilități fictive, singura probă depusă la dosar fiind decizia de impunere, contestată de către societate. Susține și că organele fiscale care au decis antrenarea răspunderii solidare au reținut alte argumente decât cele invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată.
Intimatul lichidator al debitoarei solicită respingerea apelului ca nefondat. Precizează că, în speță sunt indiscutabile două aspecte, respectiv faptul că cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale a fost promovată pentru diferența de sumă ce reprezenta totalul creanței deținute de creditorul AJFP D. și suma pentru care fusese deja emisă o decizie de antrenare a răspunderii împotriva apelantului, precum și faptul că, la momentul la care a fost promovată această cerere de antrenare a răspunderii nu s-a adus la cunoștința lichidatorului și nici a judecătorului sindic împrejurarea că, împotriva raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere fiscală a formulat contestație.
A considerat că se impunea promovarea cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale preluând o stare de fapt surprinsă de organele de control fiscal, la momentul la care, efectuând verificări contabile a constatat că nu există documente care să justifice achizițiile înregistrate în contabilitate societății. Chiar dacă s-au depus o . documente pe parcursul judecării prezentei cauze, care au fost cuprinse în procesul verbal încheiat de părți, a solicitat să se analizeze dacă respectivele documente sunt suficiente pentru a înlătura obligația de depunere a actelor prevăzute de lege.
CURTEA
Asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința nr.195 din 05.02.2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția a II-a Civilă, în dosarul nr._, s-a admis cererea precizată formulată de lichidatorul C. V. A. C. împotriva pârâtului C. I. și a fost obligat pârâtul la plata sumei de 491.925 lei către debitoarea ..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit raportului organelor de inspecție fiscală din cadrul DGRFP D., . a înregistrat achiziții de la societăți radiate, inactive la data emiterii facturilor sau care nu recunosc tranzacțiile, precum și de la societăți inexistente, fictive, deci pârâtul a organizat o contabilitate fictivă pentru societatea debitoare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul C. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
D. motiv de netemeinicie a hotărârii apelate, apelantul pârât a invocat faptul că instanța de fond a reținut o stare de fapt eronată, interpretând greșit probele administrate în cauză.
În dezvoltarea acestei critici, a precizat că a formulat o contestație împotriva raportului de inspecție fiscală înregistrat sub nr.F-DJ 422/24.08.2012 și a Deciziei de impunere nr.F-DJ513/24.08.2012, prin care organele de inspecție fiscală au dispus virarea la bugetul de stat a sumei de 2.593.727 lei, iar prin Decizia nr.240/13.11.2012, emisă de DGFP D. a fost dispusă suspendarea contestației fiscale, în temeiul art.214 alin.1 lit. a) din Codul de procedură fiscală. Faptul că nu a fost pronunțată o decizie prin care să fie soluționată contestația formulată împotriva titlului de creanță a învederat că a împiedicat societatea să formuleze o acțiune în contencios administrativ împotriva titlului de creanță.
Apelantul a susținut că, în condițiile în care constatările organelor de inspecție fiscală au fost contestate, actele administrative întocmite de către DGFP D. nu pot constitui un mijloc de probă împotriva administratorului societății comerciale.
D. fiind faptul că nici sesizarea penală nr._/23.08.2012 nu a fost soluționată de P. de pe lângă Tribunalul D., a apreciat că este inadmisibilă cenzurarea constatărilor fiscale de către judecătorul sindic. Cât privește formularea cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale a administratorului societății, a considerat că este prematură.
În continuarea motivării cererii de apel, a arătat că nu a organizat o contabilitate fictivă, în sensul dispozițiilor art.138 alin.1 lit. d) din Legea nr.85/2006, în condițiile în care a prezentat documente justificative pentru toate achizițiile efectuate și a probat că a înregistrat documentele în evidența contabilă.
Ca prim motiv de nelegalitate a sentinței, apelantul a invocat faptul că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.138 alin.1 lit. d) din Legea nr.85/2006, în raport de probele administrate în cauză, atunci când a apreciat că ar fi organizat o contabilitate fictivă.. A considerat ca fiind eronat argumentul instanței de fond referitor la neprezentarea documentelor justificative pentru toate achizițiile efectuate de la toți furnizorii societății insolvente, dat fiind faptul că din înregistrările contabile predate lichidatorului rezultă că toate facturile fiscale apreciate de organele de control fiscal ca materializând tranzacții fictive sunt înregistrate în evidențele contabile a debitorului și reflectă realitatea.
Cea de-a doua critică de nelegalitate, a vizat faptul că hotărârea pronunțată de instanța de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină în ceea ce privește condițiile de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorului societar, în sensul că hotărârea este nemotivată în fapt în ceea ce privește prejudiciul, vinovăția și raportul de cauzalitate.
În drept, apelul s-a întemeiat pe dispozițiile art.470-476 Cod procedură civilă.
La data de 14.05.2014, intimatul reclamant C. V. A. C., în calitate de lichidator al debitoarei ., a depus o întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Intimatul a susținut că apelantul, în calitate de administrator social, nu a înțeles să ofere date și explicații suplimentare față de actele existente la dosarul cauzei, care au însoțit cererea introductivă de supunere a societății procedurii simplificate de insolvență, nu s-a prezentat în fața instanței și nu a formulat apărări pentru a demonstra netemeinicia acțiunii introductive.
A învederat că, din moment ce nu a contestat tabelele care configurau masa pasivă în cuantum de 3.116.676 lei, reprezentând creanța AJFP D., nu prezintă importanță faptul că, prin cererea de apel, indică existența contestației împotriva deciziei de impunere. A solicitat să fie avută în vedere împrejurarea că a fost emisă Decizia nr._/31.10.2012 privind angajarea răspunderii apelantului, în solidar cu ., pentru un debit în cuantum de 2.624.751 lei, care provine din „… declarațiile depuse de către contribuabil și accesoriile aferente acestora, cât și din Decizia de impunere nr.513/20.09.2012”, necontestată de către apelant.
A mai arătat că suma menționată în cererea introductivă privește diferența dintre totalul masei pasive și suma pentru care era deja emisă cererea de angajare a răspunderii materiale.
La data de 28.10.2014, intimatul a depus la dosar un raport privind oportunitatea menținerii cererii de antrenare a răspunderii materiale, în cadrul căruia a arătat că, la data de 28.10.2014, apelantul pârât a înaintat actele contabile menționate în procesul-verbal de predare –primire încheiat la aceeași dată, motiv pentru care nu mai susține motivul de antrenare a răspunderii materiale determinat de neținerea evidenței contabile.
A precizat că au fost depuse raportări financiare; că actele contabile au făcut obiectul inspecției fiscale desfășurate anterior deschiderii procedurii insolvenței și a considerat că, în raport de constatările inspectorilor fiscali, prezenta importanță și interes ca administratorul social să fi făcut dovada existenței documentelor justificative care ar fi putut atesta operațiunile de aprovizionare potrivit cărora au fost efectuate înregistrări contabile soldate cu deducerea de TVA. A arătat că, urmare a faptului că nu au fost predate nici cu ocazia controlului fiscal, nici lichidatorului, a concluzionat că documentele nu există, acesta fiind și motivul pentru care organele fiscale au formulat plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.
Lichidatorul a lăsat la aprecierea instanței analiza documentelor justificative de achiziție, respectiv dacă nepredarea lor poate constitui un motiv de antrenare a răspunderii, în raport de conținutul art.28 din Legea nr.85/2006.
Procedând la judecarea apelului potrivit dispoz. art.476 și urm. din NCPC, Curtea reține că este fondat, pentru considerentele ce succed:
Prin cererea promovată la data de 23.10.2013, întemeiată pe dispozițiile art. 138 alin.1 lit. d din Legea nr. 85/2006, lichidatorul debitoarei . a solicitat antrenarea răspunderii materiale a administratorului social C. I., pentru suma de 3.116.676 lei, reprezentând pasivul debitorului.
În motivarea cererii, a susținut că, urmare a controlului efectuat de organele de inspecție fiscală din cadrul DGFP D., s-a constatat că debitorul a înregistrat achiziții de aluminiu de la societăți radiate sau de la socități comerciale care aveau suspendată activitatea la data emiterii facturilor; a înregistrat achiziții și a dedus TVA de la societăți comerciale care figurează în baza de date ca fiind neînregistrate în scopuri de TVA; a prezentat facturi de achiziții de aluminiu pe care sunt înscrise date de identificare care nu au concordanță cu cele înscrise în bazele de date ale organelor fiscale teritoriale; a înregistrat achiziții și a dedus TVA de la societăți care figurează în baza de date ca fiind declarate inactive la data emiterii facturilor sau care, conform răspunsurilor primite de la alte organe fiscale teritoriale, nu recunosc tranzacțiile comerciale cu debitoarea; a înregistrat achiziții și a dedus TVA de la societăți care sunt fictive; există suspiciunea că debitoarea a pus în circulație cu știință formulare tipizate utilizate în domeniul fiscal.
Reclamantul a invocat faptul că pentru achizițiile care figurează ca fiind efectuate de către debitor, nu s-au prezentat pe timpul inspecției fiscale documente și informații relevante, care pot certifica realitatea acestor operațiuni de aprovizionare. A învederat că, în măsura în care constatările organelor fiscale nu au fost infirmate pe calea unei contestații în contencios administrativ, promovată de administratorul social, concluzia este că ,, nu se poate face dovada contrară” și a susținut că lipsa documentelor financiar-contabile care să justifice realitatea operațiunilor înregistrate, conduce la ideea că s-a procedat la ținerea unei contabilități fictive, aspect sancționat de art.138 alin.1 lit.d din Legea nr.85/2006.
La data de 27.11.2013, reclamantul și-a precizat câtimea obiectului cererii ca fiind 491.925 lei, reprezentând diferența dintre creanța AFPCraiova menționată în tabelul definitiv al creanțelor, respectiv suma de 3.116.676 lei și suma de 2.624.751lei, pentru care a fost emisă Decizia privind angajarea răspunderii în solidar a . și a contribuabilului C. I..
Potrivit dispoz. art.138 alin.1 lit.d din Legea nr. 85/2006, „În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin săvârșirea următoarei fapte: au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Fapta pentru care s-a solicitat antrenarea răspunderii materiale a pârâtului, în calitate a administrator statutar al societății debitoare, privind înregistrarea în contabilitate a unor operațiuni în lipsa unor documente financiar-contabile, constituie una dintre ipostazele art. 138 alin.1 lit.d din Legea nr. 85/2006. Această faptă ilicită constă în înregistrarea în contabilitate a unor date eronate, de natură să inducă în eroare asupra adevăratei situații financiare a debitorului persoană juridică menite să disimuleze adevărata stare patrimonială a societății.
Deși Decizia de impunere nr.F-DJ513/24.08.2012 emisă de organele de control fiscal din cadrul DGFP D. – Activitatea de inspecție fiscală, este un act administrativ ce se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, simpla ei existență nu poate determina antrenarea răspunderii patrimoniale a administratorului societății, în temeiul art.138 alin.1 lit. d) din Legea insolvenței, dat fiind faptul că răspunderea organelor de conducere reprezintă o răspundere specială, care prezintă caracteristicile principale ale răspunderii delictuale și intervine numai atunci când, prin săvârșirea faptelor enumerate de lege, s-a ajuns la starea de insolvență.
Pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie în cazurile specifice reglementate de art. 138 din Legea nr.85/2006, se cer a fi întrunite cumulativ patru condiții, și anume: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul,
Așadar, reclamantul trebuie să probeze atât calitatea specială a persoanei chemată să răspundă cât și împrejurarea că faptele enumerate la art. 138 din lege au contribuit la insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
Referitor la raportul de cauzalitate, textul legal impune condiția ca fapta membrilor organelor de supraveghere și conducere ori fapta oricărei alte persoane să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență sau să fi constituit numai o condiție favorabilă producerii acestei stări, prejudiciind astfel societatea și, indirect, creditorii săi.
Nedepunerea actelor contabile la cererea lichidatorului, invocată de către lichidator în cererea introductivă, instituie o prezumție a administrării frauduloase a societății și constituie o premisă suficientă a atragerii răspunderii administratorului, dat fiind faptul că lipsa documentelor face imposibilă formularea unor eventuale acțiuni de anulare a unor operațiuni comerciale efectuate în paguba unora dintre creditori, cunoașterea situației unor eventuale bunuri de natura activelor imobilizate sau a activelor circulante materiale, a căror valorificare ar fi putut acoperi pasivul patrimonial sau o parte din acesta.
În speță, după cum rezultă însă din raportul de oportunitate întocmit de către lichidatorul debitoarei și din procesul-verbal anexat raportului, documentele contabile ale societății au fost puse la dispoziția lichidatorului, astfel încât se impunea ca, în condițiile în care lipsa acestora nu mai poate fi invocată ca premisă suficientă a antrenării răspunderii administratorului social, intimatul lichidator să facă dovada, prin alte mijloace de probă, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicita, culpabila a administratorului și prejudiciul cauzat creditorului.
În condițiile în care, pentru a justifica existența faptei ilicită prevăzută de art.138 alin.1 lit. d) din Legea nr.85/2006, intimatul lichidator a invocat doar lipsa documentelor financiar contabile care să justifice realitatea operațiunilor înregistrate în contabilitate, fără a proba îndeplinirea celorlalte condiții ale antrenării răspunderii patrimoniale, iar prin raportul depus la data de 28.10.2014, a arătat că apelantul și-a îndeplinit obligația de a-i pune la dispoziție actele contabile, astfel încât nu mai susține motivul de antrenare a răspunderiipatrimoniale determinat de neținerea evidenței contabile, se reține ca fiind întemeiate criticile apelantei ce vizează reținerea eronată de către instanța de fond a incidenței în cauză a dispozițiilor art.138 alin.1 din legea insolvenței.
În consecință, date fiind considerentele menționate anterior, potrivit dispoz. art.480 alin.2 din NCPC, urmează a se admite apelul, a se schimba sentința, în sensul că se va respinge cererea de antrenare a răspunderii materiale a pârâtului C. I., în calitate de administrator statutar al societății debitoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul formulat de pârâtul C. I., cu domiciliul ., ., nr. 9, J. D. împotriva sentinței nr.195 din 05.02.2014 pronunțată de Tribunalul D. – Secția a II-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul C. V. A. C., cu sediul în C., .. 65, județul D., lichidator al debitoarei ., cu sediul în C., ., ., ..
Schimbă sentința, în sensul că respinge cererea de antrenare a răspunderii materiale a pârâtului C. I..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Noiembrie 2014.
PREȘEDINTE, D. L. | JUDECĂTOR, A. C. | |
GREFIER, C. B. |
C.B. 14 Noiembrie 2014
RED.JUD./D.L./12.12.2014
Tehnored./C.B./4ex.
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 485/2014. Curtea de Apel... | Procedura insolvenţei. Sentința nr. 143/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
